Elling, ultima premieră a Teatrului Național Cluj, intră direct și fără discuție, încă de la prima reprezentare, în repertoriul de spectacole al naționalului clujean, drept una dintre cele mai bune piese. Are substrat, are umor, finețe și rafinament, inteligență și nebunie, și e jucată clasic, fără artificii regizorale moderne, de prost gust, care să scadă valoarea sau nivelul de înțelegere al piesei.
Spectacolul e unul cuminte, cu minte, jucat frumos și așezat, mizând enorm, cu un efect fabulos, pe talentul scenic al celor doi protagoniști, Dan Chiorean și Ovidiu Crișan, actori de geniu, pe al căror joc de fizionomie și gestică corporală, deosebit de expresive, se întemeiază întreaga punere în scenă.
Cei doi actori întruchipează doi nebuni virgini, unul bovaric, celălalt obsedat sexual, care, scăpați din lumea lor comodă de la ospiciu, încearcă să se integreze, ca noi toți, în lumea nebună, în care trăim cu toții. În idiosincraziile bolii lor, ne recunoaștem cu fidelitate intoleranțele sau sensibilitățile noastre: teama de societate, de oameni, frica de telefon, goana după împlinirea sentimentală și sexuală, fobia manifestă și manifestată față de toate aspectele banale ale vieții ,,normale”, care ne stresează și ne tracasează zilnic, nebuni sau normali fiind.
Dan Chiorean întrupează perfect și minuțios rolul bovaricului ce-și construiește o lume dorită, în mintea sa, în care încearcă să trăiască alături de amicul său de suferință psihică, lume ce se destramă la contactul mereu dur și agresiv cu realitatea. Rolul i se potrivește ca o mănușă și Chiorean e trup și suflet pe scenă, fiind un actor ce nu se dă înapoi un pas de la umilințele extreme ale personajului, pe care le joacă frust și credibil în fața spectatorului, ce are astfel impresia unei simpatice nebunii veritabile, a unui fel de Big Brother teatral.
Ovidiu Crișan, în rolul unui alienat suspectat de ,,tâmpenie” din copilărie, al unui mic copil mare, e din nou un actor perfect ales în distribuție, potrivindu-i-se ca turnată copilăreala personajului, nedând deloc impresia de mascaradă ieftină a unui adult în rol de copil, ci pe cea a unui copil ingenuu și autentic, în trup de adult.
Adriana Băilescu, o actriță oarecum ignorată până acum, ca rol principal, în premierele naționalului clujean – pe nedrept, fiind o actriță de primă mână – interpretează impecabil și incredibil de credibil, personajul principal feminin, ce îi înnebunește pe cei doi inadaptați, împlinindu-l sentimental pe unul și readucându-l cu picioarele pe pământ pe celălalt, oferindu-i astfel, fiecăruia, echilibrul de care avea nevoie.
În rolurile secundare, fac roluri mari: Elena Ivanca – asistentă medicală, femeie dură și fină în același timp, un al doilea personaj feminin al piesei, cu rol de echilibru și de echilibrare a nebuniei masculine; Miron Maxim – asistentul social care îi îndrumă și îi supraveghează, cu deferență și cu superioritatea sănătosului la cap, pe cei doi nesănătoși, și Radu Lărgeanu, în scurta-i prestație scenică de chelner arogant, dar împăciuitor, ce mai adaugă un gram de sare și de piper reprezentației.
Spectacolul e nu despre doi nebuni, ci despre toți nebunii din lumea asta, ce-și caută locul și menirea în societate, prin și printre oameni. Indiferent de traumele suferite și de sechelele survenite în urma lor, fiecare se regăsește și se sprijină pe un altul, și, astfel, piesa, deși are o temă tragică, reușește, în regia lui Sorin Misirianțu, să devină altceva: nici dramă, nici tragedie, nici tragi-comedie, ci o pură și simplă poveste veselă despre prietenie, despre amor și despre viață, cu happy-end, în care problemele și problematica unor nebuni sunt doar un pretext pentru a ilustra în subtext problemele și problematica nebuniei ,,normale”, în care ne recunoaștem majoritatea, cei care nu se recunosc fiind de fapt adevărații bovarici și nebuni.
Misirianțu imprimă poveștii sale teatrale o doză sănătoasă de bună dispoziție și de optimism, iar replicile personajelor, pline de carnalitate filosofică și de sens, sunt perfect coerente, urmăribile, cuvintele personajelor zâmbesc din toate încheieturile lor frazeologice, acestui spectacol lipsindu-i cu desăvârșire unele ingrediente prezente de obicei în spectacolele TN, mirodenii scenice urât mirositoare, pe care de această dată nu am avut oroarea de a le adulmeca: prozaismul, vulgaritatea și incoerența.
Totul se integrează perfect ideii de încredere în oameni și în umanitate, sentimentului de ,,toți suntem nebuni în felul nostru, dar dulce ne mai e nebunia!”, de la decorul simplu, fără artificii kitschoase (două paturi, pe-un covor de-o nuanță caldă, și-un perete verde), la hainele personajelor, deloc extravagante sau ieșite din comunul unei vieți comune. Totul e perfect, farmaceutic dozat, pentru impresia generală de jovială nebunie normală, de ,,frumoși nebuni” ai timpurilor noastre. De altfel, bovaricul se redescoperă și se redefinește în final ca poet, deci își transformă tarele psihologice în avantaje acceptate social, iar obsedatul sexual devine un soț și-un părinte afectuos, sexualitatea negăsindu-și izvorul doar în pantaloni, ci în primul rând în inimă, personajele piesei fiind, în primul și în ultimul rând, calde și umane, căldură ce transcende scena și îmbrățișează privitorul, din primul și până în ultimul rând.
Piesa se încheie prin proiecția unui scurt filmuleț, un fel de epilog, prin care, spectatorii, cot la cot cu actorii, urmăresc deznodământul eforturilor de adaptare ale personajelor: binele și omenia au învins nebunia, viața își urmează liniștită cursul, femeia dorită de cei doi a născut copilul altuia, dar toți trăiesc fericiți, împreună, o viață idilică.
Elling e un basm al vieții moderne, un basm la sfârșitul căruia spectatorii au aplaudat în picioare, așa cum fac de obicei – fiindcă întotdeauna se aplaudă, furtunos, fără discernământ, fie piesa bună – rea, dă-i cu palmele la ea! Însă, de această dată, am citit sinceritatea în ochii celor aflați în sală, am simțit căldura palmelor ce aplaudau din suflet, nu doar din vanitatea de a fi văzuți la teatru drept ,,culți” aplaudaci.
Elling, ,,spectacol de Sorin Misirianțu”, așa cum regizorul scrie sus și mare, alb pe negru, la finalul filmulețului din încheierea piesei (ca să nu uităm cumva, cine-i este autorul!), e un spectacol mare, cât orgoliul justificat al creatorului său! E o piesă numai bună, dacă vrei să te încălzești și să te înveselești sufletește prin teatru, într-o seară rece de iarnă. E un spectacol ce nu te poate lăsa rece, indiferent că ești copil de 5 ani, tânăr de 20, adult de 40, sau copil de 70. Sala a fost plină până la refuz de toate categoriile de vârstă, iar bucuria piesei i-a marcat vizibil pe toți, existând câte un palier semantic al reprezentației teatrale, pentru fiecare, din care oricine se poate autoservi sufletește, după dorință și după putință.