Mihai-Florin Hasan e un profesor de istorie pasionat de domeniul său de activitate, un dascăl implicat, care nu se mulțumește doar a le preda elevilor săi cunoștințele acumulate din cărți. E și un cercetător pasionat de istoria medievală, și mai precis de infracționalitatea Evului Mediu, temă pe care a scris mai multe studii și, recent, un capitol într-un volum intitulat sugestiv „Povești despre Cluj”, lucrare ce își propune să aducă în atenția cititorilor farmecul Clujului de altădată, un altfel de „I Love Cluj”, cu un iz arhaic, boem, de modă veche și de vremuri bune.
Profesorul, care a studiat temeinic trecutul îndepărtat, care a trăit intens istoria mai recentă, perfect ancorat în prezent înfierează tarele morale ale românilor de astăzi, ironizează falsele aere de superioritate ale contemporanilor și propune soluții pentru un viitor mai bun. Mihai Hasan e un cadru didactic și un om al cetății care se dedică acesteia, chiar se sacrifică: a rămas în învățământ, deși nu speră la o redresare a sistemului, doar din conștiință profesională, pentru a le da o șansă elevilor săi, pentru ca aceștia să aibă în continuare la clasă profesori dedicați.
Istoria, o pasiune încă de la 4 ani
Mihai-Florin Hasan s-a născut în Deva, oraș unde a urmat studiile preuniversitare, înainte de a alege să studieze istoria la Cluj, și să se stabilească în acest oraș, despre a cărui istorie va scrie.
Pasiunea pentru oamenii și întâmplările de altădată i-a fost insuflată pe când avea doar 4 ani, de către profesorul de istorie Hădărean, o personalitate a Beiușului, localitate unde Mihai își petrecea vacanțele, la bunici. Profesorul Hădărean i-a pus prima dată un Magazin Istoric în brațe, i-a arătat câteva personalități marcante din trecutul neamului și de aici a pornit totul. În gimnaziu, elevul Mihai Hasan s-a aplecat temeinic asupra istoriei, citind foarte mult. În acești ani și-a format baza culturală prin lecturi variate, în care erau incluse jurnale de călătorie, geografie, literatură și, bineînțeles, istorie:
„Sunt ferm convins acum că rețeta succesului este cea de a citi mult. Nu poți să-ți formezi o viziune și o structură internă fără să citești. Asta le spun acum și elevilor mei la școală. Ei în general mă întreabă: «Cum de știți atâtea?» Pentru că citesc! Se formează în timp cunoașterea aceasta.”
„Studenții de astăzi nu mai prind vremuri cum am prins noi”
Fiind ardelean, Mihai Hasan avea de ales între a merge la facultatea pentru a studia istoria, în două orașe: Cluj sau Timișoara. La Timișoara mergeau în mod tradițional cei din Deva, dar generația sa, absolvenții din 1998, a deschis drumul spre Cluj:
„Am fost vreo 30-40 care am ales Clujul pentru diverse facultăți, cred că am fost prima trupă serioasă de deveni care am «descălecat» la Cluj. Timișoara era cea mai bună opțiunea pentru noi, mult mai aproape, acolo ne cunoșteam toți, dar în mod clar Timișoara nu avea o facultate de istorie de calitatea celei din Cluj. Din Timișoara auzisem doar de Doina Benea, arheolog și specialistă în istorie romanică. În schimb, la Cluj erau mult mai multe nume, le întâlnisem mai des în ceea ce citisem. Și era și o chestiune mai exotică, până la urmă: cum ar fi să nu merg la Timișoara, ci la Cluj?
Primul impact a fost deosebit. Pe vremea aceea circulau două trenuri spre Cluj: unul era «Foamea», Timișoara-Iași, iar celălalt era Timișoara-Sighetu Marmației, căruia i se zicea «Fantoma», pentru că era fantomatic, aveai experiențe teribile în el, de la maramureșeni care mergeau la coasă, la tot felul de muncitori, de ciudați. În Timișoara-Iași toată lumea dormea claie peste grămadă, era ceva îngrozitor, nu aveai niciodată loc.
În anul III, prin anul 2000, ne întorceam după Revelion de acasă cu trenul de dimineața și știu că în Teiuș a fost atât de aglomerat încât bagajele le-am clădit pe ușă și stăteam într-un picior între vagoane și cred că după Câmpia Turzii am ajuns în toaletă cu picioarele pe capac și cu capul afară. Era gerul Bobotezei, dar puțea infernal și eram ca sardelele! Studenții de azi nu mai prind vremuri cum am prins noi, aspectele astea teribile, haioase, grotești. Pe lângă transport, erau veșnicele probleme cu bursele, cu cazările…”
Povești despre Cluj
Dacă inițial pe studentul Mihai Hasan l-a atras istoria antică și arheologia, spre finalul studiilor a realizat că marea sa pasiune era istoria medievală. Drept urmare, la masterat a cercetat Evul Mediu Timpuriu, iar odată cu doctoratul s-a axat pe problema infracționalității în Transilvania medievală, ca parte a Regatului Ungariei:
„Practic aceasta a fost șansa pentru mine să încep să îmi conturez un profil de cercetare în ceea ce a însemnat Evul Mediu transilvănean. În prezent aria de cercetare merge spre elitele nobiliare, genealogiile nobiliare, sistemul juridic din Ungaria Medievală, modul de operare al infractorilor, modul în care erau pedepsiți de către «sistemul juridic». Practic, de vreo 8 ani de zile am rămas ancorat în ceea ce înseamnă Evul Mediu transilvănean.”
Începând cu anul 2009, împreună cu alți colegi, sub coordonarea profesorului Șerban Turcuș, Mihai Hasan a beneficiat de un grant numit „Antroponimia în Transilvania Medievală”, care a adus întregii echipe, în 2012, premiul Eudoxiu Hurmuzachi al Academiei Române. Acest premiu a venit ca o recunoaștere a demersurilor științifice ale unor istorici ce au investit timp, resurse și răbdare într-o muncă dificilă de colectare de informații din documentele de epocă, de ordonare a lor, de clasificare și identificare a personajelor. A fost o muncă sisifică, dar rezultatele au fost extraordinare, iar recunoașterea Academiei i-a impulsionat pe fiecare dintre membrii echipei să încerce să continue pe secvențe cercetările începute, referitoare la antroponimele transilvănene.
Aria principală de preocupări istorice rămâne pentru Mihai Hasan infracționalitatea medievală. A scris câteva studii pe această temă și, recent, un capitol în „Povești despre Cluj”, o lucrare ce își propună să aducă în atenția cititorilor farmecul Clujului de altădată:
„Datorită lui Tudor Sălăgean, directorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, am reușit ca prin acest volum să aducem în prim-plan lucruri mai puțin știute despre Cluj, care sperăm să le facă plăcere clujenilor, atunci când ne vor citi. În capitolul redactat de mine am identificat unele situații de infracționalitate ce priveau Clujul medieval. Sperăm să continue proiectul «Povești despre Cluj», pentru a le permite clujenilor să afle și mai multe despre urbea care anul viitor împlinește 700 de ani de la ridicarea la rangul de oraș regal de către regele Carol Robert de Anjou.”
„Sunt mulți copii care merită profesori buni”
După finalizarea doctoratului Mihai Hasan a intrat în învățământ. A început să predea istorie la Liceul Sportiv, apoi a urmat periplul obișnuit al oricărui profesor prin mai multe școli: Liceul Teoretic „Gheorghe Șincai”, Școala Ion Agârbiceanu, Liceul Economic, iar din 2012 este profesor la Seminarul Teologic Ortodox din Cluj.
Satisfacțiile profesorului constă în succesele elevilor săi, în rezultatele acestora la olimpiade și reușita lor la facultate. În rest, sistemul de învățământ românesc îi oferă dascălului prea puține satisfacții:
„E vorba de sistemul de învățământ așa cum îl știm de 25 de ani, cu bune, cu rele și probabil cu speranțe de mai bine, dar nu știm când. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș alege să fac același lucru, pentru copii. Sunt foarte mulți elevi care merită o șansă, care merită profesori buni, și dacă toți plecăm din sistem, atunci nu ar mai avea nicio șansă.
În general în mass-media apare imaginea profesorului cu probleme și e paradoxal cum într-un sistem «bolnav» avem totuși copii cu premii internaționale la olimpiade. Asta înseamnă că sistemul nu e bolnav în întregime, ci că guvernanții nu se interesează pe bune de el, nu se preocupă. Suntem unii care rămânem în sistem cu bani puțini, subfinanțați, pur și simplu pentru că înțelegem că trebuie să le oferim copiilor o șansă. Dar, în general, vocea noastră nu e ascultată la modul serios.
Eu încerc să îmbin cercetarea cu predarea și încerc să le fac pe amândouă bine. Nu pot să disociez una de alta, sunt și istoric și profesor la catedră și atunci trebuie să le împac, chiar dacă e mai greu. Birocrația e înfiorătoare, de multe ori nu poți să fii profesor la catedră, pentru că trebuie să faci zeci de mii de hârtii și nu mai reușești să fii la clasă total dăruit.”
„În 82 de ani nu s-a schimbat nimic”
Istoricul Mihai Hasan constată cu regret că peste România timpul trece doar calendaristic, țara fiind de fapt împietrită în aceleași tare și dureri. Citind ziarul „Adevărul” din 1933, pe prima pagină a observat un titlu ce se repetă de atunci, în fiecare an, și se va repeta probabil perpetuu:
„Titlul era: «Rezultate dezastruoase la Bacalaureat!». Citind articolul mi-am dat seama că, de fapt, în 82 de ani nu s-a schimbat nimic, cel puțin la nivel de percepție. Ca istoric pot să afirm cu toată convingerea că în România, de când există ea din 1859, sistemul politic nu a fost capabil să încropească două legi esențiale: Legea Agrară și Legea Educației. Au fost mereu schimbate, mereu cusute și niciodată nu s-a luat la modul serios o decizie de îmbunătățire a sistemului, fie de educație, fie agrar.”
Profesorul consideră că, pentru a se redresa, România ar avea nevoie de oameni care să înțeleagă faptul că lucrurile trebuie luate de la zero în domenii cheie precum sănătatea, educația, apărarea, agricultura și infrastructura:
„Sunt 5 ministere cheie care, de fapt, sunt sub orice critică din punctul meu de vedere, cărora niciodată nu li se alocă fondurile necesare, iar spitalele și școlile suferă de boli cronice pe care nimeni nu le bagă în seamă. În general, profesorii, medicii, preoții, militarii se luptă cu probleme extrem de mari, care de multe ori îi depășesc, și totuși, în asemenea condiții, reușesc să facă performanță. Ar trebui gândite niște strategii reale, și nu doar pe hârtie, pentru ca lucrurile să se schimbe și oamenii buni din sistem să continue să formeze specialiști.”
„Astăzi nu mai regăsești tăria morală a vechiului prototip românesc”
„Cercetare faci foarte greu într-o țară ca România”, afirmă istoricul Mihai Hasan, ce observă că statul român nu este interesat de cultura proprie, de tradiții, pe care doar le clamează și se bucură de ele la televizor. El constată cu mâhnire vechi metehne actuale ale românilor:
„În general românul este mândru că este român pentru că ceilalți îi spun că e ospitalier, pentru că atunci când vin străinii la el le dă sarmale și palincă și pentru că, din întâmplare, are peisaje frumoase unde să îi ducă pe străini. Dar nimeni nu vede gradul de analfabetism, nimeni nu vede starea de mizerie în care se zbat o groază de oameni care nu au toaletă în casă, care nu au auzit de săpun și de hârtie igienică, dar au parabolică și televizor cu plasmă. Nu ne cunoaștem istoria, știm numai de Decebal și de Traian, eventual de Ștefan cel Mare, dar în rest ne pricepem la orice: fotbal, politică și talk-show-uri. De fapt, România e țara show-urilor!
Cultura nu vinde, istoria nici atât. În general publicul este avid de o istorie tabloidizată, de istoria învățată la televizor, sau din cărți despre teoria conspirației. Pentru mulți români toată lumea are ceva cu noi. Noi suntem cei mai vechi, curentul tracoman/dacoman e în vogă, toată lumea se bucură că românii de fapt vin din Dacia, că primele scrieri vin din Dacia, că totul s-a inventat în Dacia, că România stă pe piramide energetice și, cu toată superioritatea noastră, nu știu de ce, poate că omuleții mici și verzi nu ne lasă să ne dezvoltăm. Mi se pare absurd! În mod clar cineva urmărește să oculteze adevărul! Noi suntem cei mai tari, dar nu suntem în stare să facem o toaletă în casă!”
Istoricul constată discrepanța dintre iluziile de măreție și de superioritate ale românilor, legate de istoria lor străveche și, de cele mai multe ori, mistică, și prezentul atât de dezamăgitor:
„Dacă suntem atâta de meseriași, unde a dispărut totul? Suntem atât de extraordinari, suntem cei mai vechi, cei mai frumoși, cei mai deștepți… unde au dispărut toate? Până la urmă, rămâne o întrebare esențială: ce sunt românii?
Pentru mine este clar că ceea ce erau românii, ce reprezentau până în secolul XX a dispărut. Nu mai regăsești tăria morală a vechiului prototip românesc. Bună-cuviința, seriozitatea, spiritul muncii au dispărut. Au rămas hoția, minciuna, delațiunea. Poate le-a adus comunismul pe toate, nu știu, dar ceva s-a întâmplat la nivelul poporului român. Poate au fost prezente și înainte, dar nu atât de puternic.
În anii ʼ30 țăranii plecau de acasă la muncile câmpului și lăsau porțile deschise, ușile deschise la casă și nu intra nimeni. Gardurile erau de decor, era o raritate ca cineva să îți fure ceva, mai ales în lumea rurală. Atunci toată lumea avea. Ce sens avea să furi de la celălalt, dacă și tu aveai același lucru?! Exista bun-simț, îl prețuiai pe celălalt. Cred că, totuși, comunismul, cu cotele, cu CAP-urile, cu sistemul de delațiuni, a transformat românul în ceea ce este, din păcate, astăzi, în mare parte. Nu toți sunt așa și nu poți să dai vina doar pe factori externi, sau să cauți vinovații mereu în exterior. Trebuie să fi fost resorturi interne ale acestei nații, care să îi fi determinat această schimbare radicală.”
Cu bune și cu rele, Mihai Hasan nu consideră drept o soluție plecarea din țară, ci asumarea trecutului, mai ales a celui negativ, și construirea unui alt viitor, pornind de la realitățile românești sănătoase, altoite pe modelele potrivite, împrumutate din țările mai civilizate:
„Tinerii trebuie să își asume trecutul, cu toate cele rele, și să încerce să construiască un alt viitor pornind de la realitățile de aici și căutând modele viabile de dincolo. Cred că asta ar fi soluția, să nu luăm totul așa cum ne vine, toate formele fără fond, ci să încercăm să construim și să adaptăm la ceea ce avem”, conchide profesorul.