Iuliu Popa e un vechi clujean, cu o memorie afectivă deosebită legată de locurile în care a copilărit și, mai ales, de mentalitățile anilor ʼ60-ʼ70, atât de diferite de cele de astăzi. Iuliu își amintește un Cluj civilizat, cu locuitori care se respectau pe sine și reciproc, un oraș în care fiecare breaslă își avea locul ei, în care oamenii erau consumatori fervenți de artă și cultură. Născut în 1963, Iuliu a copilărit „chiar în Ovaros”, orașul vechi, sub zidurile cetății, pe strada Paul Chinezu, unde a cunoscut o societate plină de substanță, de culoare, de care și astăzi își aduce aminte cu nostalgie:
„Clujul, până prin anii ʼ70, când a început exodul masiv al celor din mediul rural, a fost un oraș foarte liniștit, foarte cosmopolit. Majoritatea oamenilor se cunoșteau între ei, iar în zona din centrul orașului fiecare stradă avea ceva aparte, un miros specific, o culoare specifică… De exemplu, unde este acum strada Memorandumului, era o cafenea foarte vestită mai demult. Pe strada aceea, în permanență se prăjea cafeaua și toată strada mirosea a cafea. Pe strada Matei Corvin era principalul magazin de desfacere a pâinii de Cluj, o pâine neagră, de 4 kilograme, cu cartofi, foarte bună, și strada era plină de miros de pâine!”
Farmecul vremurilor de altădată
În 1950, mama lui Iuliu Popa a venit în Cluj, unde a lucrat ca servitoare. Pe cartea ei de muncă scria „muncitoare casnică”, într-o perioadă în care în oraș exista o populație aristocratică, formată, pe lângă români, din mulți nemți, maghiari și evrei. Iuliu a fost foarte marcat de mediul social în care a trăit, care, pe copilul de atunci, l-a fascinat:
„În Parcul Caragiale era în fiecare joi adunarea servitorilor. Sicanii, oamenii din Sic, fantastic ce frumoși erau! Femeile majoritatea erau servitoare în case domnești și aici, în parc, se făcea lipeala, se cunoșteau cu bărbații, care lucrau în construcții și erau meseriași foarte buni. Băieții erau înalți, cu clop de paie sau cu pălărie neagră înaltă, cămașă albă cu laibăr albastru și cu cizme, iar femeile aveau portul lor popular, fuste cu cămașă albă, strânse foarte tare pe talie; erau foarte frumoase, cu părul blond, lung, împletit în spate cu o singură coadă, înalte, foarte frumoase!
Adunarea lor era un eveniment al Clujului, toată lumea venea și îi admira, era un punct de reper al orașului. Și eu mergeam mereu în parc, stăteam pe bancă, îi admiram și întotdeauna mi-am zis: eu, când mă însor, mă însor cu o sicancă!”
Un prezent din care lipsește respectul
Comparând trecutul nu foarte îndepărtat cu prezentul, Iuliu constată că majoritatea locuitorilor din Clujul actual sunt complet lipsiți de respect, demotivați și văduviți de modele, demne de urmat, de cinste și de corectitudine:
„Mai demult, nu aveai voie să arunci mizerie pe stradă, automat erai atenționat, erai tras de mânecă. Era o populație foarte responsabilă, Doamne ferește să fi făcut ceva, să fi vorbit tare, să fi înjurat pe stradă, că ți se făcea observație! Nu aveai voie să mănânci pe stradă sau în mijloacele de transport, că erai apostrofat, că nu e frumos, nu e civilizat! Nu se fuma pe stradă, iar femeile aveau voie să fumeze într-un singur restaurant, în Intim, unde nu aveau voie să intre bărbații, nici măcar copiii de sex masculin; instant erai atenționat, venea șefa de sală și te conducea afară – acolo era lumea femeilor!”
Fiindcă pe piața muncii din Cluj nu au mai fost suficienți oameni pentru a acoperi dezvoltarea orașului, din anii ʼ70 au început să vină muncitori pe șantiere din comunele și orașele județului. Acesta a fost, conform lui Iuliu Popa, punctul de turnură pentru ceea ce a însemnat evoluția orașului și involuția societății. Deja Iuliu se mutase cu mama sa pe strada Oașului, într-un cămin de nefamiliști, unde i-a putut observa în mod direct pe noii veniți:
„În căminul de nefamiliști, permanent veneau noi muncitori, care locuiau până la 25 de oameni într-o cameră, în paturi suprapuse. Pe majoritatea șantierelor existau reguli foarte stricte și automat, când se isca o ceartă, o bătaie, la cea mai mică abatere, băut peste măsură, scandal, chiar furat din valiza colegilor, intervenea maistrul și automat erau chemați părinții de la țară și muncitorul era trimis acasă. Nici nu-ți vine să crezi că lumea aceasta a existat vreodată!
Din acești oameni s-au selectat majoritatea celor care au făcut ulterior facultăți și au fost implicați în diverse structuri. S-au făcut ingineri, unii au intrat în poliție, acești oameni au înlocuit încet-încet vechea societate, s-au specializat și au început să clădească orașul.
În momentul în care au început să vină, oamenii aceștia nu au cunoscut regulile de conviețuire care existau, nu le-au mai respectat, făceau mizerie pe stradă și treptat s-au perimat toate obiceiurile bune, au fost uitate, nu au mai fost luate în considerare, pentru că nu au mai fost modele educate care să mențină o tradiție în spiritul acelor generații care au trăit cu reguli civilizate, stricte, echitabile. A început să fie tot mai murdar Clujul, să se facă construcții haotice, să fie mai înghesuit, nu s-a mai ținut seama de nicio noimă în construcții.
În 1970 a început popularea Mănășturului și după anii ʼ80 a început degringolada. Când România a intrat în recesiune nu s-a mai ținut cont de nimic, s-a construit, cum a fost și cazul cartierului Mărăști, fără spații verzi, fără nimic!”
Școala, în anii când educația și cultura erau privite cu respect
În anii ʼ70, după cum își amintește Iuliu Popa, exista o permanentă competiție între diversele forme de cultură care se manifestau la Cluj. Cinematografele, sălile de concerte și de teatru erau pline și, la unele spectacole, biletele erau rezervate în totalitate chiar și cu câteva luni în avans. Pentru elevi spectacolele erau gratuite și obligatorii, în sală se făcea prezența, iar ținuta însemna, în mod invariabil, cămașă albă și cravată de pionier.
Iuliu și-a petrecut o parte din copilărie la bunici, în județul Mureș, unde a urmat o parte din clasele primare, iar la Cluj a învățat la Liceul Brassai, după care părinții l-au mutat la o școală de cartier, mai aproape de casă, în care se studia în limba română. Locuiau deja în Mănăștur, în cel de-al treilea bloc finalizat în 1972, și astfel Iuliu s-a transferat la Școala Generală nr. 17.
La Brassai, pe lângă materiile teoretice, sportul era obligatoriu, băieții făceau scrimă și polo, iar Iuliu a rămas toată viața un împătimit al sportului, practicând ulterior artele marțiale. Și sănătatea elevilor conta pentru societatea acelor vremuri, în care consultul stomatologic lunar, la cabinetul școlii, era obligatoriu și orice problemă de sănătate era consemnată în carnetul de elev, care trebuia semnat de către părinte.
Făcând școala o perioadă în județul Mureș, apoi la Brassai, Iuliu nu vorbea deloc româna, știa că îl cheamă Papp Gyula și astfel, când s-a transferat la școala de cartier din Mănăștur, a avut parte și de întâmplări amuzante:
„Profesorul făcea prezența și, strigând din catalog numele Popa Iuliu, m-am uitat la colegul meu de bancă: «Cine e omul ăla, care nu aude, să se ridice?!». Și colegul meu, Magdaș Gheorghe, care știa și maghiara, îmi zice: «Scoală, mă, că tu ești!». Magdaș, cu care eram foarte bun prieten, m-a învățat foarte mult românește.
După absolvirea școlii generale am mers la Liceul de Transporturi. Era chiar după cutremur, în 1977, atunci s-a început masiv lucrul la Canalul Dunăre-Marea Neagră, țara avea nevoie de șoferi și am vrut să mă fac mecanic auto. Și acolo era obligatorie uniforma și existau niște reguli foarte stricte, aveam chipiu și număr pe braț. Se punea un foarte mare accent pe învățătură și pe simțul practic; era complet altă școală decât acum, nici nu cred că va mai exista în România o astfel de școală, cum a fost la sfârșitul anilor ʼ70!
În liceu erau ateliere, din clasa a IX-a te învățau meserie: strung, freză, raboteză, tratamente termice, lăcătușărie. În doi ani de liceu, până în clasa a X-a, un elev trebuia să treacă prin toate aceste meserii, după care primeai un calificativ și o recomandare. Se făcea absolut tot, inclusiv la ciocanul pneumatic am lucrat, eu eram șef de echipă, eram cel mai talentat la manevrarea ciocanului pneumatic.
Din păcate, când treceam pe clasa a XI-a, s-a desființat secția de mecanică auto și am fost nevoit să mă transfer la Liceul Industrial Unirea, unde am și terminat, cu specializarea mecanic mașini și utilaje.”
„Mi-am dorit să învăț o meserie”
Cu toate că învăța foarte bine, după terminarea liceului, Iuliu nu și-a dorit să meargă mai departe la facultate, ci să învețe o meserie, pentru că în perioada respectivă se punea un foarte mare accent pe meseriași:
„Și, am zis, hai să profit! Exista încă generația aia veche, de după Al Doilea Război Mondial, acei meseriași bătrâni, de la care încă mai puteai învăța meserie. Și m-am angajat la Sinterom, unde am făcut doi ani ucenicie. Deși aveam certificat de calificare, a trebuit să fac ucenicie lângă un specialist, după care am dat examenul final, ca să pot deveni meseriaș începător. Numai la recomandarea maistrului sau a inginerului șef dădeai un examen scris și oral și erai acceptat ca meseriaș începător. Am lucrat aproape 18 ani la Sinterom, unde am făcut de toate, reparații mașini-utilaje, muncă foarte calificată.
Apoi am dat examen la Banca Transilvania, în 1998, unde am lucrat ca paznic, 4 ani și jumătate. Între timp, am făcut, la Universitatea Spiru Haret, Marketing și Afaceri Economice Internaționale, am dat toate examenele la București, chiar cu rectorul Universității, care era specializat în marketing, și apoi am făcut și o specializare în Arhivistică la UBB.
Ulterior, a apărut în Banca Transilvania un post la serviciul administrativ, pentru care aveam cunoștințele necesare, fiindcă am mai muncit după orele de serviciu la o firmă, ca gestionar, și astfel îndeplineam cerințele postul de administrator-gestionar. Între timp lucrurile au evoluat și acum lucrez în cadrul departamentului administrativ-logistică. Este cel mai complex, cel mai greu, asigură tot ce este necesar pentru buna funcționare a departamentelor din interiorul Băncii Transilvania.”
„Mi-ar plăcea un primar care să iubească acest oraș, nu numai să vadă oportunități de a se îmbogăți!”
Lui Iuliu oamenii Clujului actual îi par obosiți, debusolați, iar populația, îmbătrânită. De câțiva ani constată cu bucurie că tinerii au început să revină în România, deci și în Cluj, unde începe să observe o revigorare demografică:
„Am simțit de vreo 5 ani o întinerire a orașului, de când tineri au început să opteze pentru a rămâne în Cluj. Asta se vede și în noile cartiere, sau în Florești, unde tot tineret este!
Clujul este «orașul comoară» datorită tinerilor foarte bine pregătiți, motivați, cu experiență dobândită, nu numai pe băncile universităților, majoritatea cu pregătire în străinătate. Ei sunt viitorul!”
Iuliu Popa e convins de faptul că autoritățile sunt depășite de problemele orașului, cărora nu le mai pot face față, pe care nu le mai pot gestiona corect, în limitele cadrului legal:
„Orașul este gri. Dacă ne uităm pe străzile Horea, Barițiu, Memorandumului, clădirile vechi arată jalnic. Civilizația care era mai demult, acum nu mai există, toată lumea e debusolată, nimeni nu mai are respect pentru nimic, toată lumea mănâncă pe stradă, aruncă hârtii. Mi-ar plăcea ca orașul să redevină măcar pe jumătate cum a fost, să fie oamenii responsabili.
La conducerea orașului, la Primărie și în acele funcții de urbanism, de dezvoltare, de mediu, de conviețuire, de multiculturalism, ar trebui să vină tineri, până în 40-45 de ani, cu o bogată experiență. Mi-ar plăcea un primar care să iubească acest oraș, nu numai să vadă oportunități de a se îmbogăți, pe sine sau pe alții, din jurul său!”, conchide, plin de speranță, Iuliu Popa, un vechi clujean care își dorește un nou Cluj.