Nimeni nu poate nega faptul ca stiintele din domeniul cognitiei au inregistrat progrese uriase in intelegerea numeroaselor aspecte ale modului in care omul se raporteaza la viata sa si la lumea din jur: vazul, memoria, orientarea spatiala, frica si chiar dragostea. Dar cele mai presante intrebari raman inca fara raspuns: ce anume se afla la baza tuturor acestor aspecte? Cum se explica abilitatea noastra de a ne pune astfel de intrebari? Cu alte cuvinte unde este situata constiinta?
Multe sunt tipurile de leziuni ce pot afecta un anumit aspect al constiintei, dar nu exista un loc care sa poata fi considerat sediul constiintei. La pacientii care sufera de ceea ce se numeste “vederea oarba”, exista o separare clara intre vaz (si raspunsul la stimuli vizuali) si constienta. Chiar daca se poate spune ca leziunea le-a afectat capacitatea de constientizare, de fapt un singur aspect al acesteia are de suferit. Dar curiozitatile stiintifice de tipul vederii oarbe ne pot ajuta sa deslusim mai bine natura neurologica a constiintei.
Ce este vederea oarba? Persoanele carora le-a fost distrus cortexul vizual primar nu mai constientizeaza existenta obiectelor vizuale si nu au capacitatea de a le identifica, desi au ochii atintiti spre ele. Intr-un anumit sens, ele “vad” obiectele, dar nu sunt catusi de putin constiente de acest lucru.
Distrugerea cortexului vizual primar se soldeaza cu grade si tipuri diferite de afectare a vazului la diverse specii de animale. Soarecii de copac si pisicile par a-si pastra aproape in intregime capacitatea vizuala, izbutind sa evite obstacolele si sa deosebeasca diferitele tipare vizuale. Maimutele din Lumea Noua sunt afectate mai puternic, dar pot urmari vizual si chiar pot apuca obiectele care le sunt prezentate, chiar daca in cadrul activitatii experimentale dau de inteles ca “nici un obiect nu a fost prezent”. Aceste maimute si oamenii sufera cele mai severe afectari ale capacitatii de constientizare si de utilizare a vazului, care dintr-o anumita perspectiva ramane mai mult sau mai putin intact. Intre retina si talamus, in profunzimea creierului, ramane o cale vizuala indirecta, dar lipsa medierii exercitate de cortexul vizual primar, nu mai exista o constientizare a vederii.
De unde provin presimtirile? Aceste dovezi ne determina sa ne intrebam cate dintre “presimtirile si “instinctele” noastre deriva din acele zone ale creierului carora le lipseste, partial sau total, conexiunea cu alte structuri – precum cortexul vizual primar – care faciliteaza constientizarea. Acest lucru este similar cu posibilitatea ca particulele de fier de la nivelul neuronilor sa detina inca un oarecare rol rezidual (din punct de vedere evolutiv) in capacitatea noastra de a ne orienta in functie de campul magnetic al Pamantului.
Sa ne gandim la persoanele cu epilepsie atat de severa, incat medicii le sectioneaza corpul calos – manunchiul de fibre nervoase care fac legatura intre cele doua emisfere cerebrale. Daca o astfel de persoana introduce mana stanga intr-un vas cu apa de la gheata si este intrebata daca simte rece la mana, ea va raspunde, pe rand, atat “da”, cat si “nu”. Daca i se da o foaie de hartie pe care scrie “da” si “nu”, cu mana stanga va indica un raspuns, iar cu dreapta pe celalalt. Aceste persoane au doi centri ai constiintei.
Dar a avea doi centri de constientizare a unui stimul prezentat intr-o parte sau cealalta a corpului nu este acelasi lucru cu a nu avea constienta si deci a fi un fel de automat. Desigur, exista posibilitatea de a face pe cineva sa devina necostient, blocandu-i-se activitatea zonelor cerebrale, cu exceptia bulbului cerebral. Dar astfel se blocheaza majoritatea sau toate functiile cerebrale “superioare”, deci nu se poate spune ca persoana respectiva actioneaza in moduri de care nu este constienta. De asemenea, nu se poate spune nici ca constienta deriva din integrarea functiilor creierului intr-o anume regiune singulara, net delimitata.
Dovezile privind “vederea oarba” arata ca pana si ceva atat de aparent unitar precum perceptia vizuala implica de fapt multiple fatete, pe care le distrugem doar atunci cand o leziune provoaca disocierea lor. In formarea unei perceptii – vizuale, olfactive sau de orice alt tip – nu exista un singur loc in care se integreaza totul. Diferiti neuroni se activeaza in fiferite regiuni ale creierului, iar misterios este modul in care perceptia respectiva este traita subiectiv, intr-un mod unitar. Aceasta este asa-numita “problema a conexiunii”.
Multe solutii potentiale au fost propuse pentru problema conexiunii, insa nici una dintre ele nu s-a dovedit multumitoare. Una sustine ca neuronii larg raspanditi la nivel cerebral pot fi asociati subiectiv daca oscileaza la aceeasi frecventa. O alta afirma ca acest tip de asociere se poate intampla atunci cand neuronii se activeaza in acelasi timp. Nici una dintre aceste abordari nu pare insa a fi corecta, dat fiind ca neuronii care se activeaza in cazul unei experiente subiective unitare nu o fac nici la aceeasi frecventa, nici in acelasi timp. Altii presupun ca aparent haotica activare a neuronilor in diverse regiuni cerebrale poate respecta in realitate un tipar ascuns, care ar explica integrarea lor – daca ne-am putea da seama cum.
Exista si specialisti care nu cred ca problema constiintei isi va gasi vreodata o explicatie de tip concret. Dintr-un punct de vedere logic, ar trebui sa acceptam pur si simplu faptul ca, evoluand pentru a face fata cerintelor impuse de mediul de viata, creierul uman are limitarile sale inerente, la fel cum are creierul oricarui alt organism; unele intrebari ar putea fi deci, prin inasi natura lor – sau a noastra – lipsite de raspuns.
Chiar daca bazele materiale ale constiintei vor fi identificate in cele din urma, tot nu vom avea raspuns la cea mai problematica intrebare cu privire la fatetele constiintei umane: De ce exista aceea integrare subiectiva a experientelor traite? Altfel spus, de ce avem constiinta de sine. Iata o intrebare la fel de enigmatica si de dificila ca atatea altele care au rezistat pana acum neelucidate de stiinta occidentala: Cum poate aparea viata din materie lipsita de suflare? Isi va inceta vreodata universal existenta? Si – daca tot am ajuns aici – care este cheia realei intelepciuni?