O cheama Malgorzata, dar se prezinta, intr-o romaneasca impecabila, Margareta. Are trei facultati, un brevet de ghid montan si in urma cu cinci ani a parasit Cracovia natala pentru a se muta la Cluj. O aventura fantastica a adus-o in Transilvania intr-o perioada in care tara noastra nu era deloc bine vazuta si s-a simtit atrasa irezistibil de povestea sasilor de aici. De dragul lor, a facut sacrificii grele ca sa ii studieze asa cum nimeni nu a mai facut-o.
Malgorzata Tomaskiewich are 34 de ani, e o tanara cu trasaturi frumoase despre care greu iti dai seama ca nu e romanca. Nu doar ca vorbeste bine romaneste, dar intelege si maghiara, ca o clujeanca autentica. S-a nascut la Cracovia si a studiat in paralel nu una, nu doua, ci trei facultati. La una a studiat limba germana, la alta pianul si la a treia studii culturale, cu accent pe studierea minoritatilor etnice si a migratiilor internationale.
“Sincer, mi-a placut foarte mult sa studiez si a fost, in mod sigur, cea mai placuta perioada din viata mea. Daca as putea, as studia toata viata. Au fost 6 ani plini de viata, de proiecte si evenimente placute. Desi, pot spune ca ne-am distrat si nu ne-am distrat. La germana a fost foarte greu, trebuia sa tocim din greu, sa invatam termeni de specialitate din toate domeniile. Profesorii aveau mari asteptari de la noi, studentii nu erau foarte de gasca, dar am avut grupul nostru cu care am gasit distractii”, povesteste tanara.
Distractiile constau de fapt in proiecte cat se poate de serioase, derulate in cadrul asociatiilor MitOst si Theodor Heuss Kalleg der Robert Bosch – Stiftung, evenimente pe teme de cultura germana, dar cu participanti din mai multe tari.
“Sunt mandra si acum de proiectul pe care l-am organizat alaturi de o unguroaica, o rusoaica si un georgian despre socialismul vazut de catre noi, cei nascuti in socialism dar crescuti in democratie. Au participat 20 de tari foste socialiste. Am fost sprijiniti in a face excursii in scopul vorbirii germane in tari in care nu m-as fi dus, pentru ca nu stiam nimic de ele. Asta era distractia noastra. Cand aveam un pic de timp liber, simteai mai degraba nevoia sa iei o carte in mana, ca sa iti destinzi mintea, decat sa dansezi la un chef. Germana nu e o limba prea iubita in Polonia”, isi aminteste poloneza.
Totusi, datorita limbii germane a ajuns si sa se indragosteasca de Romania.
“Am fost mereu pasionata de calatorii, mergeam mult cu colegii de studentie in munti. Sunt si ghid montan cu brevet in Polonia. Am strabatut crestele din Polonia, Slovacia si urma sa ajungem si in Carpatii din Romania. Nu stiam cum sa ii convingem pe parinti sa ne lase. Romania nu e vazuta cu ochi buni de polonezi. In ochii lor, e o tara care a incremenit in timp inainte de ’89, nu exista Revolutie. E o parere care, din pacate, nu prea s-a schimbat”, dezvaluie Malgorzata.
In cele din urma, tinerii si-au convins parintii sa ii lase in Romania, asa ca au avut parte de o calatorie fabuloasa prin munti, de la Turnu Rosu pana la Zarnesti, si, ulterior, prin Transilvania de Sud.
“A fost cea mai tare excursie pe care am facut-o in viata mea. Am vrut sa trecem prin orasul Fagaras dar am pierdut drumul. Am dat de o casa, acum stie ca era una saseasca, dar atunci nu stiam. Nu stiam o boaba romana, asa ca am batut la usa si am intrebat, ca proasta, in germana. Spre uluiala mea, mi-a raspuns cineva intr-o germana fluenta. Am fost stupefiata. Nu intelegeam ca acolo, la sfarsitul lumii, in Fagaras, cineva vorbeste germana”, povesteste tanara.
Acolo, in varf de munte, Malgorzata a simtit fiorul dragostei pentru Romania, care nu avea sa o mai paraseasca.
“Romania m-a atras din prima, chiar daca nu am putut niciodata sa explic bine de ce. Era si ceva in aer, un miros de vara, de vie, pe care nu l-am mai simtit altundeva”, marturisesteste ea.
Din Fagaras, tinerii polonezi au luat-o prin Transilvania de Sud, descoperind fermecati Sighisoara, Brasovul, Clujul si Sibiul.
“Sibiul era cel de dinainte de 2007. Avea ceva pierdut in timp, dar foarte frumos, imi placea mai mult asa”, remarca tanara.
Un alt moment-cheie a avut loc la Homorod, intr-un sat sasesc in care ceata de studenti a vrut sa viziteze biserica fortificata.
“A venit un domn mare, un neamt pe bicicleta care a scos o cheie mare, ne-a deschis si a inceput sa ne prezinte locul, in germana. Am intrat in vorba cu el si asa am aflat de sasi. Am fost foarte contrariata, nu intelegeam de unde au venit aici, de ce la scoala nu ne-a vorbit nimeni de ei”, rememoreaza poloneza.
O data intoarsa acasa, tanara a inceput sa caute informatii despre sasii din Romania. Nu era inca Internet, prin cartile de la universitatea din Cracovia nu a gasit mare lucru, iar curiozitatea o imboldea mereu sa se intoarca in Romania.
Le-a spus celor din comisia care voia sa afle de ce vrea sa aprofundeze tema minoritatilor etnice si a migratiilor ca vrea sa afle mai multe despre comunitatea germana din Romania.
“Au ras de mine, ei nu stiau nimic. Am aflat mai tarziu ca m-au punctat cu zero pentru acest raspuns. In Polonia abia acum incepe sa se vorbeasca despre Romania”, povesteste Malgorzata.
A urmat o bursa in Germania, unde a putut afla mai multe despre subiect, a aparut si Internetul si, la licenta, a scris o lucrare despre svabii din Banat. In timp ce isi ducea existenta predand germana la scoli particulare din Cracovia, tanara isi facea planul unei lucrari de doctorat pe tema sasilor din Transilvania.
“Puteam sa traiesc si acolo, dar gandul ca trebuie sa ajung in Romania si sa fac asta nu imi dadea pace nicicum. Stiam ca trebuie neaparat sa fac asta”, isi aminteste ea.
Oportunitatea s-a ivit sub forma unui job de profesoara de limba polona la Cluj.
“Era vorba de o slujba pentru trei ani. Mi s-a parut o vesnicie, stiam ca eu sunt profesoara de germana, nu de polona, am ezitat. Am invatat metodologia predarii polonei la un curs intensiv de trei weekend-uri, am completat multe acte si am venit. Predarea gramaticii limbii polone pentru un strain e foarte grea. Provocarea era si mai mare”, isi aminteste Malgorzata.
Tanara a primit postul de la Cluj si ea a acceptat, ca mijloc de finantare a cercetarii pe care o dorea, pentru ca doctoratele la universitatile poloneze nu sunt finantate, asa cum se intampla in Romania.
“Dupa sosirea la Cluj am aflat ca, pe langa cursurile pe care le aveam de tinut la Facultatea de Litere, mai am de condus si un Centru de Limba si Cultura Poloneza la Universitatea “Babes-Bolyai” (UBB). Mi-a placut sa fac proiecte acolo, desi e o institutie care functiona, ca si acum, practic fara buget, totul e voluntariat. L-am condus alaturi de Ioana Diaconu Muresan si asa au trecut 5 ani”, rezuma ea.
Centrul organizeaza de atunci proiecte periodice, antreneaza si studenti polonezi veniti la Cluj cu burse Erasmus, promovand diverse traditii ale Poloniei. Nu lipseste muzica, filmele, prezentarile multimedia, dar nici momentele inedite, cum ar fi cel in care au invatat cum se fac coltunasii polonezi.
Un eveniment de amploare a marcat anul trecut aniversarea unui deceniu de la infiintarea centrului. S-au implinit 5 ani de la venirea Malgorzatei la Cluj si, totodata, a fost momentul predarii stafetei conducerii centrului catre o alta persoana delegata din Polonia.
“Am ramas sa imi scriu teza de doctorat. Am reusit sa finalizez partea empirica, am strabatut Transilvania pe bicicleta, alaturi de fostul meu prieten si am reusit sa vorbesc si cu sasi plecati in Germania, insa mai trebuie sa si scriu toate acestea. A fost o aventura adevarata. Sasii sunt niste oameni adevarati si foarte complecsi. Nu mi s-a intamplat niciodata sa ma refuze. A fost greu sa ii fac sa se increada in mine, dar apoi mi-au devenit prieteni de nadejde”, povesteste doctoranda.
Majoritatea interlocutorilor au fost foarte batrani, decanul de varsta fiind o persoana de 103 ani, foarte lucida, internata intr-un azil pentru sasi din Germania.
“Se mirau toti cand auzeau ce vreau sa fac, dar apoi erau bucurosi ca nu sunt nici romanca, nici nemtoaica, nici unguroaica, nici tiganca si asta le da incredere ca sunt obiectiva. Lumea lor e foarte diversa, complexa. Unii dintre cei plecati in anii ’80, nu s-au intors niciodata in Romania, nu mai exista pe harta lor, nu accepta schimbarile care s-au petrecut dupa 1989. Sunt foarte traumatizati din cauza migrarii, trauma e prezenta si in randul celor plecati, a celor ramasi. Sunt unii sasi plecati care regreta asta si ii ajuta cum pot pe cei ramasi si satele care au fost ale lor, biserica, cimitirele. Exista si un grup de sasi plecati care s-au impacat cu situatia. Asa a fost istoria si gata. Istoria i-a facut sa plece si apoi sa se intoarca acasa dupa 900 de ani. Cei ramasi se simt uitati. Unii nu au plecat din motive idealiste, pentru a-si continua mostenirea, sa nu dispara sasii din peisajul romanesc”, isi rezuma tanara cele descoperite pe teren.
Despre ce ar trebui facut, doctoranda este de parere ca nu este momentul ca viata sasilor sa devina un muzeu, asa cum se pare ca se intampla.
“Nu pot da un verdict. Nu imi vine sa cred ca sasii intr-adevar dispar de tot”, incheie ea.
Despre Cluj, Malgorzata spune ca ii este o a doua casa, insa nu poate spune ca e indragostita de oras. I-a fost greu sa invete romana, la inceput au fost si mai dificili pentru ca si-a lasat acasa mama bolnava si dupa doi ani a decedat. Prietenii i-au acceptat decizia de a se muta aici, unii au si vizitat-o, insa atunci nu a stiut sa le arate prea multe din frumusetile orasului. Acum, Malgorzata sta intr-un camin studentesc, continua sa predea poloneza la Litere si cateva ore pe saptamana la compania Bombardier si din asta traieste, pentru ca nu a avut niciodata o bursa.
„Uneori mi se pare mic, dar e bine sa intalnesti mereu cunoscuti in centrul orasului, cu asta imi aminteste de Cracovia. Are cladiri frumoase, poate cam neingrijite, are si cultura. Cred ca ii lipseste valorificarea turistica. Imi voi termina lucrarea de doctorat, ma intereseaza in continuare didactica, cercetarea dar cred ca as vrea sa incep ceva pe cont propriu, o afacere in domeniul turismului. Simt ca asta e de viitor. Bine, poate Cracovia e prea turistica, dar Clujul chiar are nevoie mare de asa ceva”, conchide tanara.