Bine v-am regăsit în noul an! Ceva mă face să cred că va fi identic cu ceilalți care au trecut: la fel de corupți/coruptibili cum am mai fost vom fi și în anul care tocmai s-a născut. Căci ceea ce s-a învățat, învățat rămâne – mai ales când este vorba de proaste obiceiuri.
Avem voluptatea conflictului: îl cultivăm și îl savurăm. Societatea noastră a fost dintotdeauna ruptă-n două, iar rețelele „de socializare” doar ce au adâncit falia și au făcut-o netratabilă. Oricât de mic ar fi grupul (bula de rețea „de socializare”, “dialogul” se poartă numai de pe poziții antagonice (fiecare în fortăreața lui), mamele fiind principalele beneficiare ale „argumentației”. Societatea românească are un apetit conflictual de nepotolit. Se auto-alimentează din îmjurătură. De aceea clivajul societății românești este net: noi suntem, în funcție dinspre ce parte vine înjurătura, ori “democraţi”, ori „reacţionari”; comunişti, ori capitalişti; ori „filo”, ori „anti”. Corecţi politic, ori fascişti, maoiști, staliniști, legionari, sexiști, machioiști. Ecologiști, ori vânduți. Diferența dintre „stânga” și „dreapta” este o linie atâta de îngustă încât basculează rapid: „muia” circulă mai ceva ca banii și mult mai vioi decât ideile în România.
Aceasta este falia comportamentală pe care nimeni nu o mai remarcă și nici nu o mai amendează de mult prea mulți ani – zici că avem două culturi româneşti: una a mitocăniei şi una a unei relative decenţe (relativă că, după cum vă ziceam, linia este îngustă și basculează rapid, cu viteza conexiunii de internet). Din păcate, mitocănia a devenit un merit în România.
Este afișată, gustată, etalată, revărsată, deversată pe toate canalele de comunicare: produce audiență, glorie şi bani. În plus (față de ceea ce ni se arată pe pro-tembeliziuni ca fiind etalon de reușită în viață), nu există zonă de comunicare în România (de la politicieni, instituții publice, la mass media), care să nu aibă pe statul de plată cel puțin un mitocan. Niște oameni probabil delicaţi în viaţa de toate zilele. Care, după ce scot ceea ce scot pe gură în direct, se duc acasă la propriii părinți, sau la soție sau soț, și/sau propriii copii – să le spună gingășenii.
Am lăsat mitocănia să se transforme în vocaţie. A ajuns bădărănia un semn de vitalitate intelectuală și politică. Mesajul nu mai este mesaj dacă nu se transmite prin trivialitate groasă şi viscerală. Ca la ușa cortului se vorbește atât pe “limba democrată”, cât şi pe cea “reacţionară”. Atât de “merituoasă” a ajuns mitocănia în România încât mă mir că nu s-a gândit nimeni s-o transforme în decorație.
Prin urmare, vom face ceea ce am făcut în fiecare an, de prea mulți ani: vom arunca la gunoi anul ce tocmai a trecut, fără să învățăm nimic din ceea ce ni s-a întâmplate (bun, rău, nu contează, sau îl punem undeva şi îl păstrăm cu grijă? În fond și anul care tocmai a trecut, cumva ne-a dezamăgit pe aproape toţi. Nu a venit Apocalipsa (decât prin Mall-urile cărora li s-au golit, feroce, rafturile), deci trebuie în continuare să ne plătim ratele le bănci, să aşteptăm cu sufletul la gură scumpirile prognozate şi să înfruntăm lovitura de coadă a ferocei crize economice ce stă de veghe în zare. Cui să-i peste? Nimănui în aceste zile.
Cam toate zilele din an ne plângem de toate lipsurile posibile și imposibile. Sunt doar niște zile care fac legătura cu cele în care ne apucăm de chefuit. Atunci Mall-urile și „destinațiile turistice” sunt luate cu asalt. Brusc nu mai avem nici o grijă: călătorim, colindăm, mâncăm, bem, vizităm prieteni și rude; oameni care stau aproape în fiecare zi împreună se întâlnesc în astfel de ocazii ca şi când nu s-ar fi văzut de zeci de ani.
Așa că să privim, cu optimism, spre viitor. Să învăţăm din greşelile trecutului şi să încercăm să fim măcar cu puţin mai buni, mai eficienţi, mai cinstiţi şi mai harnici. Să știm că, în adâncul fiecăruia din noi, există scânteia bunătății – o mică parte din Divinitate. Și măcar în anul acesta să nu lăsăm mitocanii să-și expună mitocăniile fără să le fie amendate.
Un an nou mai fericit!
La mulţi ani!