Vai de mine, s-au ofuscat asociațiile judecătorilor după valul de revoltă generat în societate de clasarea Dosarului 10 august. Au sărit în sus de li se cutremură robele. Cum de îndrăznește președintele Iohannis, cum îndrăznim noi să criticăm decizia Tribunalului București? Cum îndrăznim să atentăm la independența justiției? Cum îndrăznim să-i umilim (pe asta cu umilința nu știu de unde au mai scos-o)? Cum îndrăznim să spunem că justiția nu funcționează, că umblă cu capul spart? Cum îndrăznim să le arătăm dispreț? Cum îndrăznim să depășim orice limită admisibilă (de dânșii stabilită) a libertăţii de exprimare? Cum de, în general, îndrăznim să vorbim?
Nu, noi trebuie să tăcem, cum tac ei, ascunși în iarbă, când se întorc dosarele de la CEDO și noi trebuie să plătim despăgubiri pentru că sunt ei pe lângă meserie sau pur și simplu vânduți. Trebuie să tăcem când lasă violatori și pedofili în libertate, dar trimit jurnaliști nevinovați (vezi cazul „Gazeta”) în arest preventiv. Trebuie să tăcem când condamnă la închisoare cu executare un amărât care a furat un pachet de cafea, dar le dă cu suspendare corupților care au furat de-au rupt. Trebuie să tăcem când se întind cu judecata până se prescrie fapta. Trebuie să tăcem când sunt prinși cu mita. Trebuie să tăcem când de 31 de ani mușamalizează Dosarul Revoluției. Și pe ăsta l-au clasat, dar le-a dat CEDO în cap cu el, l-au redeschis și au revenit la ce știu să facă ei mai bine: să tragă de timp. Trebuie să tăcem când Dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990 stă și stă și stă. Trebuie să tăcem când pe aceeași lege, în spețe identice, unul câștigă la București, iar altul pierde la Cluj. Să tăcem, să tăcem, să tăcem că dumnealor sunt deasupra muritorilor de rând. Sunt sfinți.
Magistrații vor respect. Foarte bine, dar respectul se câștigă nu se ia de-a gata, de pomană, ca pensia specială. Să-și facă ordine în ogradă și vom tăcea. Până atunci să tacă ei!