Cu o ciclicitate năucitoare, criza de sânge din Centrele Regionale de Transfuzie sau din Spitalele Județene se repetă, constant, an după an. Paginile rețelelor de socializare zvâcnesc de cereri de ajutor, pentru a suplini nevoia disperată de sânge. Potențialii donatori sunt rugați să doneze nominal – pentru o rudă, o soră, un frate. Aceste situații creează adevărate conflicte deontologice, atât pentru medici, cât și pentru donatori. Există însă și un conflict de ordin legal. Pacienții sunt prinși între ciocan și nicovală, mai ales în situațiile în care actul medical este condiționat de o donare prealabilă de sânge a aparținătorului sau a prietenilor pacientului.
Această lipsă acută de sânge se datorează unui dezechilibru major dintre cerere și ofertă, sau neglijențelor majore dintr-un sistem de sănătate precar, în care managerii puși politic și „Dumnezeii” medicali sunt mai setați pe căpătuială decât pe respectarea dreptului la viață.
Responsabilitățile pentru acest deficit de sânge pornesc de la cadrul legislativ – care nu funcționează atât de bine în practică, pe cât de bine este formulat în scris, trec prin absența unei educații sanitare corespunzătoare, care să releve valoarea unui gest de întrajutorare, cu adevărat umanitar și sfârșesc în lipsa unui adevărat spirit civic, care să valorizeze implicarea personală.
Legea 282/2005 privind organizarea activității de transfuzie sanguină (republicată), se dovedește a fi, în pură tradiție românească, un alt exemplu al formei fără fond.
În septembrie 2009, într-o interpelare publică pe această temă, artistul Tudor Chirilă se adresa ministrului Sănătății de atunci, Ion Balzac (cu 1 an de mandat, precedat de Eugen Nicolăescu, care s-a mentinut 3 ani „la butoane“), și semnala faptul că nu este singurul care primește „apeluri disperate“ de a dona sânge pentru cineva anume, dar și situația exasperantă a copiilor care mor din „lipsa de sânge“ și îi reproșa acestuia absența unei „bănci de sânge“.
Ei bine, suntem în 2018 și această Bancă de Sânge vitală, nu există nici acum! Ce dovadă de lipsă de discernământ și de durere în cot a politicienilor față de adevăratele probleme ale românilor mai vreți?
De parcă ar fi singurul exemplu al ineficienței, al prostiei lacome cu care politicienii administrează banul public… După incendiul de la Clubul Colectiv, din 30 octombrie 2015, s-a descoperit că barocamera superechipată de la Spitalul Floreasca din București, care nu a fost pusă în funcțiune pentru a trata vicitimele incendiului, dar inaugurată anterior de Nicolae Bănicioiu, a reprezentat o investiție făcută aiurea, cu o valoare de 3,4 milioane de lei. În luna august a anului trecut, (deja) fostul prim-ministru, Mihai Tudose, încă mai „constata cu surprindere că statul e un mai bun administrator“, afirmație care anunța destructurarea parțială a Pilonului II de pensii.
În acest context, al unei foarte proaste administrări a banului public, al unui sistem medical subfinanțat, dar și a unei carențe educaționale de ordin medical, trebuie situată criza permanentă de sânge din România. Deficit care favorizează crearea unor situații la limita legii.
Art. 4 c) din Legea 282/2005 spune că „donarea de sânge este un act voluntar, anonim și neremunerat“ – dar, în realitate, cererile sunt nominale. Operațiile ajung, astfel, să fie amânate sau condiționate de absența rezervelor de sânge.
Deficitul de sânge în unitățile medicale poate fi urmărit cu precădere vara sau toamna. O astfel de criză disperată de sânge a fost în vara anului 2014 la Cluj, Craiova și Iași.
„Am fost nevoiți să amânăm operațiile de mai multe ori. Și încă suntem în această situație. Problema apare mai ales în cazul persoanelor cu arsuri grave, care, dacă nu primesc sânge, nu au cum să fie operate. În aceste cazuri, dacă nu ai sânge, nu poți face nimic. Cele mai mari probleme apar în cazul pacienților care ajung la noi singuri, fără aparținători. Am avut de curând un bolnav cu grupa 0 negativ, care nu avea pe nimeni și pentru care cu greu am găsit donator după ceva timp. Am avut și cazul unui pacient care nu avea pe nimeni și căruia i-am amânat operația două săptămâni, pentru că nu s-a găsit nimeni care să doneze grupa lui de sânge. De obicei, în aceste cazuri, amânăm bolnavul până rezolvăm situația. Mai există și posibilitatea de a face autotransfuzie, dar, în cazul unui pacient care are puțin sânge, nu putem să facem asta pentru că îi slăbim de tot organismul. La noi sunt mari probleme din cauza lipsei sângelui și, din păcate, scenariul este același de câțiva ani“, a declarat Horia Pîrvănescu, șeful Secției de Chirurgie Plastică a Spitalului de Urgență Craiova.
Centrul Regional de Transfuzii din Iași se confruntă periodic cu momente de criză sanguină. Tudor Ciuhodaru, medic la UMF „Grigore T. Popa″, afirma în noiembrie 2014 următoarele:
„Vă rog să donați sânge! Criza se acutizează. La Iași operațiile sunt amânate pentru că lipsește sângele. Numărul de donatori a scăzut la jumătate față de cel necesar, iar campaniile de recoltare făcute în parteneriat cu universitățile s-au dovedit un eșec. Nu numai numărul de donatori este problematic. Personalul este insuficient, iar până și puținul sânge recoltat este vulnerabil la penele de curent pentru ca CRTS Iași nu dispune nici măcarr de un generator care să asigure permanent energia electrică″.
Deoarece procentul donatorilor este de aproximativ 2% din totalul populației admisibile la donare, sângele care alimentează cele peste 50 de spitale din București vine din Ploiești, Buzău, Pitești, Slobozia și Galați.
O penurie de sânge a fost și în vara anului 2015, apoi în vara lui 2016, noiembrie 2016, iulie-august 2017. În 28 Decembrie 2017, în Timișoara, pentru un caz de urgență medicală ( doi copii internați în stare gravă), era nevoie de sânge. Era vorba despre o grupă rară, AB, cu RH și pozitiv, și negativ. Centrul Regional de Transfuzie Sanguină Timișoara făcea apel la donatorii săi, pentru a-i ajuta pe micuții aflați în nevoie.
Pentru o operație recentă a unui pacient, care necesita o intervenție de protezare a șoldului, medicul din Cluj-Napoca i-a solicitat pacientului adeverințe jutificative care să-i confirme donarea prealabilă efectuată de cel puțin patru aparținători.
Majoritatea donatorilor merg cu scopul de a-și ajuta apropiații
De dimineață, la CRT Cluj-Napoca, din cei aproximativ 20 de donatori surprinși în interval de o oră, doar doi studenți donau din motive umanitare, dar și pentru a beneficia de cele 7 bonuri valorice la care au dreptul conform legii; un singur donator ne-a spus că dona constant, iar toți ceilalți donatori prezenți erau motivați de cazuri concrete: fie donau pentru un coleg de muncă, fie o făceau pentru rude sau prieteni.
Răspunsul cu privire la donarea nominală, oferit de asistenta de la recepție, poate fi înțeles din punct de vedere moral, dar nu legal: acesta a confirmat că pentru un pacient poate fi făcută o donare nominală.
Deocamdată, ne permitem să formulăm următoarea concluzie: actanții implicați în acest cerc vicios – care tinde să devină un „joc” fără reguli – sunt numeroși. Absența unei bănci de sânge, care să asigure rezerva, dar și un flux permanent al acestuia, permite crearea situațiilor extreme, care transcend legislația în vigoare. Faptul că operațiile sunt amânate zile sau săptămâni în șir face parte deja din practica medicală curentă. Ce se întâmplă însă cu pacienții care nu au aparținători, pentru care nu are cine să doneze? Este actul medical condiționat și în acest caz?
Deoarece lupta pentru viață se dă acum și pe rețelele de socializare, prin intermediul comunităților care promovează donarea de sânge pentru cazuri concrete, sunt aceste demersuri cu adevărat legale? Sau ne situăm într-o stare de excepție care se substituie normalității? Cum mai putem defini normalitatea într-un asemenea context?
Vom reveni cu răspunsuri.