Dincolo de zidurile Clinicii de Psihiatrie, se întâmplă lucruri șocante. Bolnavii psihic stau la un loc cu alcoolicii, au loc încăierări și bătăi, iar curățenia lasă de dorit în multe cazuri. Pacienții au numeroase povești care arată că sistemul medical clujean este bolnav până în măduva oaselor. Cum comentează situația conducerea spitalului?
În curtea spitalului de Psihiatrie, de pe strada Pasteur, după-amiezile sunt liniștite. Aici e o altă lume, chiar în mijlocul orașului elitist și zgomotos. O liniște nefirească plutește în incinta spitalului. Pacienții și vizitatorii lor au fețe triste și inexpresive și stau așezați la soare pe unde apucă : bănci, scări de pavilion, borduri. Doar personalul medical umblă de colo-colo.
Pe o bancă de lângă secția clinică Psihiatrie I, trei persoane (doi bărbați și o femeie) ne captează atenția. Arată de parcă li s-au înecat toate corăbiile. Cel mai în vârstă se sprijină într-un baston și are ochii tulburi, semn că e rupt de realitate. Femeia și bărbatul vorbesc între ei, supărați. Ea aruncă priviri îngrijorate spre piciorul lui drept și spre mâna în care e fixată o branulă. Intrăm în vorbă cu micul grup. Bărbatul cu branulă abia așteaptă să își verse oful. E cazul tipic de pacient pe care medicii îl plimbă, de luni bune, ca pe un urs de circ, între spital și casă.
Bărbatul acuză dureri teribile din cauza unei hernii de disc. Medicii i-au spus că trebuie să îl opereze, dar tot ei amână operația. La mijloc par să fie mai multe motive. Nu e exclus nici aspectul financiar. Pacientul nu are punga doldora de bani. Așa că strânge din dinți cât poate și așteaptă operația ca pe o mană cerească. Operație care nu mai vine din cauza „procedurilor”. Deși bolnavul își varsă năduful în curtea Clinicii de Psihiatrie, necazul lui trebuie rezolvat de medicii de la Clinica de Neurochirurgie, care e câțiva metri mai sus.
”Eu, doamnă, sunt de groază. Sunt de operat, dar nu mă pot opera domnii. Așa e procedura în România asta. Acasă am leșinat și am venit aici și urmează să leșin aici. Poate că dacă leșin mă vor opera. Nu cer bani, dacă vrei le dai, dacă nu, nu…Uite care e problema. Eu trebuie să fiu operat și nu mă operează. Am niște dureri cumplite. Calmantele nu mă ajută cu nimic. Dacă vin îndoit în două și pic aici jos, atunci mă operezi? Pe câinii de pe stradă îi ia și îi duce și îi hrănește, dar pe om nu se pune bază. Ăsta e sistemul. Să stai zece zile până îți vine rândul să te opereze. Eu sunt de joi aici. Mâine mă externează acasă, eu nu pot umbla pe picioare și să revin peste zece zile. Îmi dă ceva medicament, dar nu îmi ameliorează durerea. În martie am stat 10 zile în spital, m-a trimis acasă. Trei luni tratament medicamentos, bun, am venit înapoi cu dureri, iar mă trimiți acasă cu medicamentos, dacă pe RMN se vede că sunt de operat?! Am 39 de ani, pot muri ca un câine în România asta. Omul de rând nu are niciun cuvânt”, povestește pacientul.
Soția lui aprobă cele spuse și, timid, mai intervine din când în când în discuție. Observăm că ea se teme să spună prea multe despre cum merg lucrurile în spital. „Neurochirurgii operează numai când pot. Trebuie să îți faci programare”, spune la un moment dat, încercând să tempereze agitația bărbatului. „I-am spus unei infirmiere că e puțin cam murdar la baie: „N-am vreme să fac curățenie”, se scapă totuși să dezvăluie cu jumătate de gură.
Cuplul este din Dej și de o jumătate de an face naveta între casă și spital. Durerea e însoțitorul permanent al bărbatului. Nu se plâng de condițiile din spital – e ultima lor grijă – ci de regulile absurde din sistem.
”Condițiile din saloane sunt acceptabile. Nu pot să zic că e mizerie, dar sunt niște reguli în țara asta pe care nu le pot înțelege. Dacă eu sunt de moarte, nu mai pot suporta durerea, nici calmantele nu-și mai fac efectul, tu pe mine nu mă poți opera până peste zece zile. Eu nu pot umbla, mă duc sprijinindu-mă de ea. Am venit cu mașină particulară, dar nu am putut să mă așez”, spune indignat bărbatul.
Cât a stat în spital s-a lovit nu doar de birocrație, ci și de nepăsarea unor angajați care se poartă de parcă ar lucra cu vite. Nicio asistentă sau infirmieră nu îl ajută să meargă la baie. E nevoit să urineze într-un PET. Mai mult, medicii i-au spus fără menajamente că numai morfina îl mai ajută, deși necesită operație.
„Mi-au zis că numai morfina mai merge ca să mă amelioreze și că trebuie să mă operez. Dar când mă operați? Morfina se dă la ultimele faze. Mie îmi faci morfină și eu sunt de operat? Am avut o stare de nervi înainte, i-am zis domnului : dă-mi cârja că toate mașinile astea le sparg. Nu mai pot, înnebunesc. E o durere de nesuportat. Nu mă pot duce la baie. Pun o sticlă de un sfert și mă urinez. Femeia mea o golește la baie. Doctorul îmi zice: te externezi și revii peste zece zile, dacă persistă durerile. Păi durerile persistă de o jumătate de an”, se plânge dejanul.
Istorii și mai triste decât a lui sunt, însă, dincolo de zidurile pavilioanelor unde sunt internați bolnavii psihic. Într-un salon, trei bărbați ascultă muzică la radio. Sunt puțin mai ”veseli” decât pacienții care se plimbă în curte. Și mai mulțumiți de personalul medical.
”Medicii sunt specialiști. Sunt la doctorul Mărgineanu. Se poartă foarte frumos. Foarte cumsecade doctorii”, ține să precizeze unul dintre bărbați.
Altul crede că au condiții de „cazare” bune, dar ce folos dacă stomacul lor nu se satură cu mâncarea rea de spital?!
„Condițiile sunt bune. Mâncarea e mai slabă. Și noi suntem mai slabi, nu prea putem mânca”, face haz de necaz pacientul.
Cea mai mare problemă pentru un bărbat mai în vârstă pare să fie faptul că în saloane sunt puși la grămadă alcoolicii cu bolnavii psihici.
”Auziți, eu nu sunt de acord să interneze bolnavii psihici cu bețivii. Ar trebui să fie în alt pavilion. Îi amestecă”, se descarcă omul.
Dacă curtea spitalului e liniștită, în saloane mai are loc câte un incident: o ceartă, o bătaie. Tocmai datorită faptului că modul de organizare e haotic. Bețivii nu fac casă bună cu bolnavii psihic. Din fericire, violențele s-au diminuat considerabil în ultimul timp, spun pacienții. Chiar și la secția închisă unde sunt cazurile cele mai grave, s-au mai potolit lucrurile. Se folosesc anumite „instrumente” care calmează bolnavii recalcitranți instant.
”Nu mai sunt violențe nici la secția închisă că au angajat firmă de pază și este buton de panică. Apasă butonul și vin cu medicamente, cu bastoane, cu spray, cu de toate”, ne explică un bărbat.
Deși am contactat conducerea Spitalului Clinic Județean de Urgență – în subordinea căruia se află Clinica de Psihiatrie – nu am primit niciun răspuns la solicitări. Ne rămâne să așteptăm un răspuns în scris. Vă vom ține la curent.