V-ați putea imagina cum ar fi să fiți actor, actriță, să jucați în sala mare a Teatrului Național, în fața a sute de oameni ce vă divinizează, să vă scăldați în aplauzele lor după fiecare piesă, și după fiecare spectacol, să mergeți acasă, iarna, într-o încăpere neîncălzită, să vă spălați de sudoarea caldă a scenei cu apă rece, la – 10 grade în casă? … Ei bine, există o actriță care nu trebuie să-și imagineze așa ceva, fiindcă a trăit toate acestea pe pielea ei, timp de 10 ani reci de zile. Reci în camera de 8 metri pătrați primită de la Teatru, unde locuia și trăia din salariul care nu îi permitea să stea altundeva. A făcut totuși performanță pe scenă, a câștigat premii, a scris dramaturgie și a jucat, iar când a simțit că teatrul instituționalizat nu o mai reprezintă, a renunțat, pentru a își regăsi căldura interioară, oferindu-le căldură semenilor săi.
E vorba despre actrița Eva Crișan, iar în acest portret veți vedea dincolo de culisele culiselor vieții unei actrițe, detalii incredibile ce vă vor face să-i priviți de acum cu alți ochi pe acești oameni ce fac uneori sacrificii de-a dreptul monahale doar pentru privilegiul de a fi actori, de a juca în fața voastră, numai pentru câteva momente de glorie, pentru câteva zeci de secunde de aplauze, ce trec la fel de furtunos precum vin, lăsând în urmă uneori doar golul… golul unei vieți în teatru ce nu suplinește deloc marele teatru al vieții, Viața, trăită ca atare, nu jucată.
Actrița Eva Crișan a decis să lase în urmă scena Teatrului Național, pentru a îmbrățișa scena vieții, căreia consideră că îi este datoare a îi întoarce aplauzele, ajutându-i acum pe oameni să se dezbrace de măști, să privească lung și sincer în ei înșiși, și să nu mai joace teatru – un actor care te dezvață de teatru pentru a te vindeca de demonii interiori, care îți arată toate măștile tale sufletești și te ajută să renunți la ele, pentru a fi Tu…! – o actriță ce s-a regăsit astfel pe sine, iar acum, în afara scenei, ca profesoară de teatru, se simte în sfârșit, mulțumită și împlinită.
Cum a devenit actriță
Eva Crișan, ,,ca orice clujean”, s-a născut în Alba-Iulia, în 17 iunie 1976, a făcut liceul la vestitul ,,Horea, Cloșca și Crișan” și, în timp ce se pregătea pentru filologie, i s-a produs revelația cu teatrul, brusc, în clasa a XII-a: ,,Eram la ora de sport, băteam mingea și probabil ca a fost un moment în care am dat ochii cu mine însămi și am știut ce vreau cu o forță extraordinară… eram foarte creativă, scriam din clasele primare nuvele, poezie, inventam romane, mai am poezii din clasa a cincea…”
Spre surprinderea mea, actrița mai păstrează încă poeziile din clasele gimnaziale, nu prin vreun caiet uitat de timp și de vreme, ci le poartă mereu cu sine, recitându-le din memorie:
,,Veacul a luat o săgeată și a pus-o în arcul său
arcul s-a întins slobozind săgeata pe treptele spre nemurire
clondirul s-a fisurat lăsând să se risipească timp pe trepți
acum este timp, dar nu mai sunt oameni…”
,,Profesorul meu de română m-a mângâiat pe cap și mi-a zis, Eva, se zice trepte, nu trepți, și am murit de rușine că nu știu să mă exprim corect în limba română…” își amintește cu nostalgie și cu un zâmbet ștrengăresc în colțul buzelor, actrița. ,,Citeam enorm, mă ascundeam în tot felul de colțuri, de locuri ale casei, prin gradină, să citesc, citeam tot ce îmi pica în mână, îmi amintesc că aveam o carte de Măniuțiu care se chema «Un zeu aproape muritor»”, continuă Eva Crișan, în aceeași ordine ștrengărească și zâmbitoare de idei.
La toți oamenii înzestrați cu talent nativ, pasiunea pentru citit duce, invariabil, spre pasiunea pentru scris. E și cazul Evei, ce scrie dramaturgie, pentru care a fost nominalizată la Uniter, iar în prezent lucrează la noi piese de teatru.
Adevăruri cutremurătoare – ce înseamnă de fapt viața de actor
Viața unui actor, a unei actrițe de succes pare fascinantă, strălucitoare, demnă de invidiat, la prima vedere, dar în spatele primei vederi se ascunde de multe ori o panoramă cutremurătoare: ,,Eram de ani buni angajată la Teatru si aveam mari probleme financiare (8-9 milioane salariul), nu aveam încălzire în casă, aveam o camera locuință de serviciu de 8 metri pătrați, unde am stat 10 ani, fără încălzire, cu gratii la geam și câteva milioane pe lună, dușuri la -20 de grade iarna, pot să zic că am făcut armata la infanterie, așa că nu poate nimeni acum să îmi spună ce să gândesc, ce să vorbesc și unde să vorbesc, pentru că… am armata la infanterie” și grad de general, aș completa eu, după 10 ani de servit eroic patria artistică în asemenea condiții austere.
Cum se lucreaza în teatru? ,,În medie 8 ore pe zi, 10 ore, dacă îmi place piesa îmi intră imediat în cap, dar erau piese care nu îmi intrau nicium, era ca și cum m-ar fi înfierat cu fierul roșu pe partea luminoasă a conștiinței mele.” Și, lucruri mai inedite? ,,Am refuzat consecvent să mă dezbrac în spectacole, exemplul cel mai distractiv e de la un spectacol al lui Andrei Șerban în care eram distribuită și trebuia să mă dezbrac și problema mi-a fost pusă în felul următor: ori te dezbraci, ori te împuști, ori te arunci pe geam! Am răspuns râzând că aș face un deserviciu spectacolului dacă m-aș dezbrăca, dar de obligat nu te obligă nimeni niciodată, însă trebuie să știi să îți asumi consecințele…” Și, din câte i-am urmărit eu cariera, consecințele au fost izolarea Evei în piese jucate doar jos, ,,la subsol”, în Euphorion și retragerea ei constantă sau nedistribuirea în repertoriul de spectacole al TN.
Decizia de a renunța la scena Teatrului Național
În 2012, actrița a leșinat în timpul spectacolului Hamlet, după 15 minute de la începerea reprezentației, fiind ulterior înlocuită și din distribuția acestui spectacol.
S-a spus că ai avut o hipoxie cerebrală din cauza măștii în spectacolul Hamlet…
,,Măniuțiu este director într-un sistem care schimbă persoana, nu obiectul, și el poate fi schimbat dacă face o greșeală, nu numai actorul, cred că subconștient mă retrăgeam încă din vremea aia, subconștient mă retrăgeam pentru că corpul meu și mintea mea nu erau angajate cu un contract de munca la Teatrul Național și au intrat în stand-by în timpul unui spectacol și am refuzat organic să continui – atunci am leșinat; schimbarea care s-a petrecut în mine a fost interioară și radicală.”
,,Greutățile din teatru mi le-am asumat, am pornit cu ele și nu a fost o chestiune de conjunctură plecarea de acolo, nu voiam să devin ceea ce începeam să devin.”
Ce începeai să devii?
‘Mi s-au îndeplinit toate visele, cand eram mică voiam să devin păpușă…” În ce sens? Barbie? ,,Ca aspect? Da! Când am crescut, voiam să devin actriță și mi s-au realizat amândouă, eram în teatru și mă gândeam, ei bine, acum trăiește!” Teatrul simțeai că e ceva artificial, rupt de viață? ,,Simțeam că nu se mai susține din interior, ca o construcție a imaginii care nu se mai susține în interior și începe să se fisureze, să se surpe.”
Ce te făcea să te simți așa oprimată?
,,Nu mă simțeam oprimată, am toate motivele pentru care puteam fi mulțumită, eram nominalizată la Uniter, tocmai terminasem un rol la care visa orice actriță, Ofelia în Hamlet și regina, profesional eram ok, numai că ce se întamplase peste vară… fusesem două luni de zile și lucrasem la Odorhei la Casa de Copii, făcusem un spectacol acolo, 160 de copii în abandon, familii dezorganizate, îngrijiți de 12 călugărițe, fără nicio subvenție din partea statului (și, să fac o paranteză… sora Emilia spunea că e casa miracolelor, să hrănești 160 de copii pe zi e miraculos, puneau facturile pe altar și se rugau împreună cu copiii să le trimită Dumnezeu bani și mancare…), eu mă pregăteam să încep stagiunea cu Purcărete și era seară, țineam în brațe o fetiță de 10 ani care fusese luată direct de pe stradă, deparazitată, hranită și pusă în pat, îi citeam o poveste cu Albă ca Zăpada și mi-am dat seama că e prima dată când fata aude o poveste, sau un băiețel care făcea pipi pe el de frică în fiecare seara, se temea de întuneric… fetița, Delia, era nascută în urma unui viol cu cuțitul în gât și îmi mângâia fața și își reconstruia în minte chipul mamei, eram acolo și, în momentul în care cuantifici realizările tale în viață și vezi de fapt ce e succes și ce e eșec și vezi că valorile active ale vieții tale sunt 0,000, îți redimensionezi noțiunea de succes. Am simțit că în tot ce făcusem până atunci era vorba despre succesul meu, beneficiile mele, recunoașterea mea, și toate astea în comparație cu o fetiță luată de pe stradă și care aude Albă ca Zăpada pentru prima oară, care îmi adoarme în brațe, e egal cu zero. Și atunci am văzut clar că sensul pentru următorii ani din viața mea nu vor fi pentru mine, vor fi pentru ceilalți, folosind toate lucrurile pe care le-am acumulat și toate cunoștințele și experiențele mele pentru altcineva decât pentru mine, pentru propriul meu sine…”
Și actrița a devenit profesoară, predând teatru pentru viață
Și așa s-a născut ideea ,,Teatru pentru viață”, care funcționează sub forma cursurilor de dezvoltare personală și terapie prin tehnica de teatru, susținute în prezent de către actriță, proiect ce cuprinde cursuri pentru adulți, ore individuale pentru copii cu înzestrări artistice deosebite (un exemplu grăitor e Natalia Șimon, o fetiță de 6 ani, cu înzestrări excepționale, un mic geniu artistic) și, în faza de început (hârtii, acte etc.), un curs special de terapie prin tehnica de teatru, pentru copii în dificultate (dizabilități, casa de copii etc.).
Cu ce îi ajuți de fapt pe oameni prin aceste cursuri?
,,Fiecare persoană care vine acolo are conflicte interioare intense, are traume, se confruntă cu un gol interior, sunt sfîșiați de individualismul sistemului, mediului în care funcționează, cursurile îi ajută să își conștientizeze problema: conflictele interioare, probleme grave de ambivalență, dificultăți în a lua decizii, tristețe, depresii, sunt foarte atentă pentru că intru în niște zone în care lucrez cu materialul uman și sunt greu de controlat, trebuie să fiu ca și un chirurg cu un bisturiu în mână, lucrez pe suflet, cu imaginația, cu traume… Rezultatul pe care l-am avut a fost o extraordinară unitate a grupului de oameni, care veneau fiecare din medii marcate profund de individualism, istovite lăuntric, în aparență (exterior) cu o carieră de succes, și în plin faliment, în interior. Cât despre prezența activă la curs, pot să spun că oamenii au venit și luându-și o zi concediu fără plată, sau întrerupând munca în alt oraș din țară, ca să fie la timp la întâlnire. Oameni tineri, oameni cu potențial fantastic. Oameni care duc schimbările din ei înșiși în sistemul în care lucrează. Mereu am avut la curs și o persoană-două, care nu plătea, care era înzestrată și de care să mă ocup, le-am redus taxa la jumătate celor care au venit la al doilea, al treilea modul, m-a interesat partea umană, lucrurile astea nu prea sunt cuantificabile…”
Din ce medii provin cursanții tăi?
,,IT, arhitectură, design, medicină, dar și fete de liceu, elevi…”
Bârfe din trecut și viața sentimentală din prezent
Haide să demontăm împreună, să infirmăm sau să confirmăm o serie de bârfe care au circulat de-a lungul timpului pe seama ta…
,,S-a întamplat la un moment dat faptul că oameni din presă mi-au luat CV-ul de pe internet și au inventat povești despre mine, pe care orice persoană care ar fi ținut la imaginea ei ar fi deranjat-o, o poveste cu «Prințul» Cristea, despre care nu am auzit în viața mea, lucru care încă mai e asociat cu numele meu, sau faptul că am fost sprijinită de vreun bărbat în carieră, ceea ce nu era adevarat; le doresc succes tuturor femeilor care pot să își găsească un bărbat care să le satisfacă toate vocațiile!” glumește Eva Crișan, râzând. ,,Dar, de fapt, bărbații nu m-au sprijinit, ci dimpotrivă, s-au simțit amenințați, minimalizați datorită succesului pe care îl aveam și felului meu de a fi: aveam prieteni, dacă voiam să deschid o ușă mi-am deschis-o singură, dacă am vrut să realizez ceva am realizat și aveam capacitatea să o fac fără să depind de bunăvoința omului de lângă mine. Ce nu mi-a mai placut a fost faptul că în România orice femeie care are o cariera trebuie asociată cu un bărbat influent.”
Și, pentru ca să prevenim pe viitor astfel de bârfe, ce ne poți spune în ceea ce privește viața ta personală, de acum?
,,Sunt iubită, îngrijită și răsfățată, mă simt împlinită!” mi-a răspuns Eva la întrebare, arătându-mi râzând mâna cu stralucitorul inel de logodnă… ,,El a terminat psihologie la Sorbona și face o mâncare delicioasă! A fost un moment foarte delicat, l-am simțit nervos toată ziua, că vrea să mă întrebe ceva, stăteam în brațele lui pe un scaun alb împletit, în curte, sub un copac de iasomie, și…”
Și cum a venit întrebarea?
,Vrei să te măriți cu mine?”
Și… răspunsul?
,,A fost surprinzător de simplu și uimitor de frumos: Da!”
Și ce ai apreciat la el?
,,Capacitatea lui de comunicare, nivelul lui de întelegere.”
Ești o persoană greu de înțeles?
,,Da!”
În ce sens?
,,Am o gândire surprinzătoare chiar și pentru mine însămi!”
Te surprinzi tu singură, te contrazici?
,,Da, mă contrazic, sunt un amalgam de gânduri care se contrazic.”
Și de sentimente?
,,Sentimente, nu.”
Și atunci, te conduci după inimă?
,,Nu, încerc să echilibrez emoția, acțiunea și rațiunea.”
Și, reușești?
,,Cam de trei ori pe zi. De trei ori pe zi, o dată emoția, o dată acțiunea, o dată rațiunea”, răspunde Eva Crișan, amuzată și încântată de tirul meu de întrebări ,,psihologice, ca la Sorbona”.
Deci, nu le combini întotdeauna?
,,Nu!”
Credința în Dumnezeu
Știu că ești o persoană credincioasă…
,,Simt autentic prezența lui Dumnezeu în tot ce fac, cred că am început această școală de teatru cu finanțare sută la sută din cer, mi s-au pus la dispoziție finanțele, spațiul, partea de acte, oamenii, și în toate conjuncturile cu care m-am confruntat recunosc această putere care nu este a mea… apoi, cel mai bun exemplu care îmi vine în minte, eram la Belgrad la Festivalul Internațional de Teatru, unde spectacolul Ioana D’Arc era selecționat din 180 de aplicații din 8 țări participante și la spectacol se anunțaseră deja 18 membri din Ambasada României și am stat două sau trei zile în hotel cu febră foarte mare, cu 2-3 ore înainte aveam aproape 40 de grade febră, cu credință în Dumnezeu, în momentul în care a început spectacolul eram perfect centrată, fără nicio urmă de febră, am jucat spectacolul și am luat marele premiu.”
,,Când am ieșit din teatru frica mea a fost că probabil o să mă scufund într-o stare de mediocritate din care nu o să pot ieși, însă ceea ce descopar e că partea miraculoasă a vieții e tocmai în afara teatrului, în lucrurile care mi se întâmplă în fiecare zi.”
Ți se întâmplă lucruri miraculoase în fiecare zi?
,,Da, mi se întamplă, chiar aseara dupa ce am încheiat cursurile și am împărțit textul de la Hamlet și l-au zis toți, eram toți în cerc și în secunda în care am încheiat, matematic au început să bată clopotele la toate catedralele în toate piețele de jur împrejur.”
Ești o persoană superstițioasa?
,,Nu, deloc, a fost miraculos, divin, cotidian.”
Trăiești miracolul ca pe ceva cotidian?
,,Da!”
Și, ca să încheiem filosofic, viața e un miracol, sau un blestem?
,,Ma trezesc câteodată dimineața cu o iubire imensă care se revarsă din mine și am percepția Creatorului meu care îmi spune: Ești cel mai frumos vis al meu. Dormi pe tâmpla Mea!”