Proiectele celor două legi referitoare la învățământul preuniversitar și învățământul superior sunt, ca să folosesc o expresie dragă dlui Iliescu, emanația, după 8 ani, a proiectului prezidențial „România educată”. Emanația s-a realizat în două versiuni: 1.0, a dlui Câmpeanu (2022) și 2.0, a dnei Deca (2023). Cu referire la această ultimă versiune, îmi permit o modestă analiză a consistenței interne a propunerii legislative. Mai precis, o să analizez în ce măsură legea este în concordanță cu principiile pe care ea însăși le enunță. În articolul 3, sunt enunțate mai multe principii care vor guverna învățământul preuniversitar; le menționez pe primele patru: principiul nediscriminării, al calității, al eficienței și al relevanței.
Nediscriminarea se referă la faptul că accesul și participarea la o educație de calitate se realizează echitabil, fără discriminarea unui grup în raport cu altul. În baza acestui principiu, se înființează o comisie – Comisia Națională de Desegregare – și se definesc patru niveluri de sprijin pentru copiii cu deficiențe de învățare, pentru care fiecare unitate de învățământ va amenaja și dota o încăpere specială, destinată asistenței psiho-educaționale. Greu de crezut că acest lucru se va putea realiza din amărâtul buget al educației, dar poate vor fi utilizați banii miraculoși din PNRR. Ceea ce însă contrazice total acest principiu este modul de organizare a admiterii la liceu. Liceele cu un număr mai mare de candidați decât numărul de locuri vor putea organiza examen pentru 60% dintre locuri, la două materii, după Evaluarea națională. Așadar, la aceste licee vom avea două categorii de elevi: unii care au fost admiși doar pe baza evaluării naționale (40%), alții care au fost admiși pe baza evaluării naționale plus notele la cele două examene, ceea ce înseamnă discriminare, de oriunde te-ai uita. În plus, așa cum s-a remarcat, această abordare va duce la explozia industriei meditațiilor, prin urmare vor pierde tot cei dezavantajați socio-economic. Șansa ca un elev de la țară să ajungă la un liceu de top e cvasi-nulă, ceea ce va adânci și mai mult inechitatea educațională rural-urban.
Calitatea educației e un concept multicriterial. Simplificând analiza, ea presupune patru dimensiuni esențiale: calitatea profesorilor, a curriculumului, a managementului și finanțarea. Cum sunt ele adresate de proiectele de legi? Pentru calitatea profesorilor se propune generalizarea masteratului didactic. E bine, doar că această măsură era prevăzută în Legea 1/2011 (vezi art. 236-238). Să sperăm că reluând o prevedere existentă de 12 ani, ea va fi aplicată măcar acum. Din păcate, legea nu face alți doi pași necesari: salarizarea profesorilor în funcție de performanță și excluderea celor incompetenți. Ca și până acum, degeaba părinții vor reclama incompetența profesională a unui profesor, pentru că directorul va ridica neputincios din umeri, pentru că incompetentul nu e angajatul școlii, ci al sistemului, și nu poate fi concediat. Incompetenții pot dormi liniștiți. Un singur an a rezistat prevederea din Legea 1/2011 conform căreia profesorii să fie angajați și concediați de Consiliul de administrație al școlii, pe baza performanțelor, după care au venit Ponta și sindicatele cu tancurile peste ea. Deci, cu calitatea profesorilor rămânem tot acolo. În privința curriculumului, propunerea legislativă vine cu ideea de a considera teme precum educația rutieră, financiară, gândirea critică, oratoria. Nu-i rău, dar depinde cum și de către cine vor fi implementate. Lipsește însă o viziune curajoasă de reformă curriculară. De pildă, dacă vrem să stimulăm lectura într-o lume globală, oare nu ar fi mai bine să predăm literatura română în tandem cu literatura universală? De exemplu, când e vorba de curentul realist, elevii să-l citească nu numai pe Rebreanu, ci și pe Balzac. Asta ar însemna, în opinia mea, o abordare curajoasă, în beneficiul elevilor. În schimb, calitatea managementului suferă un regres. În baza legii actuale, rectorii își vor putea prelungi activitatea până la 70 de ani și vor putea rămâne la putere încă două mandate. Iar directorii de școli rămân total la cheremul politicului. E suficient ca directorul Direcției Județene de Învățământ Preuniversitar (noul Inspectorat Școlar), instalat de minister, să facă propunere motivată de demitere a unui director (și atât de ușor se poate face!), să ceară avizul Consiliului de Administrație (nici măcar votul), ca directorul să zboare de pe post (art. 193). Cât privește finanțarea, n-are rost să mai vorbim când e vorba de un guvern care a alocat pentru educație cel mai mic procent din PIB din ultimii 15 ani. Rezumând, nu am găsit motive să pot spune că propunerile legislative vor produce o creștere notabilă a calității educației, așa cum mă așteptam.
Al treilea principiu, cel al eficienței, se referă la modul în care se cheltuiesc resursele (în special banii publici) pentru a obține efectele dorite. Propunerea legislativă creează un păienjeniș instituțional, mai mult decât baroc, gongoric. Inspectoratele școlare se desființează și, în locul lor, se înființează Direcțiile Județene de Învățământ Preuniversitar, fără noimă. ARACIP se desființează și se înființează ARACIIP care preia de la inspectorate inspecția generală și tematică. Noua instituție are birouri județene, o Comisie Națională de Inspecție Școlară și un aparat administrativ propriu, cu departamente, servicii, birouri și compartimente proprii (vezi art. 112). Nu mai număr puzderia de centre naționale, comitete și comiții, plătite din bani publici. Adică, banii puțini ai educației se vor duce, în mare măsură, nu către elev și profesor, ci către un aparat birocratic hipertrofiat. Vom avea tot mai puțini elevi și tot mai mulți birocrați care își vor lua lefurile pe spinarea lor. Nu consider că, prin această măsură, sistemul educațional devine mai eficient, dimpotrivă.