La marginea Clujului, exista o strada la care chiar si taximetristii stiu sa ajunga doar dupa cateva raspunsuri ajutatoare venite din partea colegilor.
Pe Mesterul Manole, o strada uitata de Dumnezeu din cartierul Intre Lacuri, stau zeci de copii care nu fac altceva decat sa bata mingea, cat e ziua de lunga. Nu-i intrerupe nimeni, nici macar parintii grijulii. Pe aici, masinile trec mult prea rar si prea incet, asa ca nu sunt un pericol pentru zburdalnici. Dintre toti, doi ies in evidenta; stau retrasi, aproape de gardul de lemn vechi si rad cu gura pana la urechi. Sunt frati, desi n-ai zice, la cat de bine se inteleg. Isi dau coate cand trece vreo fata pe strada si-si zambesc cu subinteles.
Ei sunt insa mai deosebiti. Sunt si frati de sange, si frati de carucior cu rotile.
Casian si Victor au 12 si 10 ani si sunt, amandoi, imobilizati in carucioare cu rotile inca dinainte de a apuca sa mearga la scoala. Distrofie musculara progresiva e boala pe care medicii de la spitalul “ala de mai sus de spitalul de nebuni”, asa cum explica mama lor, au scris-o in acte:
“Adica n-o sa mai mearga niciodata, asa raman, in carucioarele astea, toata viata. Nu se mai poate face nimic”.
Mirela n-are scoala, e analfabeta si saraca, asa ca a abandonat lupta inainte s-o inceapa; ea nu se poate zbate pentru copiii ei asa cum o fac alte mame, iar acest gand o distruge. Povestea lor s-a scris demult, intr-o carte aruncata la gunoi – aurul si dizgratia din viata ei.
E aproape seara, asa ca cei mici abandoneaza mingea in mijlocul drumului si imping carucioarele in curtea care adaposteste zeci de familii si tot atatea containere pline cu plasticate bune de reciclat.
8 suflete, 12 metri patrati
Caminul lor e o camaruta de 12 metri patrati, fara mobila, cu trei paturi si cateva saltele dosite in spatele frigiderului. Podeaua e impartita intre cativa metri de parchet si intrarea de pamant batatorit, iar peretele langa care dorm copiii e acoperit cu faianta lucioasa. Deasupra saltelei unde doarme bunica lor troneaza Rapirea din Serai. Nu au soba, aragaz sau vreo alta sursa de incalzire, nici chiuveta sau toaleta. Hainele li-s impaturite si aranjate pe patul de langa intrare, iar pantofii stau in linie pe perete.
“Pe Casian la 6 ani si pe Victor la 7 ani. Au inceput sa-i doara picioarele si bazinul si n-o mai putut sa mearga. Uitati-va cum li se face picioarele”, spune femeia, in timp ce le ia picioarele in maini si le da jos sosetele.
Victor se rusineaza si-i spune mamei lui, soptit si sasait, sa-l incalte. Apoi se intoarce catre Antonio, fratele lor de doi ani, si rade. Micutul e de nestapanit – rage de cand am intrat, in ciuda insistentelor bunicii lui de a-l potoli. “De cand o vazut cainele, asa face. Gata, Antonio”, striga maica-sa, iar copilul tace pret de cateva secunde.
“Asta nu-i asa grav, astalalt e si mai si”, continua femeia, in timp ce-l descalta pe Casian. Picioarul lui e contorsionat atat de tare incat calcaiul abia se mai distinge. “Si el o sa fie tot asa”, spune Mirela, uitandu-se la Victor.
Boala lui nu e atat de avansata inca. Spre deosebide de Casian, el se poate intoarce fara ajutor in pat si poate bea singur apa – mainile nu i-au fost deocamdata afectate. Mirela povesteste ca face rost de creme cu care ii unge seara, dupa ce ii spala in fundul curtii, iar baietii o aproba tacit, cu mainile impreunate.
“Da’ mai bine nu aveam pensie – aia mare e de 12 milioane impreuna si aialalta de 900 de mii. Tot amandoi”, incearca ea sa socoteasca.
Amandoi merg la scoala si au note bune, iar Casian nici nu-si inchipuie cum ar arata o zi in care nu ar ajunge in sala de clasa. Sunt rusinosi si raspund monosilabic la intrebari, dar cand vine vorba de scoala, zambesc instantaneu. Cel mai mult le place sa se joace cu ceilalti copii, sa fie inconjurati de prieteni. Pentru ei, scoala e evadarea dintr-o lume mica, de care au atat de multa nevoie. Apoi se intorc acasa, la coltul strazii, sprijiniti de gardul vechi si se uita cum ceilalti copii bat mingea.
La gunoi
De afara se aude muzica tiganeasca, iar femeia isi pierde gandurile. Nu mai putem ramane, trebuie sa-i duca la toaleta, pe fiecare in spate. Ne oferim, dar nu are nevoie de ajutor, asa ca ne intoarcem spre usa exact in momentul in care un barbat inalt intra in camaruta fara sa bata la usa si intreaba de sotul ei. Dar ea nu stie, nu-i poate spune. La inceput vorbesc in romaneste, apoi, cand intervine bunica, discutia continua in tiganeste. Se contrazic si gesticuleaza, iar barbatul pleaca la fel cum a intrat – nervos.
Mirela se ghemuieste in fata carucioarelor si incepe sa planga. In spatele lor, pe paturile vechi, stau aliniati doi dintre frati, bunica si un vecin.“Aia mare e plecata si tata e la gunoi”.