Să vă explic:
Ca să ajungi de la Arad, sau Oradea, la Bucureşti îţi ia vreo 10 sau 12 ceasuri, în funcţie de ce pod de piatră s-a mai dărâmat, c-a venit apa şi l-a luat, sau ce accident sau ambuteiaj mai prinzi pe Valea Oltului, sau a Prahovei şamd.
În timpul acesta traversezi două ţări europene cu infrastructura pusă la punct.
Autostrăzile noastre există prin diverse masterplanuri desenate cu carioci de diferite culori şi toate drumurile europene încă mai trec prin sate, comune, cătune, iar noaptea sunt atât de iluminate încât ori dai peste un câine, ori peste vreun cetăţean turmentat care face opturi clătinate pe bicicletă la marginea drumului, ori peste vreo caruţă fără semnalizare.
Asta explică de ce România este țara cu cea mai mică scădere a numărului de decese având cauză accidentele de maşină, din ultimii 19 ani, şi de ce, în cel mai ”negru” an, s-a depășit pragul de 3.000 de morți.
În ultimii 19 ani au murit peste 43.000 de români în accidente rutiere, maximul fiind în 2008, cu peste 3.000 de decese, iar minimul a fost în 2014, 1.818 decese.
Multe s-au schimbat din anul 2000 încoace pe șoselele românești. În primul rând a crescut parcul auto: de la 3 milioane, la 8 milioane de vehicule în două decenii. Apoi, o parte dintre drumurile importante au fost modernizate, iar în ceea ce priveşte autostrăzile ne-am mișcat la fel de bine ca un melc: dacă în 1989 aveam 113 km, în 2009, după 20 de bugete naţionale neantizate, aveam 263 km. După 10 ani am ajuns la 850 de km de autostradă.
Treizeci de bugete naţionale au dat Patriei 737 de km de autostrăzi. Dar pe acestea nu se poate circula cap-coadă, că din când în când se-mpiedică de-un “ciot” de pod nelicitat, neterminat. În general sunt tot felul de tronsoane gata – un fel de piste aeroportuare care încep de undeva şi se termină altundeva. Fie într-un câmp, fie într-un stâlp, fie într-un sit Natura 2000, sau arheologic – adică zone peste care nu se prea trece decât după ce se ucide o pădure de hârţogăraie.
Dar, cel mai des, autostrăzile româneşti se termină în interesele pecuniare obscure ale politicienilor şi acoliţilor lor numiţi politic la conducerea CNAIR.
În general un melc cu cochilie trăieşte cam 7 sau 8 ani. Iar dacă nu-l calcă maşinile sau prădătorii, poate ajunge la “venerabila” vârstă de 20 de ani. Cică ar putea parcurge cam 3 metri într-o oră. Cum v-am mai zis, dacă pe melc l-ar apuca hărnicia, ar parcurge, în 24 de ore, 72 de metri.
504 metri într-o săptămână. 2016 metri într-o lună. Adică vreo 24 de kilometri pe an. Am văduvit efortul melcului cu un minus de 192 de metri ca o “compensaţie” pentru luna fe-martie.
Din păcate, cum v-am mai zis, melcul nostru nu trăieşte mai mult de 20 de ani (şi ăia cu un noroc chior). Prin urmare, n-ar fi realizat la viaţa lui decât 480 de kilometri. Dar, dacă munca i-ar fi fost preluată de un urmaş, s-ar fi realizat 720 de kilometri de târâş cu bale argintii în urmă – adică ceva mai vizibil decât cei 737 de kilometri realizaţi în 30 de ani de hoţire a bugetelor de la Ministerul Transporturilor.
Eu sunt curios când vor lua procurorii urma băloasă a banilor furgăsiţi pe tentativele de autostrăzi făcute în România?
Că – şi asta v-am mai spus-o -, România ar avea autostrăzi dacă nu s-ar irosi zeci de milioane de euro în diverse procese soldate cu despăgubiri enorme pe care statul român (din buzunarele noastre) trebuie să le plătească executanţilor cărora diverşi politicieni şi funcţionari le reziliază contractele atât de vizibil de abuziv încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva e cu intenţia de a obţine foloase necuvenite pentru sine şi pentru alţii.
Şi, gata!