Motto:
Pe un munte intr-o tara foarte indepartata
Sta un om cu ochii-nchisi si spune ce ne asteapta.
Lumea nu-l asculta, il crede un nebun
Caci vorbele lui sunt ca niste lovituri de tun.
Zilele trec una dupa alta sus pe munte
Si vocea lui se aude clar spunand foarte multe.
Lumea cea intreaga se opreste sa-l asculte
Il crede un nebun ce-ndruga multe vorbe absurde.
De 14 ani a fost nevoie ca Justitia sa plece urechea la spusele si dovezile unui amarat de ONG-ist, pe numele sau Emanuel Ungureanu, care si-a luat in spate crucile copiilor morti pentru ca nu au apucat la transplant si le-a carat in spate ca un nebun povestind in stanga si in dreapta, cautand ajutor la peretii surzi ai Statului Roman. Buna credinta si constanta, ambitia de a nu renunta si pumnii stransi, au dat rezultate: in aceste zile se vorbeste despre dumnezeii medicali, despre traficul de organe, despre mafiotii cu gulere albe care protejeasa acest sistem. Si de aceea trebuie sa il ascultam cu ochii larg deschisi pe Emanuel Ungureanu.
O sa va rog pe toti cei ce ati poposit asupra acestui text sa il cititi pana la capat. E lung. Dar lunga a fost si cararea lui Ungureanu pana a gasit intelegere la cineva pentru ca tot ce are in tolba (intrebari, nume, dovezi, relationari) sa fie cercetat.
Acest interviu-fluviu TREBUIE citit de toti cei care sunt interesati de cazul Lucan sau de dumnezeii medicali sau de cangrena sistemului medical din Romania. In 10 minute puteti parcurge ce au patimit Ungureanu si bolnavii de insuficienta renala cronica in 14 ani.
Pentru acest interviu trebuie felicitat Remus Florescu de la Adevarul. Ne despart alte milioane de pareri despre jurnalism, dar asa se cuvine, sa il felicitam, fiindca a desenat cu creta intrebarilor cel mai gros fir de urmat pentru ca dosarul Lucan sa fie corect inteles, clar inteles.
Interviul luat de Florescu si incredibilele dezvaluiri ale lui Ungureanu sunt dovada clara ca, pe langa Lucan, multe alte nume ar trebui sa intre in aceasta ancheta si sa plateasca. Daca vrem Justitie adevarata in ceasul al 28-lea de la Revolutie, sa o vrem pentru toti, nu numai pentru cei mai putin egali, iar cei mai egali ca noi sa scape mereu pentru ca sunt procurori, judecatori, securisti, bogatani, politicieni de top, power people. (Liviu Alexa)
Adevărul: Cum l-aţi cunoscut pe medicul Mihai Lucan?
Emanuel Ungureanu: Primul contact cu el l-am avut din postura de pacient: am avut o colică renală. Eu pe vremea aceea conduceam o asociaţie studenţească la nivel naţional numită „Amicus”, eram student în anul II la Asistenţă socială şi în anul I la Facultatea de Istorie. Se întâmpla prin anul 2000. Am venit practic târându-mă la Institut. Ţin mine că de gardă era doamna doctor Lăpuşan, care era medic rezident atunci. Ţin minte că iniţial nu găsea un antialgic suficient de puternic pentru durerile provocate de calculul care a pornit pe canal. A doua zi l-am cunoscut pe profesorul Lucan, iar primul lucru care m-a fascinat în mod negativ a fost faptul că pacienţii stăteau drepţi în pat şi asistentele se lipeau de pereţi, în aceeaşi poziţie nefirească de drepţi când trecea pe lângă ele. Îmi amintesc că urla cumplit, îi înjura pe doctori şi îmi amintesc un episod când a lovit-o în stomac cu pumnul pe Carmen Lăpuşan, care a căzut peste pacient, asta se întâmpla la una dintre vizite. Tot cu pumnul l-a lovit şi pe actualul manager, Silviu Moga, lăsându-l fără respiraţie. Şi actualul preşedinte al Asociaţiei transplantaţilor şi dializaţilor Cluj, domnul Morar, a fost lovit cu pumnul în stomac. Avea acest obicei să lovească prin surprindere, atât angajaţi, cât şi bolnavi. Îmi asum ceea ce spun.
După ce m-a întrebat la vizită ce lucrez, i-am explicat că sunt student şi conduc o asociaţie. Atunci a devenit interesat şi m-a chemat la el în birou – el conducea filiala APR Cluj (Alianţa pentru România), intrase în politică, susţinând partidul lui Teodor Meleşcanu. Lucan conducea filiala APR Cluj, de aici şi o prietenie foarte apropiată de Teodor Meleşcanu, cu protecţia necesară de care avea nevoie Lucan în faţa serviciilor secrete, fiind ştiut faptul că Meleşcanu are legături vechi cu structuri specifice ale statului (Meleşcanu a fost directorul Serviciului de Informaţii Externe între 2012 şi 2014-nr) . Eu am întâlnit în clinică mai mulţi pacienţi transplantaţi şi m-a fascinat faptul că e capabil să facă chirurgie de vârf. Ulterior am aflat că strategia lui de imagine cuprinde între altele şi transplantarea gratuită a unor cazuri sociale ca interfaţă pentru transplantarea pe bani a unor străini. El îşi crease în presă imaginea unui salvator al unor cazuri disperate ca să poată ascunde mai uşor transplanturile pe care le făcea pe sume uriaşe pentru străini sau pentru pacienţi români dispuşi pe bani să intre în faţă pe listele de aşteptare.
Adevărul: Cum a început colaborarea cu medicul Mihai Lucan?
Emanuel Ungureanu: Colaborarea a început în 2002, iar cel care m-a testat înainte de a veni în clinică a fost un domn pe nume Emil Sabo – el se prezenta drept Sabău-cel despre care aveam să aflu că intermedia relaţia dintre pacienţii străini care aveau nevoie de un rinichi şi românii săraci dispuşi să-şi vândă un rinichi pe bani, reamintesc cazul Iacob în acest sens şi povestea neelucidată de procurorii DIICOT Cluj, prin anii 2005, când eu nu mai eram angajat al Institutului. Sunt anchete jurnalistice foarte bine documentate în Jurnalul Naţional cu cazuri muşamalizate la nivel înalt. Inclusiv ambasadorul României la Vatican s-a implicat în acest caz. Nu se mai ştie nimic despre acest domn Iacob.
Circa 14 ani au trecut de la prima sesizare privind activitatea ilegală a medicului clujean Mihai Lucan, fostul şef al Institutului de Transplant Renal, şi până la începerea urmăririi penale. Emanuel Ungureanu, clujeanul de la care a pornit „dosarul Lucan”, povesteşte pentru „Adevărul” cum funcţiona reţeaua de protecţie creată de medic în structuri ale statului precum Poliţie, DIICOT, SRI, Ministerul Sănătăţii, administraţie.
La începutul anului 2005, braşoveanul Iulian Iacob s-a autodenunţat la Parchetul General, declarând că este traficant de organe. Birourile de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog ale Poliţiei din judeţele Braşov şi Cluj au declanşat cercetările simultan, sub coordonarea Parchetului Cluj. Procurorii nu l-au găsit vinovat de nimic pe Lucan. Braşoveanul a declarat că Emil Sabo, care se recomanda jurist al Institutului de Urologie şi Transplant Renal din Cluj, i-a promis 7.500 de dolari pentru un rinichi, care apoi a fost transplantat de către medicul Mihai Lucan unui străin.
„Braşoveanul (Iulian Iacob-nr) povesteşte că, la scurt timp după internare, Sabău i-a făcut o vizită în salon. Erau numai ei doi. Juristul i-a dat să scrie o declaraţie prin care afirma că donează în scop ştiinţific şi că nu are pretenţii materiale. A fost asigurat că astfel de acte sunt necesare pentru a feri clinica de eventuale probleme, dar că nu are nicio legătură cu ceea ce au discutat ei. La finalul operaţiei îşi va primi banii fără nici un fel de probleme. Mai târziu, în salonul lui Iulian a intrat şi profesorul Lucan: „După o oră şi ceva, a intrat şi profesorul Lucan la mine în salon. Printre discuţiile pe care le-am avut atunci în salon cu domnul profesor, îmi zice: „Soldăţelule, eşti mulţumit de preţul (7.500 de dolari-nr) pe care l-ai discutat cu Sabău?” M-a luat aşa repede şi eu am răspuns: „Da, domnule profesor, cum sa nu”. A fost singura discuţie în care m-a întrebat dacă sunt de acord cu preţul. Dar nu cât, în ce fel se face plata, cum, nu am intrat în amănunte cu el. Dacă am văzut că şi profesorul ştie de treaba asta, mi-am zis ca totul e OK”.
Articol Jurnalul Naţional „Trafic de rinichi dirijat de „halatele albe”
Adevărul: Cum s-a derulat colaborarea dumneavoastră cu Mihai Lucan?
Emanuel Ungureanu: Am fost asistent social clinician la Institut între martie 2002- iunie 2003. În 2002, după ce am devenit primul, cred că, şi ultimul asistent social clinician din România. Jobul meu era să găsesc resurse financiare, ţin minte că puneam în cabinetul asistentei-şef Liliana Lache, cutii cu jucării sau cu haine pentru pacienţii cu insuficienţă renală cronică, care aveau nevoie de un transplant şi care erau extrem de necăjiţi. A doua atribuţie era aceea de a merge – împreună cu coordonatoarea de transplant neoficială, că nu era în acte, Carmen Lăpuşan, cu medicul anestezist Adrian Bărbos şi cu doctorul Marius Neculoiu – prin Transilvania atunci când eram anunţaţi că există un potenţial donator în moarte cerebrală. Noi trebuia să convingem aparţinătorii să accepte să doneze rinichii pentru transplant. Eu am făcut şi un ghid pentru pacientul transplantat. În numai un an de zile am făcut primul astfel de ghid, în care explicam pacientului cu insuficienţă renală cronică ce este boala şi ce este transplantul renal, vorbind şi despre imunosupresie, îngrijirea post-transplant etc. Era un ghid pe înţelesul tuturor pentru că, din păcate, medicii nu prea vorbeau cu pacienţii. Lucan era recunoscut ca fiind un zbir interesat doar de banii pacienţilor, nu avea timp să explice sau se aplece decât asupra celor care plăteau suficient de mulţi bani.
Adevărul: Cum s-a oprit colaborarea cu medicul Lucan?
Emanuel Ungureanu: Colaborarea asta s-a întrerupt când am aflat că Lucan face trafic de organe. Dacă pentru calităţile lui chirurgicale să zicem că-i suportam înjurăturile şi comportamentul mitocănesc arhicunoscut în clinică, n-am putut să suport ideea că cineva profită din disperarea unor bolnavi de a trăi şi din moartea unor oameni, că practic când vorbim despre transplant de la un donator aflat în moarte cerebrală vorbim despre situaţia în care cineva moare, ca altcineva să trăiască ori pentru asta nu se pot face bani, este inuman, este criminal, este strigător la cer.
Mai apoi, tot Funar – în ultima şedinţă de Consiliu Local i-a oferit la un preţ de nimic concesiunea a 1.000 mp pentru o clinică care era iniţial parter plus mansardă, iar apoi, Lucan s-a lăcomit şi a ridicat mai multe etaje. În 2006, s-a apropiat de Boc, profitând de problemele lui cu rinichii şi l-a atras la colaborare- cum se spunea pe vremea lui Ceauşescu – şi apoi au urmat o grămadă de hotărâri de Consiliu Local aiuritoare – prin care, practic, primăria a renunţat la orice control asupra resurselor pe care le obţinea dintr-o afacere profitabilă cu firma Lukmed. Sumele pe care le plătea Lukmed pentru acea concesiune fiind absolut ridicole în raport cu profitul uriaş al clinicii (1.500 de euro pe an pentru 1.000 de metri pătraţi-nr). MaI mult, Boc l-a răsplătit pe Lucan cu poziţia de consilier personal în probleme medicale. Nu pot să mă abţin să nu întreb cu ce l-a consiliat Lucan pe Emil Boc şi care a fost avantajul pentru sistemul sanitar că un asemenea mafiot a stat atât de aproape de unul dintre cei mai importanţi oameni în stat. Este de notorietate faptul că Lucan a luat toate distincţiile posibile pe care le putea lua un român atât de la Patriarhie, cât şi toate ordinele şi meritele pe care le putea lua un civil din partea preşedintelui ţării, atât de la Traian Băsescu, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu.
Adevărul: Ce s-a întâmplat în cazul Hencz Kinga?
Emanuel Ungureanu: În momentul în care se punea diagnosticul de moarte cerebrală, eu şi medicul Carmen Lăpuşan eram chemaţi să vorbim cu aparţinătorii, după ce aceştia erau informaţi de medicii de pe ATI că pacientul e în moarte cerebrală. În mod ciudat, în cazul lui Hecz Kinga, medicul Marius Neculoiu a fost trimis de profesorul Lucan înainte de a merge noi să obţinem acordul, la clinica Chirurgie I, acolo unde era internată tânăra. S-a întors şi a spus doctorilor că fetiţa are doar un rinichi valabil, în urma accidentului celălalt fusese distrus. Eu avusesem contact în 2002 cu doctorul Bizo care organiza tabere pentru copiii cu insuficienţă renală de la Pediatrie 2. Ştiam că o fetiţă internată la Pediatrie 2 aştepta un rinichi de grupă 0 – Anamaria Galben, care între timp a făcut transplant în Spania, dar atunci era în stare gravă. Eu nu puteam să mă bucur când se întâmpla o asemenea nenorocire, dar mă gândeam că dacă nu se mai putea face nimic pentru acea persoană, Anamaria ar putea avea o şansă extraordinară. Eram convins că acel rinichi va ajunge la ea. Eu lucram la Institut dar aveam deja contacte cu copiii de la Pediatrie 2 la care am ajuns să fiu asistent social şi apoi am decis să înfiinţez Asociaţia cu care sprijinim copiii dependenţi de dializă.
„COPILAŞI, AVEŢI O MISIUNE IMPORTANTĂ, AM NEVOIE DE ACEST RINICHI”
Emanuel Ungureanu: Îmi amintesc perfect ce s-a întâmplat, atât de mare a fost impactul asupra mea. Profesorul Lucan ne-a chemat la el, pe mine şi pe Carmen Lăpuşan, şi de data asta, deşi era tot timpul foarte sever, urla şi înjura, ne-a spus: „Copilaşi, aveţi o misiune importantă, am nevoie de acest rinichi. O practică neobişnuită, pentru că de obicei ne duceam fără să avem o discuţie prealabilă cu el, dacă obţineam acordul familie bine, dacă nu, nu era nicio problemă, nu am simţit o presiune deosebită în lunile dinainte când mergeam să obţinem acordul. În acea zi, el a fost foarte dornic să obţinem acordul. Ne-am deplasat la Chirurgie 1, familia respectivă era din Miercurea Ciuc. Îmi amintesc foarte bine, ştiu exact data în care s-a făcut transplantul şi data în care a murit Kinga, le-am dat şi procurorilor. Am mers acolo şi am descoperit doi bunici prăbuşiţi de durere, cu care nu putut comunica pentru că vorbeau doar maghiară, o mamă cernită de durere şi un tată destul de impasibil în capătul celălalt al salonului. Dialogul l-am început cu mama, am aflat că e în divorţ şi într-o relaţie ostilă cu fostul soţ. Cel mai dramatic era că nu ştiau cum să-l anunţe pe fratele lui Kinga, care era în armată.
Ceea ce a fost ciudat era faptul că mama nu înţelesese că fetiţa ei era în moarte cerebrală. Anestezistul de la Chirurgie 1 de la acea dată era beat, duhnea a alcool şi era foarte incoerent. Cred că nu a reuşit să le explice aparţinătorilor că de fapt Kinga a murit. A avut un şoc când i-am spus că noi am fost chemaţi pentru a încerca să-i convingem să doneze rinichiul, în condiţiile în care ea nici nu ştia că copilul este mort. A încercat să le comunice bunicilor, dar nu a reuşit. Se făcuseră testele de moarte cerebrală, dar îmi amintesc că medicul Carmen Lăpuşan mergea cu un aparat EEG, ca să fie sigură că pacientul e în moarte cerebrală. Noi repetam acel test pe care trebuia să-l facă medicii spitalului în care era internat pacientul. Motivul? Ea mi-a spus cu groază că s-a întâmplat, ca în filme, ca mortul să se „trezească”. Institutul i-a dat un aparat cu care se deplasa să se sigure că diagnosticul de moarte cerebrală e bine pus. E înfiorător că spun asta, dar pe vremea aceea aşa se întâmpla.
Adevărul: Aţi reuşit să-i convingeţi?
Emanuel Ungureanu: Nu, nu i-am convins şi am plecat. Cu cei care-i erau cel mai apropiaţi, bunicii, nu am putut vorbi. Noi am ieşit din salon, iar Carmen Lăpuşan a fot sunată de profesorul Lucan şi a devenit agitată. Mi-a zis că se fac presiuni asupra ei. I-am spus că asupra noastră nu se pot face presiuni şi am plecat, nu am insistat absolut deloc, cu toate că Lucan ne-a zis că e important. După ce am plecat noi, în salon a intrat un domn cu mustaţă, aveam să aflu mai târziu că este vorba despre patronul covrigăriei la care lucra Kinga. Acesta a convins-o pe mamă în 2 minute, în condiţiile în care noi nu reuşisem în minute bune, spunândui-i că cu câteva câteva săptămâni înainte îi murise mama în accident de maşină şi a intrat în moarte cerebrală, iar acum îl mustră conştiinţa că n-a fost de a cord să-i doneze organele. Acum s-a convins, documentându-se între timp. Mama şi-a cerut scuze de la noi cu lacrimi în ochi şi şi-a dat acordul cu privire la prelevare.
MI-AM DAT SEAMA CĂ EU ERAM NAIV, PENTRU CĂ CEILALŢI MEDICI ŞTIAU
Adevărul: Cum a decurs transplantul?
Emanuel Ungureanu: Eu intram de obicei în sala de operaţie la final, era o formă de liniştire sufletească că rinichiul ăla salvează pe cineva după momentul chinuitor în care trebuia să consolez aparţinătorii de la care le ceream acordul. Voiam să văd momentul în care se făcea legătura dintre rinichiul transplantat şi corpul bolnavului, iar dacă urina, aceasta era echivalentul unei reuşite, care ar fi însemnat o remediere semnificativă a stării de sănătate a pacientului. Profesorul nu m-a lăsat în acea seară să intru în sala de operaţii. A fost un prim semn de întrebare pentru mine.
Al doilea a venit a doua zi, când am mers la camera de gardă, unde credeam eu că e pacienta transplantată, eu fiind convins că rinichiul merge la Anamaria, ştiind că exista o compatibilitate de grupă. Atunci s-a făcut linişte, o linişte foarte apăsătoare şi mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva în neregulă. Mi-am dat seama că eu eram naiv, pentru că ceilalţi medici ştiau despre străinii care beneficiau de transplant, asistaseră la operaţii, primiseră foloase, nu chiar ca profesorul Lucan, dar fuseseră şi ei plătiţi în special ca să tacă. Nu am aflat cine beneficiase de transplant. Am fost la profesorul Lucan. Am avut criză de nevi, am plâns, am trântit uşi. El m-a ameninţat că mă dă afară şi să plec din clinică. Ulterior, m-a sunat şi mi-a zis să vin la clinica lui privată, la Direx 2000.
Adevarul: Cum a decurs discuţia?
Emanuel Ungureanu: Acolo mi-a explicat rolul pe care Emil Sabo (Sabău) îl avea în reţea şi că ar trebui să-l înlocuiesc, să-mi bag minţile în cap, să mă maturizeze şi să văd cum este viaţa. Discuţia a fost groaznică, a fost pentru zdrobitoare. Am plecat de acolo cu gândul să spun unor oameni de lucrurile pe care le-am aflat deja. Din acea seară mi-am făcut strategia cum să fac să explic unor oameni lucrurile pe care le-am văzut.
Adevărul: Ce s-a întâmplat după ce aţi luat decizia să plecaţi?
Emanuel Ungureanu: Am decis că cea mai bună strategie este să mai rămân câteva luni să mai documentez cazuri de genul acesta. La 24 de ore de la discuţia cu Lucan, care a avut impresia că m-a lămurit, m-a chemat la el cu un aer blând şi mi-a zis să-l ajut „pe tâmpitul ăla de neamţ care făcuse indigestie” (beneficiarul rinichiului unei tinere de 18 ani, pe nume Hencz Kinga, aflată în moarte cerebrală – n.r.). Spre surpriza mea, cetăţeanul german fusese român, tipograf în Sibiu, şi a plecat în Germania de vreo 30 ani. Mai multe am discutat cu soţia lui, care ştia mai bine româneşte. Am aflat că omul era la al doilea transplant. Când am intrat în rezerva de la etajul 3, un salon ceva mai curat, cu un singur pat, cu baie în interior, surpriza mea a fost să văd peşte pe o farfurie. De asemenea, ciudat a fost faptul că pacientul avea o ţigară în mână. Nu mai văzusem aşa ceva, deoarece regulile erau foarte stricte după operaţie. Atunci mi-am dat seama ce sumă importantă a plătit acest neamţ de i s-a permis aşa ceva. Eu fusesem invitat acolo pentru că avea o indigestie, iar profesorul Lucan ştia că cel care avea să-mi devină socru avea preocupări în zona de nutriţie (n.r. – Emanuel Ungureanu este căsătorit cu fiica unui medic de familie pasionat de nutriţie) – a şi scris un capitol de nutriţie în acel ghid pentru pacienţii transplantaţi despre care v-am spus. Peştele, am aflat mai târziu, fusese comandat de la hotel Continental (un hotel aflat în centrul oraşului, aproape de Institutul de Urologie şi Transplant Renal- n.r.) şi aici veţi vedea cum funcţiona reţeaua. Pacienţii erau luaţi de la Aeroportul Internaţional de Emil Sabo, care se recomanda şi cu numele Sabău. Este un clujean care conduce o afacere şi care a fost acuzat de DNA de o fraudă când a fost director general la CFR Marfă, un apropiat al lui Blaga (Vasile Blaga- fost şef al PDL-nr). El apare şi în dosarul Iacob.
Emil Sabo (Sabău) l-a adus de la aeroport şi l-a cazat la Hotelul Continental, de acolo el a fost transferat la institut. Eu când m-am întors să aduc sucul natural pe care mi-l dăduse viitorul socru, nu l-am mai găsit în Institut, pacientul fusese transferat la Hotelul Continental la etajul 2 într-o cameră pregătită special pentru asta, cu perfuzii, cu igienă specială. De acolo, la nici 24 de ore a şi plecat cu avionul în Germania. Asta era reţeaua, în miezul zilei pacienţii străini făceau transplant acolo, iar apoi erau transferaţi al hotel.
Cazul Iacob – Emil Sabău (Sabo)
Iulian Iacob, braşoveanul care în 2005 s-a autodenunţat pentru trafic de organe după ce şi-a vândut un rinichi care a fost transplantat la Institutul Clinic de Urologie şi Transplant Renal din Cluj (ICUTR), a vorbit cu jurnaliştii de la Jurnalul Naţional despre implicarea lui Emil Sabău în cazul său:
„Un anunţ din ziar i-a atras atenţia pe la sfârşitul lunii septembrie 2000. Acolo scria negru pe alb că se căuta donator de rinichi. Exista şi un număr de telefon. Aşa că nu a ezitat să sune. I-a răspuns o femeie, care susţinea ca este din Galaţi şi că băiatul ei, Răducu, avea nevoie urgent de un transplant renal. A înţeles că starea tânărului era critică, pentru că se afla deja internat la Cluj-Napoca, la Institutul de Urologie şi Transplant Renal. Femeia i-a spus că trebuie să meargă la Cluj, unde avea să se întâlnească cu o persoana pe nume Emil Sabău, care urma sa i-l prezinte pe Răducu şi totodată să se ocupe de analizele de compatibilitate ce trebuiau făcute. Tot atunci au vorbit şi despre preţ: „Am întrebat-o despre bani. Dânsa mi-a zis că o sa-mi dea 70 de milioane, că mai mulţi nu are de unde. Erau oameni necăjiţi, dar voiau sa îşi salveze fiul. Am fost de acord, pentru că m-am gândit că, având banii aceia, pot şi eu sa îmi cumpăr o cămăruţă printr-un bloc de nefamilişti”. CAPCANA. Drumul la Cluj nu s-a lăsat aşteptat. Acolo urma să se întâlnească cu Emil Sabău, în faţa Clinicii de Urologie şi Transplant Renal. La acea vreme, Emil Sabău era angajat ca jurist la Institutul de Transplant din Cluj. Iulian susţine că pe acest bărbat nu l-a văzut niciodată îmbrăcat în halat alb, ci doar în costum. Iacob îşi aminteşte că s-a întâlnit cu acest Sabău pe aleea din fata Institutului şi că el a fost cel care l-a dus în cabinetul unde se făceau analizele iniţiale, de stabilire a grupei sangvine şi RH. Rezultatele au venit destul de repede. În acel moment, Sabău nu i l-a prezentat pe Răducu, băiatul femeii din Galaţi cu care vorbise la telefon. Imediat după confirmarea analizelor, juristul l-a luat de-o parte şi i-a vorbit despre afacerea pe care urmau să o încheie. I-a explicat că este compatibil cu un bolnav pe care institutul îl avea pe lista de aşteptare, dar care nu era din ţară. Era un străin. Suma pe care urma să o primească în urma transplantului cu străinul i-a furat repede imaginaţia lui Iulian – 7.500 de dolari: „Mi-a luat minţile cu banul. Deja mă gândeam la o garsonieră, la o căsuţă acătării, cu bucătaria mea, cu baia mea. Am fost de acord cu propunerea lui”.
Fragment din articolul „Trafic de rinichi dirijat de „halatele albe” (Jurnalul Naţional)
LA ACEA ORĂ LUCAN ERA DUMNEZEU LA CLUJ
Adevărul: Unde v-aţi angajat după ce aţi renunţat la slujba de la Institut?
Emanuel Ungureanu: Eu mi-am făcut strategia în felul următor: trebuie să rămân în zonă, să mai aflu alte cazuri. La acea oră Lucan în Cluj era Dumnezeu. Faptul că eu, un asistent social pârlit din Suceava devoalez faptul că face trafic organe, m-a făcut să cred că lumea o să mă ridiculizeze. Am mai stat trei luni, timp în care nu s-a mai întâmplat nimic similar, şi i-am cerut profesorului Lucan să mă transfere la Pediatrie 2, dar i-am spus că vreau să rămân cumva în anturajul lui. El ştiind că ştiu anumite lucruri mi-a zis: „Du-te la Pediatrie 2, la copiii tăi, dacă asta vrei, să-i ajuţi. A vorbit cu şeful de la Pediatrie 2, Ioan Figan, şi cu Aurel Bizo – şeful secţiei de Nefrologie, şi m-am transferat. Eu eram un potenţial pericol pentru el şi a insistat să mi se desfacă contractul de muncă pe motiv de indisciplină, dar directorului economic Sanda Baciu i s-a făcut milă şi l-a convins ca în cartea de muncă să apară „cu acordul părţilor”. Lucan voia să mă scoată indisciplinat pentru ca, dacă eu aş mărturisi ce s-a întâmplat cu cazul Kinga, să poată să spună: „Cine zice asta, ăsta care e un nenorocit şi a avut probleme de disciplină, ăsta vorbeşte?”. A încercat, dar nu i-a ieşit.
AM TRIMIS SESIZARE LA COTROCENI, LA ION ILIESCU
Adevărul: Când aţi făcut prima reclamaţie?
Emanuel Ungureanu: Eu am trimis în mai 2004 o scrisoare la Cotroceni, la Ion Iliescu, atât m-a dus mintea atunci. Am mai trimis şi la Ministerul Sănătăţii, era la vremea aceea ministru Ovidiu Brânzan. Eu nu puteam să dorm noaptea, aveam coşmaruri. Am scris doar despre cazul acela, pentru că pe acela îl ştiam. Am auzit după aia de la Carmen Lăpuşan că veniseră italieni, evrei, apoi a recunoscut şi Lucan într-un interviu în Adevărul despre un azer. Nu există niciun dubiu că el a făcut trafic de organe pentru că el a recunoscut asta într-un interviu din 2005 din Jurnalul Naţional că SRI ştia despre acest trafic de organe şi că nu trebuie vorbit mai multpentru că ne periclitează intrarea în Uniunea Europeană.
„Am transplantat un individ din Afganistan sau Azerbaidjan, nu mai ţin minte, căruia i-am luat rinichiul de la un donator viu şi l-am urcat apoi într-un avion de război israelian. Asta e lumea transplantului, sunt lumini şi umbre tot timpul. Cei care stau pe margine văd numai umbrele. Spre exemplu, azi (n.r. – 16 aprilie), nici nu ştiu pe cine am transplantat. Nişte nume şi nişte tomografii. Ăla era pe listă. Dar nu asta e important. Putea să nu fie pe listă şi să fie printre ăia chemaţi”
Adevărul: Care a fost reacţia lui Lucan după reclamaţie?
Emanuel Ungureanu: A reacţionat prin Ioan Figan (directorul de la Pediatrie 2-nr). Figan îi era dator pentru că îi aranjase să fie operat pe creier. Acesta a pus două asistente sociale de la Departamentul de Asistenţă Socială, cu care eu nu mă întâlnisem niciodată, le-a pus să facă referate false că vin la serviciu cu întârziere, că nu-mi îndeplinesc îndatoririle de serviciu. Atunci un jurnalist clujean mi-a dat un reportofon ca să le înregistrez atât pe ele, cât şi pe Figan, cu ce pregăteau. Le-am înregistrat. Una dintre ele era însărcinată şi ştiu că a plâns şi a zis că regretă ce a făcut. Atunci jurnalistul s-a dus cu reportofonul la Figan şi, din acel moment, nu mi-a mai făcut nimic. I-am spus că eu voi pleca din clinică atunci când voi dori, pentru că îmi fac treaba, tocmai mă întorsesem din prima tabără pentru copii dependenţi de dializă. Aici îmi aduc aminte de caracterul doctorului Aurel Bizo, care mi-a făcut un raport de activitate absolut elogios, pe care l-a depus la registratură Spitalului de Copii în contraponderea cu mizeria ce mi se pregătise, el informându-mă de capcana pe care voia să mi-o întindă Figan. Cu asemenea mârşăvii se ocupa Lucan, încercând să elimine mizeriile pe care le făcea el.
PROCUROAREA L-A CHEMAT SĂ DEA DECLARAŢIE DE FAŢĂ CU RECLAMATUL
Adevărul: La DIICOT când aţi ajuns?
Emanuel Ungureanu: Am ajuns în 2004, după ce am depus la Cotroceni şi la Ministerul Sănătăţii acele documentele pe care eu acum le caut în arhiva Cotroceniului. La DIICOT m-am dus şi m-am întâlnit cu Teodora Molnar, DIICOT abia s-a înfiinţat în 2004. Procuroarea mi s-a părut foarte speriată de lucrurile pe care le ştiu. Ea mi-a spus că a mai documentat cazuri şi are în lucru un dosar, dar care-l vizează pe Emil Sabo, nu pe Lucan, lucru care mi s-a părut straniu. I-am spus tot ceea ce ştiu şi m-a chemat a doua zi la ora 13.00 să scriu o declaraţie. Am avut inspiraţia să ajung la 13 fără 10. Nu mică mi-a fost surpriza, când îndreptându-mă spre camera unde era doamna Molnar, pe treptele Curţii de Apel, unde era sediul DIICOT, l-am văzut pe Emil Sabo, urcând la ea. M-am întors cu viteză, pentru că m-am speriat foarte tare. Am sunat-o pe doamna Molnar: „Păi eu nu v-am rugat să-mi asiguraţi protecţie, dumneavoastră mă puneţi să mă vadă ăsta cum spun lucrurile pe care vi le-am spus?” Cu un glas foarte rece mi-a zis: „Voiam să văd dacă vă cunoaşteţi cu adevărat”.
Ulterior am plecat la poliţiştii de la Crimă Organizată care aveau sediu în Piaţa 1 Mai şi am căutat-o, la indicaţia unui jurnalist clujean (Mihai Şoica), pe doamna comisar Marin. Doamna comisar părea şi ea speriată, dar era foarte hotărâtă. M-a chemat într-o încăpere „hai, să vorbim aici, să nu ne audă Oţel (Ioan Oţel, şeful pe atunci al Brigăzii de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog – n.r.) şi nu ştiu ce încredere pot avea în colegi, pentru că oricum lucrurile se vor bloca la Bucureşti. Doamna mi-a confirmat că există şi alte cazuri de genul acesta, dar nu ne putem atinge de el pentru că are protecţie la Curtea de Apel şi din partea lui Ioan Oţel. De la acel moment, plângerea „a murit”. Doamna Marin şi-a notat lucruri, a spus că pe o parte le ştie. Ea trebuie să fi avut un dosar care a ajuns pe undeva. Mi-a spus că nu ştie de ce parte este Teodora Molnar. Dacă era nu avea încredere în procurorul DIICOT, eu ce să mai fac atunci. Teodora Molnar trebuie să dea socoteală pentru acel dosar, să explice unde s-a oprit dosarul, de ce nu m-a chemat la declaraţii, de ce nu sunt probe.
Adevărul: Ce s-a întâmplat după acest episod?
Emanuel Ungureanu: Surpriza mea a fost că ei nu s-au oprit, am crezut că se vor speria, dar nu a fost aşa. M-a sunat secretara ministrului Sănătăţii, Ghiocel o chema, să mă cheme la o discuţie cu un secretar de stat din Minister. Eu mi-am amintit că acel secretar de stat, un medic din Iaşi fusese la nişte băute cu Lucan, la nişte congrese şi erau foarte apropiaţi. Mi-am dat seama că toate porcăriile de la Figan veneau pe această filieră, sistemul încercând să mă elimine. În vara acelui an, imediat după ce Lucan a aflat de scrisorile mele şi de demersurile la DIICOT, a încercat să mă dea afară de la Pediatrie 2. A făcut mai mult decât atât. A pus pe cineva să-mi vandalizeze maşina. Ştiu asta sigur că înainte de a pleca la mare, eu aveam domiciliu pe o stradă unde locuiau şi socrii mei, am găsit maşina vopsită pe partea stângă, o maşină vişinie. Probabil că după al doilea scandal Iacob din 2005, cineva i-a spus că lucrurile erau prea groase şi a renunţat la sumele importante pe care le primea de la străini, nu cred că după acest an a mai făcut transplanturi la străini, pentru că a transformat Lukmed într-o afacere mai prosperă şi mai puţin riscantă, a acoperit-o cu hârtii. Afacerea aducea este 1 milion de euro pe an, în afară de şpaga pe care o lua de la pacienţi.
Adevărul: Ce s-a întâmplat în cazul Iacob 2?
Emanuel Ungureanu: Acest tip din Braşov (Iulian Iacob – n.r.) fusese băgat în reţea după ce şi-a vândut un rinichi. I s-a dat doar o parte din banii promişi, cerându-i-se să aducă alţi donatori pentru a primi restul de bani. Dacă un pacient cu insuficienţă renală îşi căuta rinichi pe piaţa neagră, Lucan închidea ochii, se făceau acte notariale ca şi cum ar fi fost prieteni şi totul se face benevol. Lucan ştia acest lucru, el făcea intervenţia şi încasa banii. Cam atâta era treaba lui.
„Mi-am dat seama că în anturajul lui Lucan activa un personaj pe nume Ioan Oţel, şeful pe atunci al Brigăzii de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog (BCCOA), un individ extrem de viclean şi ticălos, care era foarte apropiat de Lucan şi care l-a protejat în toţi aceşti ani de posibilele probleme în justiţie şi care a acoperit traficul de organe împreună cu cei care conduceau structura SRI în acel an şi bine-înţeles cu larga protecţie a procurorului Maghiar, fost şef al Parchetului Curţii de Apel Cluj. Cam ăsta era cercul de prieteni”
Emanuel Ungureanu, deputat USR
Adevărul: Cât costa o operaţie?
Emanuel Ungureanu: Cel puţin 10.000 de mărci la început, iar apoi a crescut la 15.000 – 20.000 euro pentru operaţie. Plata pentru rinichi era separată. Rolul intermediarului în special în chestiunea cu străinii era următorul: Lucan nu voia să pună mâna pe bani, de aia a avut tot felul de locotenenţi. Emil Sabo făcea asta. El a încercat să mă pună pe mine în locul lui Emil Sabo sau Sabău (după dosar am înţeles că şi-a schimbat numele). Emil Sabo lua banii de la străini şi îi dădea românului amărât cu rinichiul, îi dădea lui Lucan suma necesară operaţiei şi se ocupa de cazare, să-l ducă la aeroport, ştia engleză foarte bine. Se pare că a fost destul de lacom, deoarece Iacob a fost nemulţumit că i s-a promis o sumă de bani, dar a primit mai puţin. De asta s-a şi dus la OTV, dar pentru că la Dan Diaconescu se întâmplau tot felul de prostii nimeni nu l-a crezut. Iacob a fost şi la DIICOT, s-a început ceva anchetă la Braşov, dar lucrurile s-au oprit. A fost şi la Cluj la Parchet, dar degeaba. Lucan a început să distrugă actele, una dintre metodele prin care a ascuns traficul de organe a fost inundarea arhivei şi, apoi, foile nu se mai găseau. Procurorul a scris, practic, în rezoluţie, că nu s-a putut demonstra că Iacob a făcut transplantul la Cluj, deşi el indica persoane, sume de bani, locuri. Au zis că nu există probe. Iacob era folosit pentru a găsi alţi donatori săraci. Ăsta era stilul lui Lucan, dacă erai bolnav, tu nu trebuia să vii la clinică doar cu un donator, el tipiza mai mulţi. Apoi Emil Sabo le zicea: „nu eşti potrivit pentru X, dar eşti potrivit cu un alt pacient”, şi astfel le făcea legătura cu oameni de pe lista de aşteptare. După această poveste începe businessul numit Lukfurt, pentru că aşa spunea personalul din Institutul de Transplant. Nu-i spuneau Lukmed. Era un fel de parolă între ei.
Adevărul: Din ceea ce spuneţi, putem trage concluzia că exista o întreagă reţea de protecţie formată în jurul medicului Mihai Lucan?
Emanuel Ungureanu: Marile întrebări după 20 ani de activitate a lui Lucan la Cluj sunt ce rol au avut Emil Boc (care l-a pus consilier pe probleme de sănătate pe vremea când era premier şi a promovat concesiunea unui teren pentru ridicarea clinicii Lukmed-nr), Gheorghe Funar (fost primar al Clujului-nr), Marius Nicoară (actual parlamentar PNL, fost preşedinte de Consiliu Judeţean Cluj-nr), Laszlo Attila (parlamentar UDMR, şeful Comisiei de Sănătate din Senat-nr), Florin Stamtian (parlamentar PNL, fost director al Direcţiei de Sănătate Publică Cluj, fost prefect, ex-director al Clinicii de Ginecologie 1 din Cluj-nr), Teodor Meleşcanu (fost director SIE-nr), Vasile Dâncu (fost vicepremier-nr) în protecţia politică a acestui individ. Ce rol au avut oameni de afaceri precum Ovidiu Turcu? Ce rol au avut oameni din sistem precum Marius Bojiţă (fostul rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie-nr), Ioan Irimie (actual şef al UMF Cluj), Florian Bodog (ministrul Sănătăţii-nr), toţi miniştrii Sănătăţii care au închis ochii la datoriile Institutului, şefa Casei de Asigurări de Sănătate, Emilia Groza, fostul şef al Direcţiei pentru Sănătate Publică Cluj (Mihai Moisescu-nr) care au fost audiat de procurori acu 2 nopţi. „Toţi aceştia au ştiut toate mârşăviile pe care le face acest mafiot şi au închis ochii”, spune Emanuel Ungureanu
Ce se ştie despre generalii SRI care au fost în aceşti 20 de ani la Cluj, şi care ştiau despre ce se întâmplă? Ce se întâmplă cu traficul de organe, de ce nu l-a investigat nimeni? N-a ştiut SRI despre despre jaful de la Lukmed? Ce putem spune despre procurorii Hrudei şi Mornăilă (fostul şi actualul şef al DIICOT Cluj-nr), care par de pe altă planetă şi spun că nu avut nicio fel de informaţii? Îi întreabă pe aceşti domni cineva, răspund cu funcţia lor? Vreun şef DIICOT, doamna Teodora Molnar, procurorul Maghiar răspund pentru această protecţie de tip mafiot? Ştia fostul şef al Secţiei penale Daniel Morar, actual judecător la Curtea Constituţională ştia de faptul că Lucan ia mită cum respiră?