DECIZIA CIVILĂ NR. 213/A/2018

Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2018 Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE: CARMEN-MARIA CONŢ JUDECĂTOR: ANA IONESCU
GREFIER: ANGELA-ANCA MUNCACIU

S-a luat în examinare apelul declarat de reclamanta BUZOIANU DANA ANCA, împotrivasentinţei civile nr. 126 din 12.03.2018, pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul civil nr. 4834/117/2017, privind şi pe pârâţii intimaţi ALEXA LIVIU DORU ALIN şi ZIAR DE CLUJ, publicaţie deţinută de CALL MANIA S.R.L., având ca obiect acţiune în răspundere civilă delictuală.

La începutul şedinţei de judecată doamna judecător Carmen-Maria Conţ a încunoştinţat pe cei prezenţi în sala de judecată despre faptul că dânsa va prezida această şedinţă de judecată, întrucât doamna judecător Ana Ionescu, din motive de sănătate, a rămas fără voce.

D-na judecător Ana Ionescu doreşte să învedereze părţilor aceeaşi împrejurare, însă, din păcate, vocea dânsei nu se aude deloc.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică, la prima strigare a cauzei, pentru reclamanta apelantă Buzoianu Dana Anca se prezintă dl. avocat Bălosu Răzvan, cu împuternicire avocaţială de reprezentare aflată la fila 20 din dosar, iar pentru pârâţii intimaţi Alexa Liviu Doru Alin şi Ziar de Cluj, publicaţie deţinută de Call Mania S.R.L., se prezintă dl. avocat Mihai Răzvan Lăpuşan, cu împuternicire avocaţială de reprezentare aflată la fila 81 din dosar.

Procedura de citare este legal îndeplinită cu toate părţile.
S-a făcut referatul cauzei, după care Curtea constată următoarele:
La termenul de judecată anterior cauza a fost amânată, la solicitarea reprezentantului

pârâţilor intimaţi, pentru a se aştepta soluţia de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asupra cererii de suspendare a judecării prezentei cauze până la soluţionarea cererii de strămutare (f. 143).

Prin Adresa înregistrată la dosarul cauzei la data de 21.11.2018 reclamanta apelantă a învederat instanţei faptul că cererea de suspendare a prezentului dosar până la soluţionarea cererii de strămutare a fost respinsă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform extrasului de peportalul Î.C.C.J., anexat acestei adrese (f. 151, 152).

Aceleiaşi adrese i s-a mai anexat şi un extras de pe portalul Î.C.C.J., referitor la dosarul nr.2798/1/2018, de unde reiese faptul că judecarea cererii de strămutare a fost amânată pentru data de05.12.2018 (f. 153).

La întrebarea instanţei, adresată reprezentanţilor părţilor, referitoare la împrejurarea dacă se poate trece la judecarea cauzei, reprezentantul reclamantei apelante arată că, din punctul lor devedere, se poate trece la judecarea cauzei.

2
Reprezentantul pârâţilor intimaţi arată că, din punctul lor de vedere, întrucât săptămâna

viitoare, în 05.12.2018, se judecă cererea de strămutare, solicită amânarea soluţionării prezentuluidosar.

Curtea acordă reprezentantului reclamantei apelante cuvântul pentru a-şi exprima poziţia cu privire la această cerere de amânare.

Reprezentantul reclamantei apelante solicită respingerea cererii de amânare formulată de reprezentantul pârâţilor intimaţi, având în vedere că nu există nici un text de procedură care să permită această amânare şi, de asemenea, învederează instanţei următoarele aspecte:

Singura în măsură să dispună oprirea judecăţii în acest dosar era Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, printr-o cerere de suspendare formulată în cadrul cererii de strămutare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a şi pronunţat deja asupra cererii de suspendare, care a fost respinsă.

Din acest motiv, apreciază că se poate trece la judecarea cauzei şi având în vedere prevederile exprese din Codul de procedură civilă, referitoare la strămutare, care spun ce se întâmplă în eventualitatea în care cererea de strămutare ar fi admisă, consideră că în acest moment nu există nici un impediment pentru soluţionarea prezentei cauze.

Curtea, după deliberare, în temeiul art. 145 alin. 2 C. pr. civ., respinge cererea de amânare formulată de reprezentantul pârâţilor intimaţi, un argument suplimentar în sensul respingerii acesteicereri de amânare fiind şi respingerea cererii de suspendare a judecării prezentului dosar, până la soluţionarea cererii de strămutare, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Reprezentantul pârâţilor intimaţi arată că ar mai avea o solicitare şi anume, conform art. 244 alin. 2 C. pr. civ., solicită ca instanţa să le acorde un termen pentru a formula concluzii în această cauză.

Curtea acordă reprezentantului reclamantei apelante cuvântul pentru a-şi exprima poziţia cu privire la această solicitare.

Reprezentantul reclamantei apelante arată că se opune acestei solicitări, având în vedere câtetermene s-au acordat în cauză.

Reprezentantul reclamantei apelante depune la dosar dovada cheltuielilor de judecată, ofactură şi un extras de cont, privind onorariu avocaţial în sumă de 4.132,28 lei şi, totodată, învederează instanţei următoarele aspecte:

Nu se impune acordarea acestui termen solicitat de reprezentantul pârâţilor intimaţi, având în vedere că în faţa instanţei de apel nu s-au administrat nici un fel de probe, că poziţiile celor două părţi au fost exprimate în scris, în extenso, încă de acum şase luni, deci apreciază că această cerere de amânare are un singur scop, şi anume, acela de a tergiversa soluţionarea cauzei şi, de asemenea, consideră că partea adversă nu se află în imposibilitatea efectivă de a dezbate azi, efectiv, cauza.

Vorbim despre o cauză care s-a amânat de cel puţin trei sau patru ori, fără nici un alt motiv, decât existenţa acestei cereri de strămutare formulată de pârâţii intimaţi.

În cauză nu s-au discutat chestiuni noi, nu s-au administrat probe, nu şi-a modificat nimenipoziţia procesuală.

Această cerere, din punctul său de vedere, are doar acel scop de a tergiversa soluţionareacauzei.

Curtea, după deliberare, respinge solicitarea formulată de reprezentantul pârâţilor intimaţi, apreciind că dispoziţiile art. 244 C. pr. civ. nu sunt incidente în cauză la acest moment, având în vedere mersul dezbaterilor în această cauză şi faptul că cercetarea procesului s-a încheiat de mult,având în vedere motivele amânărilor de la ultimele 3 termene, eventual, dacă apreciază necesar, reprezentantul pârâţilor intimaţi are posibilitatea să solicite amânarea pronunţării, însă, în opinia instanţei, nici aceasta nu se impune, având în vedere împrejurarea că din 27 iunie 2018 dosarul este în faza de judecată a apelului, iar în cauză au fost acordate nu mai mult de 6 termene de judecată.

Nemaifiind alte cereri în probaţiune sau excepţii de invocat, Curtea declară închise dezbaterile şi acordă cuvântul reprezentantului reclamantei apelante pentru susţinerea apelului.

Reprezentantul reclamantei apelante solicită admiterea apelului şi modificarea în întregime a soluţiei instanţei de fond, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum aceasta a fost formulată sub toate capetele de cerere.

De asemenea, învederează instanţei următoarele aspecte:
Din punctul lor de vedere, hotărârea instanţei de fond este de-a dreptul stupefiantă.

3
Ei consideră că instanţa de fond a apreciat greşit absolut toate elementele litigioase pe care

le avea de analizat în prezenta speţă şi nu a făcut aplicarea principiilor pe care le enumeră în considerentele acestei hotărâri atacate.

Prima chestiune care se impunea a fi lămurită de către instanţa de fond este această distincţie foarte clară între informaţiile factuale versus judecăţile de valoare.

Or, ceea ce ei au învederat instanţei de fond şi învederează şi Curţii este faptul că acest articol conţine informaţii factuale, practic, reclamanta este acuzată de nişte chestiuni concrete, că ar fi făcut nişte demersuri, că ar fi contactat nişte persoane, că le-ar fi determinat pe acele persoane să iniţieze o campanie de presă murdară la adresa U.M.F., şi anume, acela de a-l înlătura pe actualul rector sau de a-l concura pe acesta la o, eventuală, posibilă, candidatură la funcţia de rector.

Ceea ce ei au demonstrat în faţa instanţei de fond este faptul că toată această stare de fapt şi toate aceste acţiuni sunt cât se poate de false şi au arătat faptul că nu există nici o campanie, concurs ori competiţie pentru ocuparea acestei funcţii de rector şi dovada ne-o dă timpul, până la urmă, pentru că acest articol a fost publicat în aprilie 2017 şi suntem în noiembrie 2018 şi nu există nici unfel de competiţie între nici un fel de persoane pentru a se ocupa această funcţie.

Ei au mai arătat faptul că actualul rector, care se presupune că ar fi fost ţinta acestui demers al doamnei Buzoianu Dana Anca, nici măcar nu mai poate candida încă o dată pentru această poziţie şi pârâtul a revenit ulterior asupra poziţiei sale şi în faţa instanţei de fond, cu ocazia interogatoriului, a spus: ”da, într-adevăr şi-a dat şi el seama că nu mai poate candida, dar a avut în vedere un alt aspect”.

Toate aceste chestiuni instanţa de fond nu le-a avut în vedere, a făcut trimitere la principii, dar până la urmă aplicarea acestor principii, în mod concret în speţa dedusă judecăţii, nu s-a făcut.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului spune foarte clar că atunci când discutăm despre judecăţi de valoare, nu putem să cerem neapărat autorului, în speţă ziaristului, să facă dovada justeţii respectivelor judecăţi, deci chiar şi pentru judecăţile de valoare C.E.D.O. arată că se impune a exista o suficientă bază factuală pentru emiterea acestora, cu atât mai mult pentru informaţiile factuale această dovadă a verităţii trebuia făcută.

Or, în faţa instanţei de fond, pârâtul nu au venit cu nici un fel de probă în susţinerea acestor afirmaţii, chiar dacă a fost de-a dreptul sfidat să le prezinte de către reclamantă, cu ocazia interogatoriului, cu ocazia poziţiei procesuale depuse în cauză, dânsul a spus că nu are aceste dovezi şi că ei trebuie să aibă în vedere că ceea ce dânsul a scris în acest articol este o posibilă teorie sau unscenariu posibil cu privire la conduita doamnei Buzoianu Dana Anca.

Or, domnul Alexa Liviu Doru Alin a acţionat în calitate de ziarist şi nu de statistician, dânsul nu a prezentat acest articol ca fiind o posibilitate sau o probabilitate, din conţinutul articolului nurezultă că aceasta ar fi una dintre teoriile sale, ci rezultă la modul cât se poate de categoric faptul că discutăm despre o veritabilă anchetă jurnalistică, pentru că se spune „noi cei de la Ziarul Cluj nu ne permitem să privim superficial lucrurile, săpăm, facem anchete şi investigaţii şi prezentăm adevărul”.

Se trezesc în faţa instanţei cu faptul că această anchetă şi această investigaţie lipseşte cu desăvârşire, că pentru aceste afirmaţii nu există nici un fel de dovadă şi li se spune că de fapt ar ficumva o chestiune care rezultă din imaginaţia ziaristului, care şi-ar fi putut imagina că aceasta ar fi putut fi o posibilă conduită a reclamantei.

Or, între această afirmaţie şi conţinutul articolului există o discrepanţă colosală, nefiindvorba de o aluzie, de o ipoteză sau de o „bârfă”, deci acest articol nu este rezultatul unei veritabileanchete.

Partea adversă, în faţa instanţei de fond, spune că atunci când se pun în balanţă aceste douădrepturi, respectiv dreptul ziaristului la libera exprimare versus dreptul persoanei lezate la reputaţie şi onoare, instanţa ar trebui să încline balanţa în favoarea ziaristului, a libertăţii lui de exprimare, în condiţiile în care discutăm despre un subiect de interes public şi până la urmă ar trebui să deservească acest interes public prin prezentarea informaţiilor.

Ar trebui lămurit care este subiectul de interes public, pentru că mereu li se spune că această chestiune a alegerilor şi a ocupării funcţiei de rector în cadrul U.M.F. este o chestiune de interespublic şi o fi o chestiune de interes public în condiţiile în care ea ar fi reală, dar revine şi arată că

4
aceste alegeri n-au avut loc nici în 2017, nici în luna aprilie, când s-a publicat articolul, niciulterior şi nici până azi nu există nici un fel de alegeri, în cadrul U.M.F., pentru această poziţie de

rector.
Or, dacă într-adevăr dreptul ziaristului la libera exprimare se grefează pe dreptul cetăţenilor

în a primi informaţii şi unul şi celălalt dintre cele două drepturi au în vedere subiecte de interespublic, dacă sunt subiecte reale şi nu sunt subiecte inventate, deci din acest punct de vedere a se veni şi a se invoca acest scop, această utilitate publică a demersului ziaristului i se pare ridicol, în condiţiile în care subiectul în întregime este unul completamente fictiv.

Apoi, instanţa de fond spune, da, într-adevăr se face această comunicare publică, dar nu trebuie să avem ca singur criteriu de apreciere a conduitei ziaristului adevărul absolut, ci ar trebui să avem în vedere această chestiune a bunei credinţe.

Buna credinţă se apreciază prin două elemente, şi anume: demersul pe care l-a făcut ziaristul pentru a afla şi a verifica informaţia pe care o transmite şi scopul demersului ziaristului.

În ceea ce privesc demersurile pe care ziaristul le-a făcut, cu ocazia interogatoriului i-au pusaceste întrebări: De unde a primit informaţia?; Cum s-a documentat?; Cum şi-a confruntat sursele de informare? Care au fost emisiile complete de autoinformare?

Pârâtul le-a spus foarte clar că pentru dânsul acest articol n-a avut nevoie de nici un fel dedocumentare, nici un fel de adrese, nici un fel de verificare proprie, că practic o sursă a cărei identitate nu doreşte să o dezvăluie i-a prezentat această informaţie şi dânsul, mai departe, acomunicat-o public, fără a o confrunta, a o verifica sau a face orice fel de demers public, deci din acest punct de vedere, buna credinţă a ziaristului lipseşte cu desăvârşire.

Mai mult decât atât, demersul pârâtului de autoinformare, iarăşi vine în totală coliziune cu ceea ce pârâtul spune, respectiv că „noi cei de la Ziarul Cluj nu ne permitem să privim superficial lucrurile, ci investigăm, analizăm, culegem informaţii ……..”, ceea ce se dovedeşte a fi completfals.

Scopul acestei publicări, din punctul său de vedere, este unul singur şi anume, acela de a denigra şi de a afecta imaginea publică a reclamantei şi spune aceasta din două motive, pe de o parte au depus dovada, şi există la dosar, a faptului că acest articol nu apare aşa din neant, ci se încadrează într-o serie de articole pe care pârâţii le-au publicat despre reclamantă, privind aspecte ce ţin de: viaţa profesională, viaţa publică, viaţa privată, viaţa de familie, aspectul ei fizic, deci absolut tot spectrul personalităţii şi al vieţii reclamantei este analizat.

În al doilea rând, solicită instanţei să observe limbajul care este folosit în acest articol.

Dacă domnul Alexa Liviu Doru Alin dorea să facă o comunicare de interes public, care reprezenta această posibilă alegere a unei persoane pentru funcţia de rector, putea să facă aceastaîntr-un limbaj neutru, adică să spună astfel: „eu am aflat că urmează să se facă nişte alegeri, candidaţii sunt x, y, z, şi uitaţi cam ce jocuri de culise se întâmplă între cei implicaţi”, dar pârâtul a folosit apelativele de „falsă, perversă, lipsită de caracter”.

Este clar că acest limbaj nu era necesar pentru a se comunica această informaţie, care n-avealegătură cu realitatea şi, până la urmă, acest limbaj este dătător de ton şi grăitor în ceea ce priveştescopul demersului jurnalistic.

Din acest punct de vedere, acestea sunt ambele elemente pe care instanţa trebuia să le verifice pentru a aprecia această bună credinţă a ziaristului, dincolo de adevărul absolut al afirmaţiilor, şi solicită instanţei de apel să observe că nu sunt întrunite în prezenta speţă.

Pe de altă parte, avem o chestiune extrem de interesantă, vine partea adversă şi susţine, în faţa instanţei de fond, că această informaţie pe care o prezintă public o ştie dintr-o sursă a sa, de la nişte persoane, a căror identitate nu este obligat să o dezvăluie.

Şi din punctul lor de vedere, aşa este, întrucât principiile care stau la baza comunicării publice de către ziarist a anumitor informaţii spun acest lucru, că ziaristul nu este obligat să-şi dezvăluie sursa, dar în egală măsură ziaristul, alegând să nu-şi dezvăluie sursa, este singurul care îşi asumă responsabilitatea, în faţa celui care se erijează şi în faţa instanţei, cu privire la posibilitatea de a face sau a nu face dovada verităţii afirmaţiilor pe care le face.

Din acest punct de vedere, concluzia la care a ajuns instanţa de fond constă în faptul că pentru un ziarist este suficient să spună că a avut o sursă şi că nu doreşte să dezvăluie sursa şi că această chestiune îi asigură cumva o imunitate pentru afirmaţiile pe care le face.

5
Aceasta ar însemna că niciodată, nici o persoană lezată de un articol din presă să nu

poată cere tragerea la răspundere a ziaristului pentru afirmaţii false, în contextul în care pentru ziarist este suficient să se prezinte în faţa instanţei şi să afirme că există o sursă, iar pe acea sursă nu o poate dezvălui şi această chestiune să-i asigure o imunitate absolută în faţa legii, chestiune care evident că nu poate fi primită.

A făcut trimitere la cauza C.E.D.O. McVicar contra UK, care practic analizează această chestiune şi s-a arătat foarte clar, de către C.E.D.O., că este dreptul şi alegerea ziaristului de a nu dezvălui sursa, dar în egală măsură sarcina probei îi rămâne, în continuare, ziaristului cu privire la dovada verităţii afirmaţiilor făcute, ceea ce în cazul de faţă nu s-a întâmplat, deci faptul că dânsul alege să nu dezvăluie aceste surse este alegerea dânsului şi, totodată, se impune să suporte şi consecinţele aferente.

Mai departe, instanţa a făcut o analiză a calităţii de persoană publică a reclamantei, spunând că prin funcţia pe care aceasta o ocupă în cadrul universităţii, ar fi o persoană publică şi criticile pe care o persoană publică e supusă să le accepte au cumva limite mai largi decât cele în privinţa uneipersoane care nu este persoană publică.

Din punctul lor de vedere, ar fi discutabilă încadrarea reclamantei într-o astfel de categoriede persoane publice, în care se încadrează persoane care ocupă funcţii sau demnităţi care au legătură cu viaţa politică sau într-un anumit fel cu executarea unei autorităţi de stat, nu ştiu dacă reclamanta se încadrează în astfel de situaţii, dar în egală măsură este faptul că, şi solicită instanţei să observe, discutăm de nişte limite ale criticii şi nu despre distorsionarea adevărului.

Prin critică se înţelege scoaterea în evidenţă a unor părţi negative ale unor grupuri sau ale unei persoane, deci dacă era să aplicăm în speţă acest principiu, într-adevăr reclamanta era ţinută să primească critici la adresa ei despre faptul că nu este un bun administrator al universităţii, că nu este un bun profesor sau că nu este o persoană publică care nu este suficient de activă în anumite domenii, dar aceasta nu înseamnă că dânsa este ţinută să accepte lezarea onoarei şi demnităţii eiprin publicarea şi comunicarea publică a unor informaţii factuale false, deci sunt două chestiuni complet diferite, însă instanţa de fond nu a avut în vedere distincţia între aceste două chestiuni.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, soluţia la care se opreşte instanţa de fond în sensul că nu ar exista nici un prejudiciu moral din nou este eronată, pentru că este irelevant faptul cămartorele pe care ei le-au prezentat în faţa instanţei de fond au aflat despre existenţa acestui articol de la reclamantă.

Practic, martorele au sesizat această stare de tulburare a reclamantei, de supărare, că avea aceste stări de emoţii negative şi au întrebat-o pe aceasta ce s-a întâmplat, care este sursa şi dânsale-a comunicat ce anume i-a provocat această stare şi această stare era provocată de articolulpublicat.

Până la urmă, practica şi doctrina în această materie arată foarte clar că pentru a se antrena această răspundere civilă delictuală, partea este suficient să demonstreze existenţa faptei ilicite,urmând ca elementul prejudiciu să-l poată aprecia instanţa, raportat la elementele concrete din prezenta speţă.

Din punctul său de vedere, era suficient ca ei să demonstreze fapta ilicită nici nu erau obligaţi să demonstreze nici un fel de prejudiciu.

Mai mult decât atât, ei au făcut mai mult decât cerinţa minimă şi au dovedit efectiv existenţa acestei stări de emoţii negative în ceea ce o priveşte pe reclamantă, cu audierea celor două martore.

În privinţa daunelor morale, solicită instanţei să aibă în vedere cuantumul pe care ei l-ausolicitat, în contextul în care chestiunea de care este acuzată reclamanta în această cauză este una cât se poate de serioasă.

Practic, discutăm despre o persoană care a fost promotorul principal al acestei instituţionalizări a limitelor de studiu în cadrul U.M.F. şi această chestiune era o chestiune cât se poate de publică, au depus la dosar CV-ul şi candidatura postului de decan a doamnei Buzoianu Dana Anca, în care au arătat foarte clar că acesta a fost unul dintre principalele sale obiective, pecare apreciază că şi l-a îndeplinit în sensul în care, în acest moment, în Cluj figurează circa 2000 de studenţi de limba franceză şi această activitate a dânsei a fost recunoscută, dar s-a apreciat că a fost recompensată pentru această activitate, spunându-se „uite pentru că ai promovat această linie de învăţământ în limba franceză, statul francez îţi recunoaşte meritele şi îţi acordă această distincţie”.

6
În acest context, a se afirma că decanul Facultăţii de Medicină, pentru a-şi atinge un scop

personal, antrenează persoane care să publice campanii sau informaţii denigratoare sau critice la adresa calităţii învăţământului din cadrul U.M.F. Cluj este o afirmaţie cât se poate de gravă.

Solicită instanţei să aibă în vedere faptul că imaginea reclamantei în ochii acestor studenţi francezi, care vin la Cluj şi studiază şi se angajează pe o perioadă de 4, 5, 6, 7 ani să stea într-o ţară străină, să suporte nişte costuri, să facă nişte eforturi, să fie departe de familii, este una falsă.

Aceşti studenţi îşi pun problema şi se întreabă, până la urmă, în ce ţară au ajuns, adică ajung la concluzia că pentru aceste interese, aceste jocuri de culise, calitatea diplomei pe care o obţin în această ţară şi cu care se întorc în Franţa, să profeseze profesia pe care şi-au ales-o, să fie pusă sub semnul întrebării.

Din punctul său de vedere, aceasta este o chestiune cât se poate de serioasă şi trebuie tratatăca atare.

Ceea ce se doreşte a se obţine, prin această campanie de presă, este a se pune sub semnul întrebării meritele şi competenţele reclamantei în a ocupa funcţia pe care o ocupă, dar de ceea ce partea adversă a făcut abstracţie este faptul că reclamanta are o carieră în spate, adică nu a ajuns pe o astfel de funcţie, pe o astfel de poziţie, de ieri pe azi, adică discutăm despre o persoană, aşa cum rezultă din CV-ul depus la dosar, ce are o calitate, are o funcţie, are o activitate profesională didactică de peste 25 sau 30 de ani.

Nu crede că cineva poate să arunce cu noroi pe o carieră didactică şi pe o carierăprofesională, prin astfel de afirmaţii, care până la urmă se dovedeşte că nu au nici un fel de bază reală.

Ceea ce lui i s-a părut de-a dreptul ridicol este faptul că la un an şi şase luni, după ce se publică acest articol, partea adversă căuta dovezile în susţinerea afirmaţiilor făcute, însă aceste dovezi trebuia ca ziaristul să le aibă în mapa lui, în biroul lui şi în dulapul lui în ziua în care a publicat această informaţie, ca fiind o informaţie certă, afirmativă, categorică, pentru că esterezultatul unei investigaţii de presă.

Or, nu se poate ca după un an şi jumătate partea adversă să înceapă să-şi strângă probele cu privire la o afirmaţie făcută anterior, nu acesta este scopul şi utilitatea ziaristului în societatea în care trăim.

A spus pe larg cam tot ce avea de spus şi solicită admiterea apelului formulat, cu cheltuieli de judecată.

Curtea acordă cuvântul reprezentantului pârâţilor intimaţi pentru a pune concluzii cu privirela apelul reclamantei.

Reprezentantul pârâţilor apelanţi învederează instanţei că, având în vedere instrucţiunea expresă a clientului său şi limitele mandatului care i-au fost acordate, cu tot respectul pe care-ldatorează Curţii, nu va pune concluzii.

Curtea reiterează invitaţia adresată reprezentantului pârâţilor intimaţi, de a pune concluzii cu privire la apelul reclamantei.

Reprezentantul pârâţilor apelanţi învederează instanţei că îşi menţine aceeaşi poziţie arătatăanterior.

Curtea reţine cauza în pronunţare.

Cererea de chemare în judecată.

C UR T E A

[page6image57312768]

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 13 iunie 2017 reclamanta Buzoianu Anca Dana, în contradictoriu cu pârâţii Alexa Liviu Doru Alin şi Ziar de Cluj, publicaţie deţinută Call Mania S.R.L., a solicitat instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună:

– obligarea pârâţilor ALEXA LIVIU DORU ALIN şi ZIAR DE CLUJ, publicaţie deţinută de CALL MANIA S.R.L., în solidar, să plătească reclamantei BUZOIANU ANCA DANA suma de50.000 Euro, reprezentând daune morale;

7
– să oblige pârâtul ZIAR DE CLUJ să elimine din conţinutul site-ului

www.ziardecluj.ro a articolului „Anca Buzoianu a orchestrat de după perdelele laşităţii campania împotriva UMF”, publicat/postat în data de 12 aprilie 2017;

– să oblige pârâtul ZIAR DE CLUJ să posteze pe site-ul www.ziardecluj.ro, hotărârea pronunţată în această cauză;

– să oblige pârâţii ALEXA LIVIU DORU ALIN şi ZIAR DE CLUJ, publicaţie deţinută deCALL MANIA S.R.L., în solidar, la publicarea, pe cheltuiala lor, a hotărârii pronunţate în prezentuldosar, în întregime, într-un ziar de circulaţie naţională;

– să oblige pârâţii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele cererii de chemare în judecată.

În esenţă, reclamanta a susţinut, că prin articolul „Anca Buzoianu a orchestrat de după perdelele laşităţii campania împotriva UMF”, publicat/postat în data de 12 aprilie 2017, articol care a fost însoţit sau precedat de alte articole denigratoare la adresa reclamantei, vizând viaţa sa personală, de familie, profesională, etc., reclamantei i-a fost cauzat un prejudiciu moral a cărui reparaţie se impune a fi făcută prin admiterea cererii introductive de instanţă.

Reclamanta a invocat în susţinerea cererii de chemare în judecată prevederile art. 4, art. 70 –76, art. 79, art. 252 – art. 257 Noul Cod civil, combinat cu art. 1349 Noul Cod civil, art. 11, art. 20,art. 30 alin. 6 şi art. 57 din Constituţie, precum şi art. 19 paragraful 3 din Pactul Internaţional cuprivire la drepturile civile şi politice (f. 9 dosar fond).

Soluţia primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 126/12.03.2018 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar civil nr.4834/117/2017, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta Buzoianu Anca Dana, încontradictoriu cu pârâţii Alexa Liviu Doru Alin, respectiv Call Mania S.R.L., deţinătoare a publicaţiei Ziar de Cluj.

Motivarea sentinţei primei instanţe.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Cluj a reţinut în considerentele sentinţei sale, următoarele:

„În publicaţia on-line Ziar de Cluj, în data de 12 aprilie 2017 a apărut articolul jurnalistului pârât Alexa Liviu Doru Alin intitulat „Anca Buzoianu a orchestrat de după perdelele laşităţiicampania împotriva UMF”

În cuprinsul acestui articol se relevă următoarele elemente:

Anca Buzoianu este implicată foarte discret, însă foarte puternic, într-o campanie de cucerirea titlului de rector. În acest sens, ea e dispusă la orice război, inclusiv la scoaterea din joc a luiAlexandru Irimie. France 2 a făcut acest reportaj fiindcă o studentă de origine franceză, care are tatăl angajat la France 2 a fost abordată pervers de Anca Buzoianu ce i-a fost în anii trecuţi profesoară chiar la UMF fetei.

În finalul articolului se mai menţionează că doamna Buzoianu pregăteşte un alt atac important la adresa lui Ştefan Florian, despre care toţi cred că va fi viitorul rector UMF.

Din interogatoriul luat pârâtului Alexa Liviu Doru Alin a reieşit că sursele deinformare/documentare pentru subiectul intitulat „Anca Buzoianu a orchestrat de după perdelele laşităţii campania împotriva UMF” sunt persoane din conducerea UMF, în răspunsul la întrebarea nr.11 relevând că persoanele care i-au confirmat informaţia că reclamanta urmează să candideze pentru funcţia de rector al UMF sunt cunoştinţe comune, însă sunt surse jurnalistice, nefiind obligat să le dezvăluie identitatea.

Conform art.1349 alin 1 din Noul Cod civil, temei de drept invocat de către reclamantă în susţinerea prezentului demers judiciar, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

De asemenea, art.1357 alin 1 din Noul Cod civil prevede că cel care cauzează altuia unprejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

Aşa cum s-a reţinut în doctrină , în cazul răspunderii civile, o faptă este ilicită atunci când este contrară legilor imperative şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective sau cel puţin a intereselor legitime ale altor persoane, interese care nu sunt potrivnice normelor juridice şi morale.

[page7image57313728] [page7image57312576] [page7image57337024] [page7image57337408] [page7image57337600]

8
Aşadar, în primul rând fapta este ilicită în cazul în care conduita în cauză este contrară legii

în sensul larg al cuvântului. De asemenea, o faptă are caracter ilicit şi în ipoteza în care este potrivnică bunelor moravuri.

Astfel, tribunalul urmează a analiza în primul rând dacă în prezenta speţă este îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite, aptă să antreneze răspunderea civilă delictuală a pârâţilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (denumită în continuare C.E.D.O), orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale, amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept nefiind admis decât în măsura în care acest amestec esteprevăzut de lege şi dacă reprezintă o măsură care, într-o societate democratică, este necesară, între altele, pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Este acceptat că noţiunea de viaţă privată are un conţinut care variază în funcţie de epoca lacare se raportează, de societatea în cadrul căreia individul trăieşte şi chiar de grupul social căruia îi aparţine.

Conform interpretărilor oferite acestei noţiuni prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, viaţa privată cuprinde dreptul persoanei la viaţă privată intimă, personală, dreptul la viaţă privată socială şi dreptul la un mediu înconjurător sănătos.

În sensul C.E.D.O., noţiunea de viaţă privată este autonomă şi variabilă atât în raport cu persoana care apare ca titular, cât şi în timp, acceptându-se că întinderea dreptului la respectarea vieţii private este mai redusă, în măsura în care individul pune în contact viaţa sa privată cu viaţa publică.

În domeniul de aplicare al dispoziţiilor art. 8 din C.E.D.O. intră şi dreptul la reputaţie,demnitate acesta fiind înţeles ca o componentă a vieţii private a persoanei.

Sub aspectul manierei de reglementare a libertăţii de exprimare, sunt de avut în vedere dispoziţiile art. 10 din C.E.D.O., care prin alin. 1 stabilesc că orice persoană are dreptul la libertatede exprimare, acest drept cuprinzând libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii şi idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

Potrivit dispoziţiilor art. 10 din CEDO, „orice persoana are dreptul la libertatea deexprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a tine seama de frontiere. Prezentul articol nuîmpiedica statele sa supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Exercitarea acestor libertăţi ce comporta îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusa unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie masurinecesare, într-o societate democratica, pentru securitatea naţionala, integritatea teritoriala sau siguranţa publica, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

Dreptul apărat de articolul 10 din CEDO cuprinde, aşadar, atât libertatea de opinie, cât si, ceea ce interesează în cauza de faţă, dreptul de a primi sau comunica informaţii sau idei, sau „libertatea de exprimare”.

Întrucât nici exerciţiul libertăţii de exprimare nu este unul absolut, alin. 2 al articolului afirmă că exercitarea acestor libertăţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru, între altele, asigurarea protecţiei reputaţiei sau a drepturilor altora.

Potrivit jurisprudenţei Curţii în materie, relevată cu titlu de principiu în cauza Handyside contra Regatului Unit, „libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului sau şi ale împlinirii individualea membrilor săi” şi acoperă „nu numai informaţiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijoreazăstatul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, tolerantei şi spiritului deschis, în absenta cărora nu exista societate democratica”.

Libertatea de exprimare poate fi supusa unor ingerinţe, în condiţiile alineatului 2 alarticolului 10, care trebuie însa sa îndeplinească mai multe cerinţe: sa fie prevăzute de lege, sa urmărească un scop legitim (dintre cele enumerate limitativ în alineatul menţionat), măsura luata sa

9
fie necesara într-o societate democratica, cu o privire speciala asupra proporţionalităţii

ingerinţei cu scopul legitim urmărit.
Protecţia reputaţiei unei persoane este prevăzuta în art. 10 paragraful 2 din Convenţie, ca

temei pentru restrângerea libertăţii de exprimare. Imaginea persoanei tine de sfera vieţii private, iarstatele semnatare, în baza obligaţiilor pozitive, trebuie sa garanteze oricărei persoane, chiar daca aceasta este persoana publica, „o speranţa legitima în ceea ce priveşte protecţia şi respectarea vieţii sale private” împotriva practicilor presei de senzaţie (CEDO, cauza von Hannover c. Germaniei,hotărârea din 24 iunie 2004, par. 68).

Întrucât, potrivit jurisprudenţei Curţii, pentru a asigura buna funcţionare a unei societăţi democratice se impune protejarea libertăţii de exprimare, Curtea a acordat o poziţie privilegiataliberei discutări a subiectelor de interes general si, în particular, libertăţii presei, atunci când aceastaintra în conflict cu alte valori pe care statul le poate proteja.

Prin raportare la scopul exercitării unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul libertăţii de exprimare, jurisdicţia europeana de contencios al drepturilor omului a fost adeseoriconfruntata cu soluţionarea „conflictului” ce poate sa apăra între exercitarea libertăţii de exprimare şi necesitatea protejării „reputaţiei şi drepturilor ce aparţin altor persoane”.

Prin cauza Lingens c. Austriei, Curtea a stabilit o foarte importanta distincţie între afirmareaunor fapte şi cea a unor judecaţi de valoare (distincţie ce corespunde într-o anumita măsură celei realizate în chiar textul articolului 10 din Convenţie: „libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei”). Potrivit Curţii, „existenta faptelor poate fi demonstrata, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit” (aceasta distincţie a fost reluata în majoritatea cauzelor ulterioare din domeniu: CEDO, cauza Cumpăna şi Mazăre c. României, hotărârea Marii Camere din17 decembrie 2004; CEDO, cauza De Haes şi Gijsels c. Belgiei, hotărârea din 24 februarie 1997; CEDO, cauza McVicar c. Marii Britanii, hotărârea din 7 mai 2002; CEDO, cauza Krone Verlag Gesellachaft M.B.H. şi Gerhard Walter c. Austriei, decizia de inadmisibilitate din 13 mai 2004).

Din distincţia pe care a realizat-o Curtea între fapte şi judecăţi de valoare se poate desprinde concluzia potrivit căreia persoanele care fac afirmaţii referitoare la fapte obiective li se poate în mod legitim cere sa dovedească adevărul acestora.

Pe de alta parte, hotărârile Curţii de la Strasbourg indică clar principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie sa fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe în situaţia în care analizează o acuzaţie de calomnie, elementul determinant trebuind sa fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor care afectează reputaţia părţii vătămate (daca a cunoscut sau nu ca acestea sunt false, precum şi daca a depus diligentele necesare, în circumstanţele date, pentru averifica autenticitatea afirmaţiilor).

De asemenea, într-o jurisprudenţă constantă, jurisdicţia europeană a decis că limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa unei persoane care deţine o funcţie universitară importantă, în speţă decan al Facultăţii de Medicină din cadrul UMF, şi care acţionează în calitatea sa de personaj public, decât în privinţa unui particular. O astfel de persoană se expune, în mod inevitabil şi conştient, unui control atent al faptelor şi gesturilor sale, control ce este exercitat atât deziarişti, cât şi de masa cetăţenilor.

Din aceeaşi perspectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a relevat că un membru al corpului didactic reprezintă un simbol de autoritate pentru elevi, studenţi, astfel că el are „ îndatoriri şi responsabilităţi” deosebite, care, într-o anumită măsură, privesc şi activităţile sale din afara unităţii de învăţământ.

De asemenea, Curtea a arătat că o relatare obiectivă şi echilibrată cu privire la fapte şi activităţi de interes public poate fi făcută de jurnalişti sau de alte persoane pe căi diferite, în funcţie printre altele, de mijloacele de comunicare în masă utilizate; nu revine nici instanţei europene şi nici jurisdicţiilor naţionale rolul de a se substitui presei pentru a indica tehnica derelatare pe care jurnaliştii o adoptă.

Privită prin prisma „îndatoririlor şi responsabilităţilor” inerente exerciţiului libertăţii de exprimare, garanţia pe care art.10 din Convenţie o conferă ziariştilor cu privire la relatarea unorprobleme de interes general este subordonată condiţiei ca cel interesat să acţioneze cu bună-credinţă, în aşa fel încât să ofere informaţii neexacte şi demne de crezare, în respectul deontologiei profesionale specifice jurnaliştilor. Curtea a admis, totuşi, că libertatea de exprimare a jurnaliştilor

10
presupune o doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecăţile de valoare pe care le formulează cu precizarea că nu s-ar putea concepe ca un jurnalist să poată formula judecăţi

de valoare critice numai cu condiţia de a putea să le demonstreze realitatea.
Or, în speţa de faţă, este relevantă Hotărârea CEDO din 07 iulie 2015 în cauza Morar

împotriva României, în care s-a statuat că a fost încălcat art.10 din Convenţie, în considerentele acestei hotărâri reţinându-se următoarele:

„52. Presa joacă un rol primordial într-o societate democratică: deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, legate în special de protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora, aceasta are totuşi obligaţia de a comunica, respectând îndatoririle şi responsabilităţile sale, informaţii şi idei cu privirela toate chestiunile de interes general (De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, 24 februarie 1997, pct. 37, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-I). În afară de substanţa ideilor şi informaţiilor prezentate, art. 10 din Convenţie protejează şi modul lor de exprimare [Oberschlick împotriva Austriei (nr. 1), 23 mai 1991, pct. 57, seria A nr. 204].

53. În speţă, articolele incriminate priveau subiecte de interes general şi deosebit de actualepentru societatea românească, cu câteva luni înainte de organizarea alegerilor prezidenţiale din 2004, şi anume strategiile electorale dezvoltate şi profilul potenţialilor candidaţi la aceste alegeri, precum şi anturajul lor politic, în special în ceea ce priveşte chestiunea colaborării acestor persoanecu fosta Securitate [cu privire la acest ultim aspect, a se vedea Ieremeiov împotriva României (nr. 2), nr. 4.637/02, pct. 41, 24 noiembrie 2009, şi Andreescu împotriva României, nr. 19.452/02, pct. 90, 8 iunie 2010].

54. Cu privire la acest aspect trebuie reamintit că limitele criticii admisibile în privinţa unuiom politic, vizat în această calitate, sunt mai mari decât în cazul unei simple persoane particulare: spre deosebire de al doilea, primul se expune în mod inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale, atât din partea ziariştilor, cât şi din partea majorităţii cetăţenilor; în consecinţă, trebuie să arate mai multă toleranţă (Lingens împotriva Austriei, 8 iulie 1986, pct. 42,seria A nr. 103, şi Băcanu şi SC „R” S.A. împotriva României, nr. 4.411/04, pct. 92, 3 martie 2009).

55. Acest principiu nu se aplică numai în cazul oamenilor politici, ci se extinde la orice persoană publică, şi anume orice persoană care, prin actele sale sau chiar prin poziţia sa, face parte din sfera publică [Krone Verlag GmbH & Co. KG împotriva Austriei, nr. 34.315/96, pct. 37, 26februarie 2002, şi Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei (nr. 2), nr. 10.520/02, pct. 36, 14decembrie 2006]. Cu alte cuvinte, este necesar să se facă distincţie între persoanele particulare şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice sau persoanepublice (Tănăsoaica împotriva României, nr. 3.490/03, pct. 32 – 41, 19 iunie 2012).

58. Curtea reaminteşte, de asemenea, că dreptul ziariştilor de a comunica informaţii cu privire laprobleme de interes general este protejat cu condiţia ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte, şi să furnizeze informaţii „fiabile şi precise”, respectând deontologia jurnalistică [a se vedea, între altele, Fressoz şi Roire împotriva Franţei (MC), nr. 29.183/95, pct. 54, CEDO 1999-I]. Art. 10 § 2 din Convenţie subliniază că exercitarea libertăţii de exprimare cuprinde „îndatoriri şi responsabilităţi”, care sunt valabile şi pentru mass-media, chiar şi atunci când estevorba despre chestiuni de mare interes general, deşi le este permis totuşi să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar provocare (Mamere împotriva Franţei, nr. 12.697/03, pct. 25, CEDO 2006- XIII).

În speţă, articolul incriminat, în special expresiile utilizate pot fi considerate polemice, fără a constitui un atac gratuit la adresa reclamantei, deoarece autorul le dădea o explicaţie obiectivă iarîntr-un asemenea domeniu, o dezbatere de interes general din perspectiva persoanei care va ocupafuncţia de rector al universităţii, eventualele invective se răsfrâng pe plan personal, or, acestea suntriscurile liberei dezbateri de idei garantate într-o societate democratică.

Astfel, deşi anumiţi termeni utilizaţi în articolul incriminat pot fi consideraţi neadecvaţi, tribunalul consideră că aceştia rămân totuşi în limitele exagerării sau ai provocării acceptabile.

Chiar dacă pârâtul şi-a permis un oarecare grad de exagerare şi generalizare, afirmaţiilesale nu au constituit un atac personal nejustificat la adresa reclamantei. Aşa cum am mai precizat, reclamanta ocupa la momentul publicării articolului o importantă funcţie de conducere universitară fiind aşadar de aşteptat din partea acesteia să se tolereze un interes mai mare din partea publicului

11
decât o persoană particulară, chiar dacă acest fapt ar fi putut avea un impact negativ asupra

onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale, în contextul subiectului în litigiu.
În acelaşi timp, în legătură cu garantarea libertăţii de exprimare prin presă, o problemă

esenţială este aceea a protecţiei surselor de documentare şi informare a jurnaliştilor. Ea reiese atât din normele naţionale în materie, cât şi din codurile deontologice în vigoare în numeroase state contractante şi este afirmată de instrumente internaţionale privitoare la libertăţile ziariştilor, cum sunt, în special, Rezoluţia în materie adoptată de a 4-a Conferinţă ministerială europeană asuprapoliticii mass-media de la Praga, 7-8 decembrie 1994 şi Rezoluţia Parlamentului European cuprivire la nedivulgarea surselor de informare jurnalistă din 18 ianuarie 1994. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că absenţa unei asemenea protecţii ar descuraja” sursele ziariştilor” de a ajuta presa ca publicul să fie informat asupra unor probleme de interes general; în consecinţă presa ar putea fi obligată să-şi vadă diminuat rolul de „câine de gardă” al democraţiei, iar aptitudinea ei de a furniza informaţii precise şi fiabile ar apărarea ca slăbită.

Astfel, având ca punct de reper aceste statuări ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, tribunalul conchide că devin pertinente observaţiile pârâtului Alexa Liviu Doru Alin, astfel cumsunt acestea exprimate în cuprinsul răspunsurilor la interogatoriu, în sensul că a primit informaţiiîn activitatea de documentare de la surse jurnalistice, respectiv persoane din conducerea UMF, acăror identitate nu este obligat să o dezvăluie.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a relevat că, având în vedere importanţa protecţiei surselor jurnaliştilor pentru asigurarea libertăţii presei într-o societate democratică şi efectul negativ cu privire la exerciţiul acestei libertăţi ce riscă să fie produs de o ordonanţă judiciară prin care unui ziarist i s-ar impune să divulge sursa de informaţii, o asemenea măsură nu ar putea să apară ca fiind în concordanţă cu dispoziţiile art.10 din Convenţie.

Raportat la aceste considerente, tribunalul conchide că, indeniabil, în prezenţa speţă nu este îndeplinită condiţia existenţei faptei ilicite, condiţie necesară pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în sarcina pârâţilor.

De asemenea, tribunalul constată că în speţă nu este îndeplinită nici condiţia prejudiciului depoziţiile martorilor audiaţi în prezenta cauză fiind elocvente în acest sens.

Astfel, martorul Suciu Şoimiţa Mihaela a relevat că reclamanta este cea care i-a adus lacunoştinţă conţinutul articolului incriminat, că reclamanta a fost necăjită o perioadă deaproximativ 7 – 10 zile, precum şi că după apariţia articolului a discutat cu colegii şi nu a observat să existe o schimbare în atitudinea acestora faţă de reclamantă.

În acelaşi timp, martorul Militaru Florentina Claudia a precizat că a aflat despre articolul publicat de pârât de la reclamantă în condiţiile în care aceasta era supărată, reclamanta fiind afectată mai multe zile, însă nici unii dintre colegii de la universitate cu care a discutat nu au apreciat ca fiind reale, verosimile chestiunile relevate în publicaţia on-line Ziar de Cluj.

De altfel, în cuprinsul răspunsului la interogatoriu reclamanta a relevat că în ceea ce priveşte publicarea unor articole anterioare de către acelaşi pârât, articole depuse în probaţiune de însăşi reclamanta, anexate cererii de chemare în judecată, nu s-a simţit afectată întrucât acele articole vizau o chestiune a Senatului Universităţii de Medicină şi Farmacie Cluj.

Astfel, raportându-ne la depoziţiile martorilor anterior evocate, precum şi la aspectele relevate prin interogatoriu de către reclamantă, recurgând în acelaşi timp la instituţia prezumţiilor judiciare astfel cum aceasta este edictată de legiuitor în cuprinsul art.329 C pr civ, tribunalul concluzionează că nu a intervenit nici un prejudiciu moral, în contextul expus, în care reclamanta deţine o importantă funcţie de conducere universitară, ipoteză în care este firesc ca viaţa privată a reclamantei să devină parte din viaţa publică, pusă sub lupă, oarecum disecată, iar articolele de presă ce privesc o persoană publică să fie mai virulente, mai acide tocmai prin prisma interesului,importanţei, inclusiv în rândul populaţiei, pe care le stârnesc aceste persoane, iar acestea practictrebuie asumate.

Raportat la toate aceste considerente, tribunalul va respinge ca nefondată acţiunea civilă formulată de reclamanta Buzoianu Anca Dana, în contradictoriu cu pârâţii Alexa Liviu Doru Alin, respectiv Call Mania S.R.L., deţinătoare a publicaţiei Ziar de Cluj.”

Cererea de apel.

[page11image57462912]

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamanta Buzoianu Anca Dana, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în întregime a sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, sub toate petitele sale.

Motivele de apel.

În motivarea apelului s-a arătat că prin hotărârea dată, instanţa de judecată a soluţionat greşit speţa dedusă judecăţii, nu a analizat în mod corect starea de fapt şi probele administrate şi nu a făcut aplicarea principiilor statuate de CEDO raportat la situaţia concretă din prezenta speţă.

Instanţa de fond nu a analizat în mod efectiv afirmaţiile pârâtului de rând l, întrucât, deşi a expus în cuprinsul considerentelor sale distincţia pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului arealizat-o cu titlu de principiu atunci când vine vorba despre libertatea de exprimare a jurnaliştilor, respectiv aceea că în timp ce judecăţile de valoare nu sunt susceptibile de a fi dovedite, adevărul afirmaţiilor factuale poate fi dovedit, instanţa de fond nu a înţeles să analizeze din acest punct de vedere articolul de presă şi să tragă o concluzie în acest sens, cu trimitere la probele administrate în cauză.

Distincţia menţionată este una esenţială, în condiţiile în care, în principiu, unui jurnalist nu i se poate cere să facă dovada verităţii pentru părerile exprimate, însă acesta este obligat să aducă dovezi în susţinerea afirmaţiile factuale pe care le face, cu atât mai mult cu cât acestea sunt de o gravitate ridicată, precum cele din prezenta speţă.

În lipsa aplicării distincţiei statuate de Curte, un jurnalist poate scrie orice despre oricine,sub perdeaua libertăţii de exprimare, fără a putea fi tras la răspundere pentru afirmaţiile răspândite.

Or, acest lucru nu poate fi primit.

Nu mai puţin, Curtea a arătat că chiar şi judecăţile de valoare pot fi excesive (sancţionabile)dacă nu au o bază factuală solidă.

Din lecturarea hotărârii pronunţate de prima instanţă s-a observat că în cuprinsul acesteia nus-a analizat aspectul dacă în conţinutul articolului publicat din prezenta speţă avem de-a face cujudecăţi de valoare sau cu informaţii factuale şi dacă este sau nu necesară dovedirea celor expuse, instanţa limitându-se la a enumera câteva cauze CEDO relevante pe această temă şi nimic mai mult.

Apelanta a arătat că instanţa a ignorat cu desăvârşire faptul că articolul de presă incriminat cuprinde în mod covârşitor informaţii factuale, lucru pe care l-a subliniat în mod constant în cadruljudecăţi în fond şi implicit faptul că aceste afirmaţii sunt susceptibile de a fi dovedite, potrivit principiului Curţii mai sus expus.

Afirmaţiile factuale făcute de pârâtul de rândul l şi repudiate de apelantă ca fiind false sunt următoarele: a orchestrat „de după perdelele laşităţii” o campanie denigratoare împotriva U.M.F.; a fost implicată foarte discret, însă foarte puternic, într-o campanie de cucerire a titlului de rectorU.M.F.; a fost dispusă în acest sens la orice fel de război, inclusiv la scoaterea din joc a d-lui. dr.Alexandru Irimie, actualul rector; a abordat „în mod pervers” o studentă franceză căreia i-ar fipredat, al cărei tată este angajat al France 2, pentru realizarea reportajului de televiziune critic la adresa U.M.F.; pregăteşte un alt atac important la adresa d-lui dr. Florian Ştefan.

În timp ce apelanta a arătat pentru fiecare în parte dintre afirmaţiile menţionate de ce anumeacestea sunt false, părţile adverse nu numai că au rămas în pasivitate cu privire la probarea celor expuse prin articolul menţionat, ci au refuzat în mod explicit să dovedească veridicitatea lor, la solicitarea apelantei, făcută în faţa instanţei de judecată.

Pe scurt, apelanta a arătat următoarele:

A fost acuzată că s-ar afla în spatele unei campanii de presă negative la adresa UMF, campanie ce vizează calitatea învăţământului superior oferit pe linia franceză.

A arătat că unul dintre principalele ei proiecte didactice şi administrative în cadrul UMF Cluj a fost tocmai deschiderea şi dezvoltarea celor două linii de predare în limbă străină, printre care şi limba franceză, iniţiind proceduri complexe de acreditare şi obţinere a unor certificate de evaluare calitativă a formelor de învăţământ derulate de Facultatea de Medicină, dând astfel greutate şi valoare academică, recunoscută internaţional diplomelor obţinute de studenţii UMF, astfel că orice critică la adresa calităţii învăţământului pe linia franceză constituie în realitate o critică la adresa apelantei.

A anexat acţiunii introductive de instanţă, în dovedirea afirmaţiilor de mai sus, programul cu care a candidat pentru funcţia de decan al Facultăţii de Medicină din cadrul UMF, unde a prezentat

[page12image57575680]

13
în mai multe rânduri viziunea sa asupra dezvoltării învăţământului medical în limbile engleză şi franceză, privind această componentă a activităţii instituţiei ca fiind un obiect principal al

mandatului său în funcţia de decan.
Apelanta a arătat că nu poate să se afle într-un război de cucerire a titlului de rector, cu atât

mai puţin împotriva actualului rector, al cărui mandat va expira abia în anul 2019, întrucât: d-nulIrimie nu se mai poate afla în poziţia de a mai candida pentru funcţia de rector UMF, întrucât acestase află în executarea celui de-al doilea mandat de rector, normele aplicabile în vigoare nepermiţând un al treilea mandat (art. 213 alin. 7 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011) – era astfel imposibilca să „îl scoată din joc” sau să urmărească acest lucru.

Nu a predat niciodată la linia franceză în cadrul disciplinelor la care este profesor în cadrul UMF, astfel că nu a existat nicio fostă studentă franceză căreia să îi fi predat şi pe care s-o fiabordat în vederea realizării campaniei împotriva UMF; nu a existat nicio studentă UMF al cărei tată să lucreze la postul de televiziune France 2 şi care să fi influenţat sau determinat apariţia reportajului la care pârâtul de rând l a făcut referire.

Atacul important pe care l-ar pregăti la adresa d-lui dr. Ştefan Florian este şi el unul inventatde pârâtul de rând l, d-nul dr. Florian fiind un coleg pe care-l respectă şi cu care are o bună relaţie de colegialitate şi cu care nu se află în niciun fel de competiţie sau cursă electorală, în condiţiile încare postul de rector nu este vacant.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată şi raportat la cele mai sus expuse, precum şi la solicitarea de a se face proba adevărului celor afirmate, pârâţii au rămas în pasivitate, invocândpermanent art. 10 din CEDO care garantează libertatea de exprimare, reieşind din atitudinea lor că această libertate ar fi una absolută şi care îi absolvă de sarcina probei verităţii celor relevate prin articolul de presă.

Prin hotărârea dată instanţa de fond nu a făcut altceva decât să achieseze la opinia pârâţilor, întrucât nu a făcut aplicarea principiilor CEDO, pe care ea însăşi le-a expus.

Or, nu o dată, Curtea de la Strasbourg a statuat faptul că a acuza în mod direct o anumită persoană, menţionându-i numele sau poziţia, obligă pe cel care emite acuzaţia să furnizeze o bază suficientă pentru afirmaţiile sale.

Astfel, în cauzele în care s-a constatat că afirmaţiile jurnaliştilor au prezentat o imagine distorsionată a realităţii şi că ele nu s-au bazat pe fapte reale, Curtea a achiesat la opinia potrivitcăreia o astfel de conduită trebuie sancţionată. Aceasta deoarece exercitarea libertăţii de exprimare comportă obligaţii şi responsabilităţi, în special atunci când sunt la mijloc reputaţia şi drepturilealtor persoane, garanţia oferită de art.10 CEDO fiind condiţionată de existenţa unei diligente maxime în exercitarea profesiei, precum şi de buna-credinţă cu care jurnalistul trebuie să acţioneze.

În speţă, instanţa de fond nu a făcut această analiză a conţinutului articolului de presă incriminat, analiză care era necesară şi care ar fi trebuit să deceleze afirmaţiile factuale de judecăţile de valoare şi să permită concluzia evidentă, în sensul că afirmaţiile factuale nu au fost în niciun feldovedite de autor.

Instanţa de fond a omis să observe faptul că subiectul articolului (pretins de interes public) – alegeri în cadrul UMF – este unul fictiv.

În practica CEDO, în ceea ce priveşte libertatea de exprimare a presei, prevăzută de art. 10CEDO, s-a statuat în sensul că dreptul presei la liberă exprimare îşi are la bază un alt drept pe care cetăţenii statelor democratice îl deţin şi anume dreptul de a fi informaţi cu privire la chestiunile deinteres public.

În speţă de faţă, deşi s-a invocat de către pârâţi faptul că articolul de presă vizează un subiect de interes public, respectiv alegerile pentru funcţia de rector în cadrul UMF Cluj-Napoca, instanţa de fond a omis să observe faptul că acest subiect practic nu a existat.

Nici în prezent şi cu atât mai puţin la data publicării articolului, postul de rector al UMF nu a fost şi nu era unul vacant.

Alegerile pentru această poziţie nu sunt în curs de desfăşurare, nu exista nicio candidatură depusă a niciunei persoane şi, prin urmare, nu există în prezent niciun fel de competiţie pentru ocuparea acestei funcţii.

Pârâţii şi cu privire la acest aspect au dat dovadă de inconsecvenţă, prezentând în faţa instanţei o altă ipoteză decât cea prezentată în articol.

14
Dacă în articolul publicat s-a afirmat că apelanta urmăreşte „scoaterea din joc” a d-lui

rector Irimie, în cursa apelantei pentru funcţia de rector UMF, în schimb în faţa instanţei de fond (întâmpinare şi interogatoriu) s-a arătat că în realitate, pârâţii şi-au întemeiat articolul pe informaţia „certă” cu privire la faptul că d-nul rector nu îşi va putea duce la bun sfârşit mandatul, din cauzaunor probleme medicale.

A afirmat autorul articolului, în faţa instanţei de fond, că aceasta întrerupere a mandatului rectorului Irimie era iminentă.

Dovada falsităţii acestei afirmaţii a dat-o curgerea timpului, respectiv, deşi a trecut mai multde un an de la publicarea articolului, mandatul d-lui rector nu a fost întrerupt, fapt ce denotăinexactitatea premiselor de la care a plecat articolul redactat de pârâtul Alexa.

S-a dovedit în speţă că întregul scenariu prezentat de autorul articolului este unul fals, cu toate componentele/premisele sale, respectiv: existenţa unei competiţii electorale între apelantă şi d-nul dr. Irimie; vacantarea iminentă a funcţiei de rector în cadrul UMF; demararea de către apelantă, în baza celor două premise de mai sus, a unei campanii „murdare” de presă la adresa UMF; contactarea de către apelantă a unei studente de origine franceză al cărei tată lucrează la postul deteleviziune France 2, pentru a determina realizarea şi apariţia unui reportaj critic la adresa învăţământului medical în limba franceză din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu”.

Concluzionând, apelanta a apreciat că pârâţii ar putea invoca dreptul lor la liberă exprimare doar cu privire la subiecte reale de interes public, care generează dezbatere în spaţiul public, într-unstat democratic şi nu cu privire la subiecte fictive, inventate de autor.

În mod evident în prezenta speţă s-au depăşit în mod flagrant limitele dreptului la liberă exprimare pe care practica constantă a CEDO le-a analizat şi statuat, fiind evident faptul că s-aufăcut, la adresa apelantei, acuzaţii factuale false de o mare gravitate, raportat la funcţia pe care o ocupă în cadrul UMF, fără să existe niciun fel de dovezi în sprijinul acestora.

În practica CEDO s-a statuat în sensul că presa joacă în ziua de azi un rol extrem de important şi de puternic, în condiţiile în care deţine mijloacele de a influenta opinia publică. Impresiile şi percepţiile transmise publicului prin publicarea în presă a unui anumit subiect sunt de multe ori mai puternice decât realitatea obiectivă, deoarece până la dovedirea realităţii,

percepţia publicului este cea oferită de materialul de presă.
Realitatea obiectivă se poate să nu mai fie prezentată publicului larg niciodată sau când este

prezentată, se poate să fie prea târziu, pentru a se mai putea remedia daunele create de impresiile sau percepţia iniţială.

În lumina celor mai sus arătate, instanţa de fond a reţinut în mod greşit faptul că în prezenta speţă s-ar putea aplica principiul statuat de practica CEDO din cauza Mazăre c. România, respectiv cel conform căruia cenzura libertăţii de exprimare a presei nu se justifică atunci când se prezintă informaţii pe un subiect de interes public, într-un format care permite dezbaterea publică.

Cu riscul de a se repeta, apelanta a arătat că în speţa de faţă nu există subiectul de interes public invocat de pârâţi (alegeri în cadrul UMF) după cum nici formatul de comunicare publică (articol în publicaţie on-line) a informaţiei nu este unul care să permită dezbaterea publică, dezbatere pe care de altfel autorul nici nu a urmărit-o şi nici nu a generat-o, apelanta nefiindcontactată în nici un fel, anterior publicării articolului, pentru a i se permite expunerea unui punct de vedere.

Instanţa de fond a concluzionat greşit în sensul că autorul articolului nu şi-a încălcat obligaţia de bună credinţă.

Exercitarea libertăţii de exprimare a presei comportă obligaţii şi responsabilităţi, în special atunci când sunt la mijloc reputaţia şi drepturile altor persoane.

Jurnaliştii nu se pot prevala de garanţia oferită de art. 10 CEDO, decât sub condiţia să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să furnizeze informaţii exacte şi demne de încredere,respectând deontologia jurnalistică.

Libertatea de exprimare trebuie exercitată cu bună-credinţă, atât în raport de adevărul afirmaţiilor (dacă autorul a cunoscut că acestea sunt adevărate sau nu, dacă a depus diligentelenecesare, pentru a verifica autenticitatea afirmaţiilor), cât şi în scopul demersului jurnalistic (dacă

15
autorul a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public,

îndeplinindu-şi îndatorirea de a răspândi informaţii asupra unor subiecte de interes general).Apelanta a arătat că a învederat în mod amplu instanţei de fond faptul că aceste elementedefinitorii ale bunei-credinţe a jurnalistului lipsesc cu desăvârşire în prezentul dosar, însă a constatat

că, în mod ciudat şi surprinzător, instanţa a înţeles să treacă peste concluziile sale.
Cu privire la buna credinţă a autorului a arătat că, în baza principiilor jurisprudenţei CEDO mai sus invocată, a solicitat pârâtului Alexa cu ocazia administrării probei cu interogatoriul să facă

dovada adevărului afirmaţiilor sale.
Pârâtul Alexa a fost rugat cu ocazia interogatoriului să prezinte mai multe informaţii despre

aşa-zisă studentă franceză şi tatăl său, despre care s-a susţinut că ar fi ajutat-o în orchestrareacampaniei de presă negativă împotriva UMF.

Pârâtul a răspuns la aceste întrebări, în sensul că nu doreşte să le dezvăluie identitatea acestora, insinuând că o cunoaşte dar că din raţiuni ce ţin de protejarea acestor persoane nu doreşte să o facă.

Prin poziţia adoptată, pârâtul, pe lângă faptul că nu a reuşit să producă niciun fel de probă în susţinerea afirmaţiilor sale, a mai şi contrazis scenariul prezentat chiar de el, în care fosta studentă şi tatăl său erau „complicii” apelantei şi nu sursele sale de informaţii.

Apelanta a arătat că nu reuşeşte să înţeleagă motivul refuzului de a dezvălui identitatea studentei franceze, ori identitatea tatălui acesteia, în condiţiile în care ar fi acţionat împreună cu aceştia, şi nu împotriva lor, astfel că nu era necesară o protecţie a acestor persoane faţă de oeventuală reacţie a apelantei.

Dimpotrivă, clarificarea acestui aspect nu ar fi făcut nimic altceva decât să întărească poziţia pârâţilor şi să o plaseze pe apelantă în poziţia de a fi ascuns adevărul, obligându-o să recunoască cele statuate prin articol şi prin urmare, netemeinicia cererii de chemare în judecată.

De altfel înşişi pârâţii au solicitat prin întâmpinare proba cu martori, teza probatorie fiind existenţa unei baze factuale suficiente pentru publicarea articolului în discuţie.

Nu întâmplător, aflându-se în imposibilitatea de a face dovada celor susţinute, pârâţii s-aurăzgândit, renunţând la această probă.

Această renunţare nu a făcut decât să consolideze cele susţinute de apelantă, aspect peste care, din nou, instanţa de fond a trecut cu prea mare uşurinţă.

Autorul articolului nu a făcut diligentele necesare pentru aflarea adevărului şi verificarea informaţiilor.

Întrebat fiind, cu ocazia luării interogatoriului, dacă pentru documentarea articolului a efectuat o muncă proprie de investigare sau dacă materialele de documentare i-au fost puse ladispoziţie de terţe persoane, pârâtul Alexa a arătat în termeni generali că documentarea pentruarticol a constat în consultarea surselor, iar în acest caz concret doar consultarea surselor – despre care a afirmat că sunt persoane din conducerea UMF.

Întrebat, de asemenea, dacă s-a adresat în calitate de jurnalist vreunei instituţii publice sau private sau dacă a făcut orice altă muncă de documentare în scopul de a obţine informaţii oficialesau de a le verifica pe cele furnizate de sursele sale cu privire la subiectul articolului, pârâtul Alexaa precizat că nu era necesar din punctul său de vedere un astfel de demers din partea sa.

A rezultat în mod evident că în speţă nu s-a realizat niciun demers jurnalistic de cercetare şi de verificare a informaţiilor obţinute pe surse, dacă este să se dea crezare faptului că astfel de surse chiar există în cauză.

Acest aspect fiind extrem de important în condiţiile în care, chiar în debutul articolului, s-aarătat că „Noi la Ziar de Cluj nu ne mulţumim să privim superficial lucrurile. Aşa am aflat şi explicaţia acestui atac” (atac-reportajul împotriva UMF).

Din modul de redactare a articolului a reieşit în mod clar şi s-a transmis publicului faptul că materialul de presă este rezultatul unei anchete, al unei munci de cercetare.

În niciun caz, însă, din textul articolului nu a rezultat că informaţiile prezentate ar reprezenta o posibilă teorie sau o bârfă, ci din contră, din text s-ar deduce că ne aflăm în prezenta uneidezvăluiri senzaţionale ce este rodul unei anchete jurnalistice.

Or, ajunşi în faţa instanţei de judecată pârâţii nu au fost în măsură să aducă nicio dovadă cu privire la ancheta desfăşurată şi la seriozitatea cu care s-au tratat lucrurile în cadrul Ziar de Cluj.

16
Raportat la gravitatea informaţiilor răspândite în presă, trebuia fără doar şi poate ca

pârâţii să ofere o bază factuală solidă a celor învederate, de natură a justifica înclinarea balanţei înspre libertatea de exprimare şi implicit înspre dreptul de a informa publicul, în detrimentulîncălcări drepturilor apelantei.

Atacul la adresa apelantei s-a dovedit însă a fi unul gratuit, fără nicio bază factuală, fără a exista nici măcar un subiect de interes general (alegeri UMF) cu privire la care presă să poată justifica comunicarea publică făcută.

Cu privire la scopul demersului jurnalistic trebuie arătat că acesta a fost doar acela de a o denigra şi de a-i afecta imaginea publică apelantei.

Articolul publicat nu s-a vrut a fi o informare neutră a publicului ci, din contră, un atac la persoana apelantei, prin folosirea unui limbaj agresiv şi virulent, limbaj inadecvat unei comunicări publice şi a cărui folosire a avut un singur scop şi anume acela de a o jigni. Termenii în care i-a fostcreionată personalitatea şi comportamentul fiind: falsă, lasă, perversă, dispusă la orice, jenantă.

Acest articol se înscrie într-o campanie mai amplă de denigrare a apelantei, sens în care,scopul articolului nu a fost acela de a informa publicul (nici nu avea cu privire la ce să fie informat -nu există alegeri în cadrul UMF), ci acela de a-i afecta apelantei reputaţia şi imaginea publică.

Aspectul că pârâţii îi dedică ample materiale de presă, nu constituie, aşa cum au dorit aceştia să prezinte în faţa instanţei de fond, o circumstanţă atenuantă a răspunderii lor în raporturile cu apelanta, ci din contră, tocmai o circumstanţă agravantă, în contextul arătat mai sus.

Chestiunea invocată de pârâţi, respectiv că apelanta nu i-ar fi acţionat în instanţă şi în ceea ce priveşte celelalte articole publicate, chestiune ce a fost menţionată şi de instanţa de fond în considerentele soluţiei sale, este una formală şi de conjunctură.

Apelanta şi nu pârâţii pot aprecia în ce măsură un anume articol are impact asupra sa, deasemenea ea fiind cea care alege dacă şi când promovează o acţiune în faţa instanţei, cu toate consecinţele pe care aceasta le implică (de ordin psihic, emoţional, material).

Promovarea unei acţiuni în justiţie este un drept, nu o obligaţie.

Instanţa de fond a apreciat în mod eronat efectul pe care dreptul autorului de a nu îşi dezvălui sursele îl produce în prezenta speţă.

Sub această perdea a „surselor care nu pot fi dezvăluite”, instanţa de fond a ajuns, prinacceptarea acestui argument al pârâtului, la concluzia absurdă în care însăşi jurnalistul să îşi poată asigura imunitatea în faţa justiţiei, prin simpla afirmare a existenţei unor „surse”.

Instanţa de fond nu a înţeles să facă o analiză reală a poziţiilor exprimate de părţi şi să se raporteze la consecinţa opţiunii pârâtului de a nu-şi dezvălui sursele, lăsând impresia că faţă de această atitudine a părţii adverse, instanţa nu poate să facă nimic mai mult în ceea ce priveşte pretenţiile apelantei, decât să constate afirmaţia existenţei surselor.

Această perspectivă de soluţionare a speţei, oferită de instanţă, este una complet greşită. De altfel, prin prisma considerării ca just şi suficient a argumentului privind dreptul ziaristului de a nu dezvălui sursele sale, în condiţiile în care în speţă nu a existat nicio altă probă care să dovedească realitatea afirmaţiilor făcute la adresa unei persoane prin intermediul presei, investirea instanţei de judecată cu o cerere de protejare a dreptului la demnitate şi la onoare, precum cea din prezenta speţă, ar fi un demers pur formal, lipsit de orice fel de conţinut sau finalitate practică, respectiv o pierdere de timp pentru cei calomniaţi prin articole de presă.

În ceea ce priveşte această chestiune a protejării surselor, într-adevăr, ca regulă generală, jurnaliştii nu sunt obligaţi să-şi dezvăluie sursele, însă lucrurile iau o altă turnură când aceştia sunt confruntaţi cu privire la afirmaţiile pe care le fac, situaţie în care ei sunt obligaţi să demonstreze veridicitatea informaţiilor factuale comunicate publicului. Jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg este clară în acest sens.

Prin neindicarea niciunei probe în susţinerea celor afirmate prin articolul publicat, pârâtul Alexa nu a dovedit nici exactitatea informaţiilor factuale şi nici existenţa unei baze factualesuficiente pe care să se poată sprijini judecăţile sale de valoare, sens în care se impune a-i fiantrenată răspunderea civilă delictuală.

justificare sau veridicitate a afirmaţiilor făcute în amintită mai sus).

presă (cauza Cumpăna şi Mazăre c. României,

Tot în sensul arătat apelanta a invocat şi soluţia CEDO din cauza Mc. Vicar c. UK, în careCurtea a apreciat că informaţiile şi acuzaţiile factuale făcute de autorului unui articol de presă trebuie dovedite, pentru a se putea asigura protejarea efectivă a dreptului la reputaţie a persoaneivizate de respectivul materiale de presă.

Curtea a statuat că sarcina probei verităţii afirmaţiilor revine autorului articolului, chiar şi în ipoteza în care acesta înţelege să invoce confidenţialitatea surselor sale.

Nedezvăluirea surselor este aşadar o opţiune a jurnalistului, care îşi asumă în mod exclusiv, odată cu alegerea sa, riscul de a răspunde pentru afirmaţiile sale, în lipsa existenţei oricăror altorprobe în favoarea sa.

Simpla afirmare a existenţei unor surse nu oferă jurnalistului o imunitate în faţa justiţiei, încaz contrar, s-ar ajunge la situaţii extrem de grave, absurde şi nedemne de o societate democratică, în care drepturile unui cetăţean se impun a fi în mod efectiv şi eficient protejate.

Instanţa de fond a concluzionat greşit în sensul că, având în vedere funcţia pe care o ocupă -decan al Facultăţii de Medicină – limitele criticii pe care trebuie să o suporte din partea presei sunt mai largi, iar această situaţie justifică apariţia articolului din speţă.

Instanţa de fond a adus în discuţie şi a aplicat în speţă, prin motivarea soluţiei sale, un alt principiu statuat în practica CEDO, respectiv, acela că limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa unei persoane publice, decât în privinţa unui particular.

Instanţa a făcut trimitere şi la aserţiunea Curţii conform căreia un membru al corpului didactic reprezintă un simbol de autoritate pentru elevi, studenţi, astfel că el are îndatoriri şi responsabilităţi deosebite.

Din punctul apelantei de vedere, această încadrare a ei în categoria persoanelor publice, cuprivire la care limitele criticii sunt mai largi, este cel puţin discutabilă.

Practica CEDO este una constantă în a încadra în această categorie de persoane în mod preponderent oamenii politici sau cei care ocupă funcţii de demnitate într-o structura statală (vonHannover v. Germany, Krone Verlag Gmbh v. Austria), ceea ce, în cazul apelantei, nu poate fi considerat a fi un criteriu aplicabil.

Însă, trecând peste primul aspect invocat, se impune, în al doilea rând şi în principal, a se constata faptul că principiul CEDO enunţat de instanţa de fond se referă la limitele criticii, critica reprezentând examinarea şi evidenţierea părţilor slabe ale unui lucru sau ale unei persoane.

Cu alte cuvinte, critica implică emiterea unor judecăţi de valoare din partea autorului şi nu prezentarea unor informaţii factuale false.

Or, în prezenta speţă pârâţii nu au emis judecăţi de valoare la adresa apelantei, ci au oferit publicului informaţii factuale, certe, concrete raportat la activităţi pe care ea le-ar fi întreprins, astfelcum a arătat anterior.

Chiar dacă, prin prisma poziţiei sale în societate, poate fi apreciată ca fiind supusă atenţiei publicului mai mult decât un individ particular, aceasta presupune ca apelanta să aibă o tolerabilitate mai ridicată asupra judecăţilor de valoare exprimate la adresa ei în presă şi nu cu privire la informaţii false inventate sau fabricate cu privire la acţiuni pe care în realitate nu le-a întreprins.

Presupunând că informaţiile factuale răspândite de pârâţi ar fi fost reale, cunoscute dejapublicului, provenite din surse oficiale sau dovedite în orice alt mod, şi pârâţii ar fi emis simple judecăţi de valoare pe acest subiect, apelanta a arătat că ar fi fost nevoită să tolereze atitudinea lor.

În speţă, însă, nu se află într-o astfel de situaţie, pârâţii fiind ei înşişi autorii informaţiilor factuale false, fără a avea vreo dovadă în susţinerea veridicităţii lor, pe baza cărora au emis nişte judecăţi de valoare calomnioase şi insultătoare la adresa apelantei.

În acest context, apelanta consideră că argumentul folosit de instanţă nu este aplicabil în speţă. Nu contestă dreptul şi libertatea presei de a scrise despre ea, însă nu poate permite de a fi acuzată de lucruri sau acţiuni concrete pe care nu le-a întreprins, acţiuni de natură de a-i afectaimaginea şi reputaţia.

Apreciază apelanta că la nivelul gravităţii la care s-au făcut afirmaţiile la adresa ei – în sensulcă în calitatea sa de decan al facultăţii de medicină, a orchestrat o campanie „murdară” de presă

18
împotriva aceleiaşi facultăţi, apelând chiar la o televiziune străină – trebuia să existe un nivel la fel de ridicat şi de solid al dovezilor relevante din partea pârâţilor şi nu o simpla afirmaţie/scuză

pentru cele invocate – existenţa unor surse enigmatice, a căror identitate nu poate fi dezvăluită. Instanţa de fond a concluzionat greşit în sensul că articolul de presă incriminat nu i-a produs

niciun prejudiciu.
Instanţa de fond a arătat că apelanta, prin prisma funcţiei pe care o ocupă, este un membru al

corpului didactic şi că reprezintă un simbol de autoritate pentru elevi, studenţi, astfel că are îndatoriri şi responsabilităţi deosebite.

Apreciază că tocmai această concluzie a instanţei este elocventă în a susţine faptul că acuzaţiile pârâţilor la adresa apelantei sunt extrem de grave şi că acestea i-au produs un însemnat prejudiciu moral.

Cu atât mai mult cu cât apelanta reprezintă un punct de reper, un model pentru studenţii cărora le predă, se impunea ca pârâţii să se documenteze şi să verifice autenticitatea informaţiiloroferite.

Tocmai din această perspectivă, a raportului şi a poziţiei apelantei faţă de studenţii Facultăţii de Medicină, este extrem de gravă acuzaţia că ar fi putut iniţia un demers prin care ar pune la îndoială competenţele şi cunoştinţele pe care studenţii le dobândesc, prin efortul şi munca depusă pe durata a multor ani de studii.

Este vorba în speţă despre puterea unui articol de presă de a putea anihila în fracţiuni de secundă imaginea pe care apelanta şi-a construit-o zi de zi, pe durata a zeci de ani, muncind încadrul Facultăţii de Medicină. Or, aceasta nu este o chestiune care să poată fi tratată cu lejeritate.

Prima instanţă a statuat că articolul incriminat, în special expresiile utilizate, pot fi considerate polemice, fără a constitui un atac gratuit la adresa reclamantei, deoarece autorul ledădea o explicaţie obiectiva.

De aceeaşi manieră instanţa a precizat că, deşi anumiţi termeni pot fi consideraţi neadecvaţi, tribunalul a considerat că aceştia rămân totuşi în limitele exagerării sau provocării acceptabile.Instanţa a conchis astfel că în speţă nu există o faptă ilicită – prima condiţie pentru

antrenarea răspunderii civile delictuale.
Cu privire la aceste argumente ale instanţei de fond, apelanta a precizat că aceasta s-a

raportat la aspectul termenilor folosiţi şi al expresiilor folosite în articol şi nu informaţia propriu-zisă pe care articolul a oferit-o.

Or, apelanta a supus analizei instanţei în principal tocmai acest din urmă aspect, tratând punctual fiecare informaţie din articol şi abia apoi, în subsidiar, a invocat şi expresiile şi apelativeleinjurioase folosite la adresa sa.

În al doilea rând, instanţa nu a arătat care este explicaţia obiectivă pe care autorul articolului o dă în susţinerea expresiilor sale, expresii pe care instanţa de fond le-a considerat doar polemice.Dacă explicaţia obiectivă constă în acţiunea pe care ar fi întreprins-o apelanta împotrivafacultăţii al cărei decan este, nu se discută despre un adevăr obiectiv, dovedit, ci despre nişte afirmaţii false, pe care autorul le-a făcut la adresa apelantei şi pe care apoi nu le-a mai putut

justifica.
Mai departe, dacă explicaţia obiectivă a constat în ancheta jurnalistică efectuată premergător

apariţiei articolului, astfel cum a arătat deja şi cum, de altfel, chiar pârâtul a recunoscut cu ocaziainterogatoriului, aceasta lipseşte cu desăvârşire în speţă.

Poziţia instanţei de fond este, din nou, una de neînţeles, în condiţiile în care a înţeles să tolereze şi să nu sancţioneze lansarea unor acuzaţii complet nefondate şi folosirea unui limbaj extrem de violent la adresa apelantei.

Instanţa a menţionat că raportat la probele administrate în cauză, nici condiţia prejudiciului nu a fost întrunită în speţă, apelanta apreciind că şi această concluzie a instanţei este una eronată,apariţia articolului cauzându-i o puternică stare de suferinţă psihică, fiind de neconceput că cineva ar putea vreodată să o acuze de asemenea enormităţi.

Faptul că apelanta a fost cea care a dus la cunoştinţa martorelor audiate existenţa articolului,lucru reţinut de instanţă, nu echivalează cu lipsa prejudiciului produs. Astfel, cum a reieşit chiar din depoziţii, martorele văzând starea ei de tristeţe au fost cele care s-au întrebat ce s-a întâmplat, astfelcă apelanta le-a povestit.

19
Este de-a dreptul absurd ca modalitatea prin care articolul a ajuns la cunoştinţa celor din

jurul apelantei să fie tratată drept un criteriu de apreciere a existenţei sau inexistenţei prejudiciuluimoral pe care l-a încercat.

Faptul că martorele, persoane cu care interacţionează profesional la locul de muncă, au văzut-o „necăjită” o perioadă de câteva zile nu înseamnă că impactul emoţional, pe care i l-a produs respectivul articol, s-a întins doar pe durata acelor zile.

Apelanta trebuia să-şi desfăşoare activitatea profesională, astfel că nu putea să stea şi să plângă toată ziua la birou.

Perioada publicării articolului a fost una foarte dificilă pentru ea şi doar pentru faptul că a înţeles să se confeseze unor colege în mod discret, nu poate duce la concluzia că nu ar fi fostafectată de cele scrise în presă.

Faptul că niciun coleg al apelantei nu şi-a schimbat părerea despre ea, nepercepând verosimil scenariul propus în articol, nu echivalează nici el cu lipsa prejudiciului produs. Dimpotrivă, faptul că apropiaţii s-au arătat revoltaţi de modul în care i-a fost murdărită imaginea publică şi demnitatea, dovedeşte şi mai mult faptul că astfel de susţineri au fost susceptibile să-iproducă un prejudiciu.

În mod evident, motivarea instanţei, în ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiei referitoare la prejudiciu este lipsită de fundament. Apelanta a făcut dovada prejudiciului moral prin probatoriul administrat, respectiv prin declaraţiile de martori, din cuprinsul cărora a rezultat în mod clar că a suferit şi că a fost afectată de cele scrise despre ea.

Cu privire la condiţia prejudiciului, necesară pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâţilor, apelanta a mai adăugat faptul că în cursul lunii martie 2018 apelantei i-au fost răsplătite eforturile depuse tocmai în susţinerea ideii de deschidere şi internaţionalizare a liniilor de studii din cadrul UMF Cluj, prin acordarea Ordinului Naţional de Merit de către Preşedintele Franţei, tocmai ca o recunoaştere a dezvoltării şi susţinerii liniei de studii în limba franceză.

În acest context, a apreciat că devine cu atât mai evidentă absurditatea şi gravitatea acuzaţiilor pe care Ziar de Cluj le-a lansat la adresa apelantei, sens în care se impune atragerearăspunderii delictuale a celor doi pârâţi.

Poziţia procesuală a intimaţilor în apel.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Liviu Alin Doru Alexa şi societatea CallMania S.R.L., au solicitat respingerea apelului ca nefondat şi, în consecinţă, menţinerea în totalitate a sentinţei atacate, având în vedere argumentele expuse în poziţiile procesuale anterioare, cu acordarea cheltuielilor de judecată (f. 66 – 80).

În motivarea întâmpinării s-a arătat că sentinţa atacată este temeinică şi legală şi se impune menţinerea acesteia în totalitate şi respingerea criticilor avansate de către apelantă, pe care le vatrata punctual.

Sub aspectul distincţiei judecăţilor de valoare şi a informaţii factuale, s-a arătat că prin cererea formulată în cauză s-a arătat ca un prim motiv de apel faptul că instanţa de fond nu a făcut o distincţie clară, expresă şi explicită a faptului că în articolul supus analizei are de a face cu judecăţi de valoare sau cu afirmaţii factuale, insinuându-se astfel ideea că sentinţa nu ar fi motivată.

Astfel, cu toate că instanţa de fond nu era obligată să facă o analiză concretă şi expresă cu privire la toate argumentele părţilor, aceasta a făcut aplicarea principiilor statuate de CEDO cu privire la distincţia judecăţi de valoare – informaţii factuale şi a constatat că ambele tipuri de afirmaţii s-au făcut cu respectarea normelor şi principiilor legale.

În acest sens, intimaţii au arătat, în primul rând, faptul că sentinţa este temeinic motivată, atât în fapt, cât şi în drept, instanţa de fond făcând trimitere la toate argumentele pe care le-a avut învedere în pronunţarea soluţiei, atât la practica CEDO, cât şi la ansamblul materialului probator administrat în cauză.

Instanţele, în general, nu sunt ţinute să facă referire la toate susţinerile părţilor şi nu sunt ţinute să respecte structura argumentaţiei părţii reclamante sau pârâte, ci sunt libere, în bazaprincipiilor care guvernează dreptul procesual civil, să motiveze după propria apreciere.

Prin urmare, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată, în condiţiile în care instanţa şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că nu există o faptă ilicită a intimatului, care să atragă declanşarea mecanismului răspunderii civile delictuale.

[page19image57117504]

20
Faptul că instanţa a analizat temeinic şi corect toate aspectele deduse judecăţii a reieşit

tocmai din cuprinsul sentinţei atacate, instanţa de fond făcând referire pe larg, atât la maniera în care a fost redactat articolul, cât şi cu privire la caracterul obiectiv sau subiectiv al afirmaţiilor după cum urmează:

– „deşi amintiţii termeni utilizaţi în articolul incriminat pot fi consideraţi neadecvaţi, tribunalul consideră că aceştia rămân totuşi în limitele exagerării sau ai provocării acceptabile”;

– „principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie sa fie singurulcriteriu luat în considerare de instanţe în situaţia în care analizează o acuzaţie de calomnie, cielementul determinant trebuind sa fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor care afectează reputaţia părţii vătămate (dacă a cunoscut sau nu că acestea sunt false, precum şi dacă a depus diligenţele necesare, în circumstanţele date, pentru a verifica autenticitatea afirmaţiilor).”

Instanţa de fond nu avea obligaţia să analizeze matematic fiecare propoziţie a articolului incident şi să tragă concluzia că o anume parte este judecată de valoare şi o anume parte a articolului prezintă o afirmaţie factuală, după cum s-a pretins de către apelantă.

Este evident că articolul de presă a fost analizat în ansamblul lui, conţinând atât judecăţi de valoare, dar şi afirmaţii factuale, lucru remarcat de către instanţa de fond care, pe lângă această distincţie, a făcut o analiză coroborată şi a bunei-credinţe şi diligenţelor depuse de către intimat în determinarea existenţei faptei ilicite.

Astfel, în speţă, instanţa de fond a analizat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, fiind esenţa acţiunii cu care a fost investită, apelanta nesolicitând primei instanţe să constate matematic că o anume propoziţie reprezintă judecata de valoare şi o anume parte a articolului reprezintă o afirmaţie factuală.

De asemenea, tot în motivarea hotărârii date, instanţa de fond în mod temeinic a motivat că jurisprudenţă constantă europeană a decis că „limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa unei persoane care deţine o funcţie universitară importantă, în speţă decan al Facultăţii de Medicină din cadrul UMF şi care acţionează în calitatea sa de personaj public, decât în privinţa unui particular. O astfel de persoană se expune, în mod inevitabil şi conştient, unui control atent alfaptelor şi gesturilor sale, control ce este exercitat atât de ziarişti, cât şi de masa cetăţenilor”.

Aşa fiind, pentru admiterea acţiunii introductive sau a apelului formulat, trebuie ca cele patru condiţii ale răspunderii civile delictuale să fie în mod cumulativ îndeplinite, lucru exclus încazul de faţă .

Nu în ultimul rând, astfel cum a susţinut şi în faţa primei instanţe, articolul pe care 1-apublicat prezintă atât afirmaţii factuale, cât şi judecăţi de valoare, în virtutea exercitării libertăţii deexprimare.

Intimatul a arătat, cu ocazia interogatoriului administrat în cauză, că perspectiva lansată în respectivul articol pleacă de la două împrejurări-premise: apelanta urmăreşte să obţină o funcţiecare, cel mar probabil, se va elibera anticipat.

Contrar celor afirmate în cererea de apel, astfel de aspecte nu pot fi tratate cu certitudine,exclusiv ca şi afirmaţii factuale, întrucât depind în mare parte de trecerea timpului şi de intenţiile profesionale ale apelantei, dar şi de situaţia personală în care se află actualul rector, desprinsă dincontextul politic al UMF.

Faptul că afirmaţiile pe care le-a realizat nu s-au adeverit (deocamdată) în proporţie de 100% nu înseamnă ca acestea sunt afirmaţii factuale făcute cu rea-credinţă.

Elementele de fapt expuse au la bază informaţii concrete, de care pârâtul a avut cunoştinţă de la persoane din cercul de prieteni ai apelantei (având deci o bază factuală solidă) şi conturează o ipoteză cât se poate de plauzibilă, pe care a ales să o prezinte publicului prin scrierea articolului.

Instanţa de fond s-a raportat la toate elementele speţei pentru a soluţiona cauza dedusă judecăţii, motiv pentru care prima critică din apel trebuia respinsă ca nefiind întemeiată.

Subiectul articolului „Alegeri în cadrul U.M.F.” nu este unul fictiv.

Deşi s-a susţinut în continuare de către apelantă că subiectul articolului ar fi fictiv, intimatul a arătat faptul că sunt de notorietate, la nivelul UMF Cluj, intenţiile apelantei de a candida la postulde rector, dat fiind parcursul profesional de până în prezent, dar şi starea de sănătate a actualuluirector.

În mod corect instanţa de fond a făcut
cauza Feri Fredescu c. României (apelanta referindu-se la aceasta la pag. 8 paragraf 4 din apel subnumele de Mazăre c. Românei – probabil dintr-o eroare materială), având în vedere că scenariul pecare intimatul l-a lansat în calitate de jurnalist de investigaţie este în mod incontestabil de interes public. UMF Cluj fiind o instituţie de învăţământ superior de stat şi de cercetare, considerată a fi una dintre cele mai prestigioase, importante la nivel local, dar şi naţional, fiind în mod mai mult decât evident de interes pentru cetăţeni orice informaţie legată de conducerea acestei instituţii, chiardacă este prezentată într-un mod care provoacă sau şochează, fiind o manifestare jurnalistică în limitele licitului civil, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond.

Mass-media îndeplineşte un rol crucial în stabilirea şi protejarea valorilor democratice, înîncunoştinţarea publicului larg cu privire la anumite subiecte sau evenimente, motiv pentru care nu este cazul să mai reafirme cu această ocazie rolul şi idealurile presei – acestea fiind pe deplincunoscute şi apreciate în orice stat democratic care respectă mai ales dreptul cetăţeanului de a fi informat, prin orice formă sau mijloc de comunicare sau canal media, sens în care, afirmaţia apelantei conform cu care formatul de comunicare publică on-line (a Ziar de Cluj) nu este unul caresă permită dezbaterea publică, este complet neavenit.

Mai mult, modalitatea în care articolul a fost publicat permite oricărei persoane, în mod public sau anonim, (inclusiv apelantei) să formuleze şi să îşi expună propriile opinii cu privire la aceste afirmaţii prin postarea de comentarii, care sunt vizibile la rândul lor de alţi cititori la finalul articolului. Astfel, persoanele care au fost interesate de afirmaţiile şi aprecierile intimatului sau, din contră, care le-au considerat ca neadevărate, au avut posibilitatea să îşi exprime opinia în acest sens, în mod public. Prin această manieră de publicare a articolelor (i.e. activând opţiunea de comentarii publice şi chiar anonime) se încurajează cititorii să îşi spună propriile păreri despre subiecte deinteres public, cum este şi cel de faţă, încurajând cititorii la crearea unor dezbateri publiceconstructive, în mod similar cu starea de fapt din cauza Predescu c. România.

Răspunsurile oferite de către apelantă la întrebarea nr. 9 la interogatoriu, au confirmat (într-un mod inedit) faptul că urmează să candideze, ocazie cu care iniţial a refuzat să răspundă, pe motiv că este o întrebare personală. Ulterior, după ce reprezentatul său convenţional a intervenit subtil şi i-a atras atenţia că acest răspuns confirmă veridicitatea afirmaţiilor intimatului, aceasta şi-a nuanţat poziţia, spunând că nu doreşte să candideze şi, ulterior, că nu ştie dacă va candida.

Fără a insista pe afecţiunea de sănătate pe care o prezintă actualul rector (pe care în mod intenţionat nu a dorit să o aducă la cunoştinţa publicului larg prin articolul publicat, din motive lesne de înţeles), intimatul a confirmat cele susţinute de apelantă prin cererea de apel, şi anume faptul că la acest moment nu există alegeri în curs de desfăşurare – însă, a subliniat că ipoteza articolului său se referă la încetarea mandatului actualului rector în mod subit şi nu prin ajungerea latermen, aspect pe care apelanta l-a ignoră cu bună-ştiinţă.

Faptul că până la acest moment acest lucru nu s-a întâmplat – în contextul în care actualulrector suferă de o boală incurabilă, nu poate decât să îl bucure, sens în care nu poate fi primit raţionamentul eronat al apelantei conform căreia continuarea mandatului de către actualul rector, în aceste condiţii, infirmă posibilele consecinţe pe care le-a expus în articol.

Buna-credinţă jurnalistică este prezentă în cauză.

Fără a arăta concret prin cererea de apel care sunt elementele care dovedesc lipsa bunei-credinţe a intimatului, apelanta a dedicat o amplă secţiune acestui subiect, criticând ba faptul că nu a solicitat administrarea de probe, ba faptul că a consultat doar sursele şi nu a făcut şi alte demersuri instituţionale, că nu ar fi realizat o anchetă jurnalistică temeinică şi că scopul demersului lor a fostde a o denigra pe apelantă etc..

Intimatul apreciază că aceste opinii emise de apelantă nu sunt de natură a înlătura prezumţia de bună-credinţă a jurnalistului, cu atât mai puţin în contextul probaţiunii administrate în faţa primei instanţe.

Astfel cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru ca un articol de presă să poată constitui o încălcare o art. 8 din Convenţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane, trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu real victimei, prin încălcareadreptului acesteia la respectul vieţii private. Binecunoscut şi de necontestat este şi faptul că, deşi jurnaliştii nu trebuie să depăşească limitele ce ţin în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor

trimitere la principiile statuate de către CEDO în

22
persoanei, în îndeplinirea sarcinii de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni de interes, jurnaliştii sunt protejaţi de art. 10 din Convenţie, chiar dacă nu pot face proba verităţii, dacă

se dovedeşte că au acţionat cu bună-credinţă, pe baza unor afirmaţii credibile.
Intimatul a afirmat, cu ocazia poziţiilor procesuale anterioare şi cu ocazia interogatoriului administrat, faptul că informaţiile pe care s-a bazat i-au fost oferite de către persoane care o cunosc pe apelantă, iar aceste persoane intră sub protecţia surselor jurnalistice – aspect asupra căruia va

reveni la punctul D -, sens în care nu poate şi nu va face publică identitatea acestora.
Şi instanţele naţionale au apreciat, de altfel, faptul că este dificil de stabilit de către jurnalist veridicitatea absolută a informaţiilor care îi parvin. „Faptul că persoana vizată de aprecieri se poate simţi lezată, conform unor aprecieri personale, subiective, raportat la o anumită stare afectivă a fiecărei persoane, la o anumită percepţie a sensului cuvintelor şi în funcţie de anumite exigenţe

personale, nu poate determina existenţa caracterului insultător al expresiei.”
Instanţa de fond nu s-a rezumat la o aplicare strict formală a principiilor libertăţii de

exprimare, ci a analizat în concret criteriile de apreciere a limitelor criticii acceptabile referitoare lacalitatea persoanei apelantei, forma şi stilul mesajului critic, contextul în care a redactat articolul, interesul public pentru tema alegerilor în UMF, existenţa bazei factuale minime, inclusiv doza deexagerare a limbajului pe care l-a folosit şi a concluzionat că intimatul a respectat cu bună-credinţă deontologia profesională şi că a prezentat concluzii proprii obiective, în sfera unei exprimări licite.

Motivul care a determinat publicarea articolului în speţă fiind informarea publicului despre contextul alegerilor din cadrul rectoratului UMF Cluj, prin raportare la articolul France 2, care s-apublicat despre absolvenţii acestei Universităţi, informare care este, contrar celor susţinute de către apelantă, rodul unei anchete jurnalistice făcută cu bună-credinţă, după cum în mod întemeiat a reţinut şi Tribunalul Cluj în pronunţarea soluţiei de fond.

În plus, instanţa de control judiciar poate avea în vedere inclusiv faptul că în măsura în care se apreciază că nu s-a făcut dovada unei baze factuale suficiente, Î.C.C.J. a reţinut că „deşi afirmaţiile ziariştilor în legătură cu faptele imputate reclamantului nu sunt sprijinite de probe absolute, instanţa de apel a apreciat că ele apar ca ipoteze pe care le-au formulat ziariştii, în cadrulşi în limitele exerciţiului liber al dreptului de exprimare. Atât timp cât au prezentat raţionamentul care a stat la baza unor asemenea concluzii, făcând referire deopotrivă la poziţia exprimată de reclamant (care este versiunea oficială), jurnaliştii au fost de buna-credinţa, lăsând cititorului posibilitatea de a face propria apreciere asupra faptelor prezentate.” Astfel, Î.C.C.J. a concluzionat că „inexactitatea parţială a faptelor prezentate nu exclude protecţia art. 10, dacă jurnalistul nu a acţionat cu rea-credinţă, iar subiectul este de interes public”.

În concluzie, consideră că în mod corect prima instanţa a reţinut că prin articolul din speţa aprezentat, într-o opinie jurnalistică personală, aspecte de interes general care i-au fost aduse lacunoştinţă prin intermediul unor surse în persoana unor apropiaţi ai apelantei, sens în care apreciază că hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală, reţinând buna-credinţă de care a dat dovadăjurnalistul.

În ceea ce priveşte nedezvăluirea surselor jurnalistice, trebuie arătat că, în privinţa acestui aspect, instanţa de fond a arătat pe larg faptul că, atât normele de drept naţional şi internaţional, cât şi codurile deontologice aplicabile, interzic cu desăvârşirea obligarea sau constrângerea jurnaliştilor la dezvăluirea surselor jurnalistice. Doar prin instituirea unei astfel de protecţii se poate asigura rolul presei de „câine de pază al democraţiei” şi se garantează în mod efectiv respectarea libertăţii de exprimare a jurnaliştilor.

În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în mod repetat că articolul 10 protejează nu doar substanţa şi conţinutul informaţiilor şi ideilor, dar şi mijloacele prin care acestea sunt transmise. Astfel, jurisprudenţa Curţii acordă protecţie extrem de extinsă, în special în ceea ce priveşte confidenţialitatea surselor jurnalistice: „protecţia surselor jurnalistice este una din pietrele de temelie ale libertăţii presei”. În general, CEDO condamnă acţiunile care vizează dezvăluirile surselor, pentru raţiunile arătate anterior, sens în care este corectă motivarea primei instanţe.

Cu privire la cauza Cumpănă, Mazăre c. României, invocată de către apelantă, intimatul a apreciat că aceasta nu este aplicabilă în speţă, cum greşit a fost indicată pentru susţinerea motivelorde apel. În această cauză era vorba despre depunerea unui înscris (un raport al Curţii de conturi), iar CEDO a apreciat că „pentru a oferi o bază factuală solidă afirmaţiilor în cauză nu implică deloc

23
obligaţia de a dezvălui numele persoanelor care le furnizaseră informaţiile care au stat la baza articolelor”. Or, în speţa de faţă, este vorba în principal de divulgarea identităţii unor persoane şi nu de depunerea unui înscris, cum a fost vorba în cauza Cumpănă, Mazăre c. României. În mod greşitapelanta a apreciat că nu a coroborat poziţia de nedivulgare a surselor cu alte probe, sens în care a făcut trimitere la răspunsul apelantei, oferit cu ocazia interogatoriului, prin care nu a negat faptul că nu va candida la postul de rector, precum şi faptul că apelanta nu a negat niciodată starea de sănătate a rectorului, care face plauzibil scenariu prezentat de către intimat, analizat de către

instanţă cu ocazia reţinerii incidenţei bunei-credinţe.
Raţionamentul apelantei, conform căruia jurnalistul nu poate fi obligat la dezvăluirea

surselor, dar îşi asumă consecinţele acestei tăceri, este profund contrar valorilor şi prevederilorlegale la care s-a făcut referire mai sus şi cele cuprinse în considerentele hotărârii. Per a contraria, dacă s-ar da eficienţa argumentelor apelantei, s-ar ajunge în situaţia în care nedezvăluirea surselor jurnaliste ar echivala automat cu inexistenţa unei minime baze factuale şi, implicit, ar duce la cenzurarea libertăţii de exprimare, conduită sancţionată în mod constant de Curtea Europeanăpentru Drepturile Omului.

Instanţa de fond a reţinut că, deşi intimatul şi-a permis un oarecare grad de exagerare şigeneralizare în articolul pe care l-a scris, „afirmaţiile sale nu au constituit un atac personalnejustificat la adresa reclamantei. Aşa cum am mai precizat, reclamanta ocupa la momentul publicării articolului o importantă funcţie de conducere universitară, fiind aşadar de aşteptat din partea acesteia să se tolereze un interes mai mare din partea publicului decât o persoană particulară, chior dacă acest fapt ar fi putut avea un impact negativ asupra onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale, în contextul subiectului în litigiu.”

Aşa fiind, coroborat cu faptul că în speţă intimatul a apreciat că a dovedit cel puţinplauzibilitatea scenariului prezentat, apelanta, prin prisma poziţiei profesionale pe care a ales-o estepersoană publică care, aşa cum în mod corect a motivat şi instanţa de fond, trebuie să tolereze consecinţele pe care interesul publicului îl are.

Argumentele apelantei, conform cărora aceasta nu ar fi o persoană de interes public şi că singurul motiv pentru care a fost vizată de acel articol este contextul alegerilor locale din anul 2016, sunt vădit neadevărate.

Intimatul a menţionat în acest sens că d-na Buzoianu a fost constant subiectul articolelor depresă locale sau naţionale, atât din prisma faptului că este soţia unui cunoscut om de afaceri, cât şi datorită poziţiilor importante pe care le-a ocupat în ultimii ani. Cu titlu exemplificativ, se arătă că înZiar de Cluj au apărut articole cu privire la dânsa încă din 2015, cu mult înaintea preconfigurării vreunei candidaturi din partea soţului acesteia sau a intimatului, având ca şi obiect nerespectarea obligaţiei de depunere a declaraţiilor de avere (https://www.ziardecluj.ro / conducerea – UMF –Cluj – ignoră – legea – declaraţiile – de – avere – nu – au mai – fost – actualizate – din – 2013;https://www.ziardecluj.ro / decanii – şi – prodecanii – UMF –îşi – completează – veniturile – cu- slujbe – la – spitalul – de – urgenţă – şi – ţin – la – secret – localităţile – unde – au – imobiliare),anexate în probaţiune.

A nega calitatea de persoană de interes public şi a face abstracţie de multitudinea de articole apărute în presă despre familia Buzoianu, independent de contextul relaţiilor cu pârâtul de rând 1, denotă o vădită rea-credinţă din partea apelantei, care este obişnuită cu apariţiile în presă cum, de altfel, este şi firesc prin prisma calităţilor sale.

Sub aspectul condiţiei prejudiciului, care se impunea a fi îndeplinită, instanţa de fond a reţinut din ansamblul probatoriu că în speţa nu este îndeplinită nici condiţia prejudiciului, depoziţiile martorilor audiaţi în prezenta cauza fiind elocvente în acest sens.

Astfel, instanţa de fond în mod corect a reţinut că martorul Suciu Şoimiţa Mihaela a relevat că apelanta este cea care i-a adus la cunoştinţa conţinutul articolului incriminat, că apelanta a fost necăjită o perioadă de aproximativ 7 – 10 zile, precum şi că după apariţia articolului a discutat cu colegii şi nu a observat să existe o schimbare în atitudinea acestora faţă de apelantă.

Totodată, în motivarea sentinţei, prima instanţa în mod temeinic a statuat faptul că martorulMilitaru Florentina Claudia a precizat că a aflat despre articolul publicat de pârât de la reclamantă în condiţiile în care aceasta era supărată, reclamanta fiind afectată mai multe zile, însă nici unul dintrecolegii de la universitate cu care a discutat nu au apreciat ca fiind reale, verosimile, chestiunile

[page23image57468288] [page23image57468480]

24
relevate în publicaţia on-line Ziar de Cluj. De altfel, în cuprinsul răspunsului la interogatoriu reclamanta a relevat că în ceea ce priveşte publicarea unor articole anterioare de către acelaşi pârât,articole depuse în probaţiune de însăşi reclamantă, anexate cererii de chemare în judecată, nu s-asimţit afectată, întrucât acele articole vizau o chestiune a Senatului Universităţii de Medicină şi

Farmacie Cluj.
Astfel, instanţa de fond a apreciat în mod legal că în speţă nu a intervenit niciun prejudiciu

moral, în contextul expus, amintind aici de faptul că apelanta deţine o importantă funcţie de conducere universitară, ipoteză în care tribunalul a considerat că este firesc ca viaţa privată aacesteia să devină parte din viaţa publică, aspect care trebuie asumat de către orice persoană publică, inclusiv de către apelantă.

Pârâtul a subliniat, totodată, faptul că apelanta, în faţa primei instanţe, a avut posibilitatea săadministreze orice probe în vederea dovedirii prejudiciului pe care l-a reclamat, evaluat la 50.000Euro, instanţa de fond neprocedând la cenzurări ale probatoriului, însă a înţeles să uzeze doar de proba cu martori. În acest context, nemulţumită fiind de depoziţiile acestor, intimaţii se opun în mod clar la încuviinţarea martorilor propuşi prin cererea de apel, a căror obiectivitate în mod cert este afectată, dat fiind „eşecul” dovedirii pretinsului prejudiciu în faţa primei instanţe.

Deşi este vorba despre un prejudiciu nepatrimonial, apelanta avea obligaţia să facă dovadă că acesta este cert şi că a rezultat din încălcarea sau atingerea unui interes legitim, în speţă dreptul la demnitate reglementat de art. 72 Cod civil. Astfel, pentru a fi admisibilă cererea acesteia, aceasta ar fi trebuit să indice în concret în ce fel i-a fost afectată demnitatea şi, bineînţeles, să propunăadministrarea unor probe în acest sens.

Raportat la probatoriul administrat în prezenta cauză, instanţa de fond a soluţionat în mod corect cauza în primă instanţă, din moment ce prejudiciul pe care apelanta l-a pretins nu este unul real, nefiindu-i afectată demnitatea şi imaginea decât la nivel declarativ pro causa.

În plus, prin faptul că în luna martie 2018 apelanta a fost decorată cu Ordinul Naţional deMerit, după cum a rezultat din înscrisurile nou depuse, este încă o dovadă a faptului că aceasta nu a suferit niciun prejudiciu şi că imaginea şi reputaţia pe care şi le-a dezvoltat nu au fost deloc afectate.

Nu în ultimul rând, „limbajul violent” pe care l-a utilizat în cuprinsul articolului nu este înmăsură să creeze un prejudiciul moral apelantei, aşa cum greşit s-a susţinut, având în vedere că nu afolosit cuvinte injurioase la adresa d-nei Buzoianu.

Cu atât mai puţin se pot aprecia drept veridice „suferinţele” apelantei, în contextul în carefiul dânsei, la rândul lui, l-a acuzat pe pârât într-o manieră publică că este o celulă cancerigenă, un şantajist, un securist, faţă de care îndeamnă oamenii de afaceri să ia atitudine. Dacă se compară cele două registre folosite, respectiv al pârâtului de rând 1 şi al fiului apelantei, cu siguranţa s-arconchide că limbajul folosit în articol este unul în limite normale pentru un articol de presă, care nu provoacă un real prejudiciu.

Acţiunea introductivă este netemeinică.

Sentinţa civilă nr. 126/2018 a Tribunalului Cluj este temeinică şi legală şi se impune a fi menţinută în întregime, având în vedere că în cauza dedusă judecăţii nu este vorba despre o faptă ilicită şi nici despre producerea unui prejudiciu.

Fără a relua motivele de fapt şi de drept expuse cu privire la fondul cauzei în faţa primei instanţei, trebuie subliniat faptul ca intimatul nu a săvârşit o faptă juridică ilicită prin publicareaarticolului din data de 12 aprilie 2017, cu privire la activitatea profesională a apelantei, aceastăactivitate subscriindu-se limitelor normale de exercitare a libertăţii de exprimare de către un jurnalist, aceasta prevalând în faţa unei eventuale atingeri a dreptului reglementat de prevederile art.72 Cod civil.

În ceea ce priveşte articolul de presă pe care l-a publicat, din lecturarea acestuia reiese faptulcă nu a făcut altceva decât să prezinte o perspectivă personală, care porneşte de la o bază factuală suficientă, desprinsa din contextul politic de la nivelul conducerii UMF.

Pentru redactarea acestui articol a avut în vedere atât date publice despre apelantă – istoriculprofesional, rezultatele obţinute în cadrul ultimelor alegeri pentru funcţiile de conducere din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie – 2010, declaraţii de avere -, dar şi informaţii din surse jurnalistice, pe care deontologia profesională îl obligă să le păstreze anonime, respectiv, persoanedin conducerea UMF.

25
Toate aceste împrejurări au fost confirmate de interogatoriul ce i-a fost

administrat la termenul din 17.11.2017, ocazie cu care a relatat instanţei că este de notorietate înrândul membrilor organelor de conducere UMF ca actualul rector, d-nul Alexandru Irimie,intenţionează să îşi înceteze mandatul înainte de termen, din cauza unor motive de sănătate.

Într-o atare ipoteză, dacă s-ar raporta la rezultatele ultimelor alegeri în cadrul SenatuluiUMF şi a Consiliului Facultăţii de Medicină în care reclamanta s-a clasat ca favorită, surclasându-1pe actualul rector în voturi, în mod logic şi evident candidatul favorit pentru a ocupa această funcţieeste apelanta.

Într-adevăr, este imposibil de probat intenţiile reale ale apelantei, însă apreciază că din probatoriul administrat şi având în vedere faptul că este vorba de chestiuni intrinseci, care ţin exclusiv de persoana apelantei şi de scopurile sale profesionale care pot fi deduse, dar nu confirmate în mod absolut, se impune ca instanţa să reţină că afirmaţiile sale au avut o minimă bază factuală.

În ceea ce priveşte afirmaţia din articol conform căreia reportajul de pe canalul de televiziune France 2 a fost realizat ca urmare a faptului că apelanta a contactat o studentă de la Facultatea de Medicină – linia franceză, această ipoteză nu reprezintă doar un produs al imaginaţieipârâtului, ci se bazează pe aceleaşi surse credibile, din cercul de cunoştinţe al reclamantei.

În acelaşi context al manevrelor politice se circumscrie şi afirmaţia referitoare la atacul pe care apelanta îl pregăteşte la adresa d-lui Ştefan Florian. În concret, este vorba de o companie lanivel media pe care apelanta o plănuieşte în colaborare cu mai mulţi oameni de presă. Fiind, la rândul lui, jurnalist de profesie nu este dificil de imaginat filiera prin care această informaţie a ajuns la cunoştinţa sa, nefiind necesar să pretindă sau să prezinte dovezi care fac proba absolută a veridicităţii lor.

Sintetizând, articolul analizat reprezintă, în realitate, o posibilă teorie lansată de pârât pornind de la o serie de informaţii concrete, provenite din mai multe surse. Fiecare din acesteinformaţii au, aşa cum s-a arătat, o bază factuală suficientă, conturând o ipoteză credibilă pe care, aşa cum era de aşteptat, apelanta a negat-o cu desăvârşire.

Chiar dacă prin absurd s-ar reţine că pârâtul ar fi săvârşit o faptă juridică ilicită prin publicarea articolului din data de 12.04.2017, în mod cert nu sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute la art. 1349 Cod Civil pentru antrenarea răspunderii delictuale, având în vedere că apelanta nu a suferit un prejudiciu real şi cert, astfel cum a pretins în cererea de apel şi acţiune.

Deşi este vorba despre un prejudiciu nepatrimonial, apelanta avea obligaţia să facă dovadă că acesta este cert şi că a rezultat din încălcarea sau atingerea unui interes legitim, în speţa dreptul lademnitate reglementat de art. 72 Cod civil. Astfel, pentru a fi admisibilă cererea apelantei, aceastaar fi trebuit sa indice în concret în ce fel i-a fost afectată demnitatea şi, bineînţeles, să propunăadministrarea unor probe în acest sens.

Intimatul arătă că prezentul demers nu are drept scop repararea unui pretins prejudiciu deimagine, ci determinarea intimatului de a renunţa la demersurile judiciare pe care le-a întreprinsîmpotriva fiului acesteia, Vlad Buzoianu, faţă de care a formulat la rândul lui o acţiune în prejudiciude imagine, care a făcut obiectul dosarului nr. 15596/211/20l6 al Judecătoriei Cluj-Napoca.

Astfel, apreciază că apelanta a dat dovadă de rea-credinţă, care a reieşit inclusiv dincuantumul excesiv de mare pe care îl pretinde de la el, respectiv 50.000 Euro, pentru că ar fi fost afectată timp de câteva zile de publicarea unui articol pe care chiar ea l-a adus la cunoştinţa colegilor de serviciu şi despre care aceştia au declarat că altfel nu l-ar fi citit şi nu i-au dat crezare.

Pe de altă parte, prin acţiunea pe care intimatul a formulat-o împotriva fiului acesteia, care într-o postare de pe Facebook l-a numit un „om” în ghilimele şi celulă cancerigenă o oraşului, comunist şi securist, a solicitat şi i s-a acordat un prejudiciu în cuantum de doar de 1.000 lei, singurul scop pe care l-a urmărit fiind apărarea integrităţii sale jurnalistice şi nu o îmbogăţire sau intimidare cum în mod cert se urmăreşte prin prezentul demers judiciar.

Concluzionând, chiar dacă s-ar aprecia că articolul pe care l-a redactat depăşeşte limitele libertăţii de exprimare a presei, acesta în realitate nu a adus nicio atingere reputaţiei şi demnităţii apelantei, fiind perceput de către public cel mult ca fiind un scenariu neverosimil, fără a schimba percepţia generală despre reclamantă.

Mai mult, aşa cum a expus anterior, suferinţele morale invocate prin acţiune nu sunt reale, cererea de chemare în judecată reprezentând o exercitare vădit abuzivă a drepturilor procesuale.

26
În subsidiar, dacă se va reţine că apelanta a suferit un prejudiciu nepatrimonial, trebuie

avut în vedere că scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând a unei satisfacţii morale pentru suferinţele de acelaşi ordin, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale (Î.C.C.J., Secţia civila şi de proprietate intelectuală, decizia civila nr. 5567 din 29 iunie 2011).

Astfel, cum a arătat şi în întâmpinare, întinderea prejudiciului moral pretins, de 50.000 Euro, este unul vădit disproporţionat, având în vedere că din probatoriul administrat a reieşit că singura suferinţă produsă apelantei, ca urmare a publicării articolului, a fost că timp de câteva zile a fost necăjită sau afectată. Or, o stare de spirit afectată în mod cert nu poate justifica luarea măsurilor solicitate de către apelanta, respectiv cenzurarea libertăţii sale de exprimare şi obligarea la plata unei sume de bani excesivă.

Consideră deci pârâtul, raportat la toate cele de mai sus, că el, în calitate de jurnalist şi-aexercitat libertatea de exprimare în limite legale, cu bună-credinţă, cenzurarea sa profesională fiind o măsură disproporţionată şi nelegală, iar pentru toate aceste motive, solicită respingerea apelului canefondat.

Soluţia instanţei de apel.
Analizând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel invocate, a actelor dosarului şi a

dispoziţiilor legale incidente în materie, Curtea constată că apelul reclamantei este fondat în parte,conform dispozitivului prezentei decizii, motivat pe considerentele ce urmează a fi expuse:

Circumstanţele de fapt ale cauzei.

Reclamanta a invocat în motivarea cererii introductive de instanţă, în esenţă, următoarele împrejurări de fapt:

Reclamanta are calitatea de decan al Facultăţii de Medicină din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca, funcţie dobândită în anul 2008, în prezentaflându-se în exercitarea celui de al doilea mandat.

Totodată, reclamanta este şeful disciplinei de Farmacologie, Toxicologie şi Farmacologie Clinică în cadrul aceleaşi facultăţi, conducător de doctorat, medic primar în specialităţile Pediatrie şi Farmacologie Clinică, precum şi preşedinte fondator al Asociaţiei Decanilor Facultăţilor de Medicină din România.

Soţul său, numitul Buzoianu Octavian, a fost candidat la funcţia de primar al municipiuluiCluj-Napoca, pentru alegerile locale din 05 iunie 2016, alegeri câştigate de actualul primar Emil Boc, pentru aceleaşi alegeri candidând, ca şi adversar politic al soţului reclamantei, pârâtul de rândul 1, Alexa Liviu Doru Alin, director general al publicaţiei Ziar de Cluj.

Reclamanta a arătat că nu şi-a început cariera medicală şi nici cariera didactică sau administrativă în anul 2016, an în care, prin candidatura soţului său, aceste aspecte ale vieţii reclamantei au devenit de aşa-zis interes „public” şi subiect predilect al pârâtului de rândul 1, citoate realizările sale au în spate o muncă şi o activitate de aproape 30 de ani.

Pe durata campaniei electorale vizând candidatura soţului reclamantei pentru funcţia de primar, a fost postată o întreagă serie de articole de presă pe site-ul www.ziardecluj.ro, vizând-o pereclamantă, pe familia sa, pe soţul său, pe unul dintre fiii reclamantei, context în care au fost jigniţi, denigraţi, prezentaţi ca persoane imorale, corupte, care calcă peste cadavre pentru a-şi atingescopurile etc.

În mod surprinzător, arată reclamanta, după încheierea campaniei electorale, pârâtul de rândul 1 a continuat seria articolelor care o vizau direct pe reclamantă, prin publicarea articolului „Anca Buzoianul se visează deja rectoriţă la UMF,” postat la data de 08 martie 2017.

Reclamanta susţine că această conduită a pârâţilor, de a publica articole denigratoare la adresa sa, a culminat cu articolul publicat în data de 12.04.2017, având titlul „Anca Buzoianu a orchestrat de după perdelele laşităţii campania împotriva UMF”, articol şi aspect cu privire la care înţelege să investească instanţa de judecată, invocând în susţinerea cererii de chemare în judecatăprevederile art. 4, art. 70 – 76, art. 79, art. 252 – art. 257 Noul Cod civil, combinat cu art. 1349Noul Cod civil, art. 11, art. 20, art. 30 alin. 6 şi art. 57 din Constituţie, precum şi art. 19 paragraful 3 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (f. 9 dosar fond).

Curtea constată, aşadar, că instanţa a fost învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, pentru prejudiciul moral afirmat de reclamantă şi care i-a fost cauzat acesteia prin

[page26image57054464] [page26image57054656] [page26image57054848]

27
articolul „Anca Buzoianu a orchestrat de după perdelele laşităţii campania împotriva UMF”

publicat/postat în data de 12 aprilie 2017.
Analizând conţinutul articolului de presă „Anca Buzoianu a orchestrat de după perdelele

laşităţii campania împotriva UMF” publicat/postat în data de 12 aprilie 2017, depus în formatprintat la fila 12 dosar fond, Curtea constată că acesta avea următorul conţinut :

„Reportajul publicat de France 2, în care UMF este făcută arşice nu a ieşit la aer aşa, din întâmplare. Ştiţi că noi la Ziar de Cluj nu ne mulţumim să privim superficial lucrurile. Aşa am aflat şi explicaţia acestui atac. Ea este următoarea: Anca Buzoianu este implicată foarte discret, însăfoarte puternic, într-o campanie de cucerire a titlului de rector. În acest sens, ea este dispusă la orice fel de război, inclusiv la scoaterea din joc a lui Alexandru Irimie. France 2 a făcut acest reportaj fiindcă o studentă de origine franceză care are tatăl angajat la France 2 a fost abordată pervers deAnca Buzoianu ce i-a fost în anii trecuţi profesoară chiar la UMF fetei. Iaca ce frumos lucrează d-na Buzoianu!

Ce ni se pare interesat este însă că d-na Buzoianu pregăteşte un alt atac important la adresa lui Ştefan Florian, despre care toţi cred că va fi viitorul rector. Dar şi mai interesant şi jenant ni se pare că Anca Buzoianu, prorector al U.M.F., a luat iniţiativa de a murdări universitatea de unde ia pita şi unde şi-a construit cariera.”

Acestea sunt, aşadar, limitele circumstanţelor de fapt deduse analizei instanţei prin demersul judiciar iniţiat de reclamantă şi care urmează să fie analizate prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză şi prin raportare la particularităţile specifice ale speţei.

Dispoziţii legale aplicabile.

Noul Cod Civil reglementează în Secţiunea a 3 – a „dreptul la libera exprimare, dreptul la viaţa privată, dreptul la demnitate, dreptul la propria imagine, atingerile aduse vieţii private şi limitele incidente în privinţa acestor drepturi”, după cum urmează:

Art. 70 Cod Civil – „dreptul la libera exprimare”: „(1) Orice persoană are dreptul la libera exprimare.

(2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.”

Art. 71 Cod civil – „dreptul la viaţa privată”:
„(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private.

(2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

(3) Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenţei, manuscriselor sau a altor documente personale, precum şi a informaţiilor din viaţa privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.”

Art. 72 Cod Civil – „dreptul la demnitate”:
„(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale.

(2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.”

Art. 73 Cod Civil – „dreptul la propria imagine”: „(1) Orice persoană are dreptul la propria imagine.

(2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea uneiasemenea reproduceri. Dispoziţiile art. 75 rămân aplicabile.”

Art. 74 Cod Civil – „atingeri aduse vieţii private”:
„Sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private:

a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuinţă sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal;

b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări;

c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul acesteia;

[page27image57658560]

28
d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul

celui care îl ocupă în mod legal;
e) ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute

expres de lege;
f) difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind

viaţa intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
g) difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în

unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate,problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptăţite;

h) utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană;

i) difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sauale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.”

Art. 75 Cod Civil – „limite”:

„(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la careRomânia este parte.

(2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.”

Art. 253 Cod Civil :

„1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei:

a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;
b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;
c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o

subzistă.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale

prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c).

(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre aajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:

a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;

b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciuluicauzat.

(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive”.

Art. 1.349 Cod Civil:

„(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sauobiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sauintereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire, răspunde de toate prejudiciilecauzate, fiind obligat să le repare integral.

(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.

(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială”.

Art. 1.353 Cod Civil:

Art. 1.357 Cod Civil:

„(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”.
Art. 1.373 Cod Civil:
„(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta

săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
(2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul

său ori al altuia.
(3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea

să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”.

Art. 1.381 Cod Civil:
„(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie.
(2) Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu

poate fi valorificat imediat.
(3) Dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale

privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor”.Art. 1.382 Cod Civil:

„Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat”.

Art. 1.391 Cod Civil:

„(1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

(2) Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu.

(3) Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricăruisubiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-ohotărâre judecătorească definitivă.

(4) Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu trece la moştenitori. Aceştia îl pot însă exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct.

(5) Dispoziţiile art. 253 – 256 rămân aplicabile”.

Art. 8 alin. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 (*actualizată*), privind ratificareaConvenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta convenţie, prevede că „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, a domiciliului său şi a corespondenţei sale”.

Art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 (*actualizată*), privind ratificareaConvenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta convenţie, reglementează „libertatea de exprimare”, astfel:

1. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea deopinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele sa supună societăţilede radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comporta îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsurinecesare, într-o societate democratica, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publica, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei,

„Cel care cauzează un prejudiciu prin
îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv”.

chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să

30
protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informaţii

confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

Scurte consideraţii cu privire la jurisprudenţa C.E.D.O. în materia aplicării art. 10 din Convenţie.

Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi una din condiţiile primordiale ale progresului sau / şi a dezvoltării fiecărei persoane(Lingens c. Austriei ).

Sub rezerva celui de-al doilea paragraf al articolului 10, ea se aplica nu numai„informaţiilor” sau „ideilor” primite în mod favorabil sau considerate ca inofensive, ci şi celor care lovesc, şochează sau neliniştesc o persoana sau o parte a populaţiei, în baza pluralismului, toleranţei şi spiritului de deschidere fără de care o societate democratică nu poate exista (Handyside c. Regatului Unit; Jersild c. Danemarcei; Vogt c. Germaniei).

Aşa cum precizează articolul 10, exercitarea acestei libertăţi este supusă unor formalităţi, condiţii, restricţii şi sancţiuni care trebuie totuşi să fie interpretate strict, necesitatea lor trebuind să fie stabilită în mod convingător (Observer şi Gardian c. Regatului Unit; Jersild c. Danemarcei;Janowski c. Poloniei; Nielsen şi Johnsen c. Norvegiei).

Condiţia „necesitaţii într-o societate democratică” obligă Curtea sa determine dacă ingerinţa incriminată corespundea unei „nevoi sociale imperioase”, dacă era proporţională cu scopul legitimvizat (şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale erau pertinente şi suficiente). Pentru a decide asupra existenţei unei asemenea nevoi şi asupra mijloacelor de acţiune ce trebuie adoptate statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere, dar această marjă este însoţită de un control european ce priveşte atât legea cât şi deciziile care o aplică, chiar şi când acestea provin de la o instanţă independentă. Curtea are deci competenţa de a decide în ultima instanţă, dacă o„restricţie” încalcă sau nu libertatea de exprimare garantată de articolul 10 (Lehideux et Isorni c.Franţei, Perna c. Italiei).

Pentru a se pronunţa asupra chestiunii necesitaţii ingerinţei, Curtea va tine seama în special de termenii utilizaţi în afirmaţiile litigioase, de contextul în care acestea au fost făcute publice şi de cauza în ansamblul său (Nilsen şi Johnsen c. Norvegiei ; Fuentes Bobo c. Spaniei, Muslum Gunduz c. Turciei Raichinov c. Bulgariei; Boldea c. României).

În evaluarea proporţionalităţii unei ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare trebuie să se distingă cu grijă între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, ultimele nu se pretează la o demonstraţie a exactităţii lor (De Haes et Gijsels c. Belgiei ).

Pentru judecăţile de valoare, obligaţia de a le dovedi este deci imposibil de îndeplinit şi aduce atingere libertăţii de opinie, element fundamental garantat de articolul 10 (Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei ).

Curtea a statuat că, în ceea ce-i priveşte pe ziarişti, nu s-ar putea acorda acelaşi grad de protecţie unui jurnalist ca unui simplu cetăţean, primul utilizând presa pentru a-şi face cunoscute punctele de vedere şi dreptul său la replică. Curtea a considerat ca limitele criticii admisibile eraumai largi faţă de un ziarist decât faţă de un simplu cetăţean, ziaristul trebuind să facă dovada unei mai mari toleranţe (Urbino Rodrigues c. Portugaliei).

Curtea a mai statuat că presa nu trebuie să depăşească anumite limite, ce ţin mai ales de„protecţia reputaţiei şi drepturilor altuia”, „securitatea naţională”, „autoritatea puterii judiciare”, chiar dacă acesteia ii incumbă, totuşi, sarcina de a comunica, cu respectarea obligaţiilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra chestiunilor politice ca şi asupra altor teme deinteres general (De Haes şi Gijsels c. Belgiei; Toma c. Luxemburgului, Colombani şi alţii c. Franţei).

Exercitarea libertăţii de exprimare include obligaţii şi responsabilităţi, a căror întinderedepinde de situaţie şi de procedeul tehnic utilizat (Stoll c. Elveţiei), şi că garanţia oferita de articolul 10 jurnaliştilor este subordonată condiţiei ca cei interesaţi să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să furnizeze informaţii exacte şi demne de încredere cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France şi alţii c. Franţei; Colombani şi alţii c. Franţei ; Bladet Tromsø şiStensaas c. Norvegiei, Cumpănă şi Mazăre c. României; Stângu şi Scutelnicu c. României).

[page30image57017472] [page30image57017280]

31
persoane determinate, indicând numele şi funcţiile acestora, implică pentru reclamanţiobligaţia de a furniza o bază factuală suficientă (Cumpănă şi Mazăre c. României; Lesnik c.

Slovaciei; Vides Aizsardzibas Klubs c. Letoniei).
Într-o cauza Curtea a decis că, în lipsa bunei-credinţe şi a bazei factuale, şi deşi articolul

litigios se înscria într-o dezbatere mai largă şi foarte actuală pentru societate – corupţia funcţionarilor – afirmaţiile reclamanţilor nu sunt expresia unei „doze de exagerare” sau de „provocare” care este permisă în cadrul exercitării libertăţii jurnalistice (Stângu şi Scutelnicu c. României).

Curtea a reţinut că într-o cauza, instanţele naţionale au considerat că reclamantul, ziarist experimentat, ar fi trebuit să ştie că informaţiile privind persoanele implicate intr-o procedură penală (antecedentele penale ale unor persoane implicate într-o tâlhărie) în curs erau confidenţiale(Dammann c. Elveţiei).

Curtea a statuat că protejarea surselor jurnalistice este unul din fundamentele libertăţii de exprimare şi că absenţa unei asemenea protecţii ar putea să descurajeze sursele jurnalistice să ajute presa să informeze publicul cu privire la chestiunile de interes general şi că, în consecinţă, presa ar fi mai puţin capabilă să-şi joace rolul indispensabil de „haine de gardă” şi aptitudinea sa de a furniza informaţii precise şi fiabile ar putea fi afectată.

Ţinând seama de importanţa pe care o are protejarea surselor jurnalistice, o asemenea măsura nu s-ar putea concilia cu articolul 10 al Convenţiei decât dacă se justifică printr-un imperativ preponderent de interes public (Goodwin c. Regatului Unit; Roemen şi Schmidt c.Luxemburgului).

Curtea precizează însă că, în pofida necesităţii de protejare a surselor jurnalistice, există obligaţia jurnaliştilor de a furniza o bază factuală solidă pentru alegaţiile litigioase şi care nu implică obligaţia de a dezvălui numele persoanelor care au furnizat informaţiile pe care s-au bazat pentru a-şi redacta articolele (Cumpăna şi Mazăre c. României).

Curtea a apreciat că obligaţia de a publica hotărârea de condamnare, de către reclamant, şide a publica, pe cheltuiala sa, un comunicat într-un ziar de audienţă naţională, respectiv, condamnarea reclamantului la despăgubiri simbolice de 1 franc, în principiu, o asemenea publicare nu apare ca fiind o măsura prea restrictivă a libertăţii de exprimare (Chauvy şi alţii c. Franţei).

Scurte consideraţii cu privire la răspunderea civilă delictuală.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este instituită prin art. 1.357 C. civ., care constituie, de altfel, temeiul pentru stabilirea condiţiilor generale ale acestei răspunderi.

Astfel, potrivit art. 1.357 C.civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

În plus, art. 1.353 C. civ. prevede că „cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv”. Din prevederile legale sus menţionate, rezultă că pentru angajarea răspunderii civiledelictuale se cer a fi întrunite cumulativ câteva condiţii, şi anume: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei, a vinei, celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau

imprudenţa cu care a acţionat, ori în cea mai uşoară culpă.
De asemenea, potrivit art. 1.373 alin. 1 C. civ., comitentul – astfel cum este el definit de aer.

1.373 alin. 2 C. civ. – este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori faptasăvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

Prejudiciul.

Nu se poate vorbi despre o răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu, opagubă, o daună, prejudiciul, ca element esenţial al răspunderii delictuale, constând în „rezultatul,în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană” (a se vedea în acest sens Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil – Teoriagenerală a obligaţiilor, Ed. a IX-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, 2008, pag. 145 şi urm.).

Doctrina de specialitate a subliniat constant faptul că despăgubirea care se acordă în cazul răspunderii civile delictuale este întotdeauna patrimonială, chiar dacă prin aceasta se tinde larepararea unor prejudicii fără caracter patrimonial, denumite tradiţional daune morale.

[page31image57035584]

32
Prejudiciul este unul moral, nepatrimonial, în ipoteza în care el, de principiu,

nu este susceptibil de evaluare bănească, cum ar fi spre exemplu, atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane, suferinţele de ordin afectiv sau fizic, încălcarea unor drepturi personalenepatrimoniale, etc.

Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare, se cer a fi întrunite cumulativ unele condiţii, şi anume: să fie cert, adică să fie sigur atât în privinţa existenţei sale, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare, şi să nu fi fost încă reparat, dat fiind că, în cazul răspunderii civile delictuale, repararea prejudiciului are drept scop înlăturarea integrală a efectelor faptei ilicite, iarnicidecum această reparare nu poate constitui o sursă de dobândire a unor venituri suplimentare, în plus faţă de paguba suferită.

Fapta ilicită.

Pentru obligarea la plata despăgubirilor este necesar ca prejudiciul să fi fost produs printr-ofaptă ilicită.

În mod obişnuit, fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind „orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptuluisubiectiv aparţinând unei persoane” (a se vedea în acest sens op. cit. pag. 176).

Noţiunea de faptă ilicită este privită în practica judecătorească în mod extensiv, în sensul că se reţine răspunderea civilă delictuală nu numai atunci când s-a adus atingere unui drept subiectiv –stricto sensu -, dar şi atunci când au fost prejudiciate anumite interese ale anumitor persoane.

Atunci când se examinează în concret existenţa unei fapte ilicite, ca element al răspunderiicivile delictuale, se are în vedere obiectivarea, manifestarea exterioară a unei atitudini de conştiinţă şi voinţă a unei anumite persoane, neinteresând aici atitudinea subiectivă a persoanei faţă de fapta sa ori, mai ales, faţă de urmările acestei fapte.

Există anumite situaţii în care, deşi fapta săvârşită provoacă un prejudiciu altei persoane,răspunderea civilă delictuală nu este angajată, întrucât caracterul ilicit al faptei este înlăturat, de existenţa unor cauze care înlătură acest caracter ilicit, şi anume, legitima apărare, starea de necesitate, forţa majoră sau cazul fortuit, îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege ori a ordinului superiorului, exercitarea unei drept subiectiv, consimţământul victimei.

Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane în temeiul răspunderii civile delictuale, nu este suficient să existe, pur şi simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar să se stabilească, nu un raport de cauzalitate în general, ci raportul de cauzalitate specific dintre acţiunea sau inacţiunea omenească cucaracter ilicit şi prejudiciu, fără a ignora ori subaprecia cauzele de ordin fizic, biologic, medical, tehnic, etc., care pot să explice, sub aspectul cauzalităţii naturale, producerea unui anumit efect păgubitor.

Determinarea raportului de cauzalitate este delicat de făcut, însă, aşa cum s-a arătat îndoctrina de specialitate, cel mai bun sistem pentru determinarea acestui raport de cauzalitate esteacela al cauzalităţii necesare ( a se vedea în acest sens I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa – Răspunderea civilă, pag. 92 şi urm.; Fr. Deak, Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, ca element al răspunderii civile, în Unele probleme teoretice ale predării ştiinţei dreptului în învăţământul superior, Ministerul Învăţământului, Bucureşti, 1966, pag. 7-12; C.Stătescu, C. Bîrsan, op. cit. pag. 190 şi urm.).

Acest sistem, al cauzalităţii necesare, porneşte de la definiţia categoriei de cauză, ca fiind acel fenomen care, precedând efectul, îl provoacă în mod necesar, putând fi considerate drept cauzăa prejudiciului numai acele fapte care au o legătură absolut necesară cu efectul produs.

Vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul.

Pentru ca răspunderea civilă delictuală a celui care a cauzat prejudiciul să fie angajată, nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este absolut necesar ca acea faptă să îi fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârşit-o, să fi acţionat deci cu vinovăţie.

33
Vinovăţia, aşa cum a fost definită în doctrina de specialitate (a se vedea C. Stătescu,

C. Bîrsan, Op. cit, pag. 196 şi urm.) reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o lamomentul săvârşirii faptei ilicite, sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârşirii acesteia,faţă de fapta şi urmările acesteia, ea presupunând ca antecedent un proces psihic complex, de conştiinţă şi de voinţă, proces care se sfârşeşte prin a se manifesta în exterior, a se obiectiva sub forma acţiunii ori inacţiunii ilicite.

În plus, este necesar ca vinovăţia, în oricare din formele ei, intenţie directă sau indirectă, culpă directă ori indirectă, neglijenţă sau imprudenţă, ori „cea mai uşoară culpă”, să fie în corelaţie cu fapta ilicită şi cu raportul de cauzalitate.

Împrejurări care înlătură vinovăţia.

Există anumite împrejurări care înlătură vinovăţia autorului pretinsei fapte ilicite, respectiv, cazul fortuit, forţa majoră, etc.

În cuprinsul noţiunii largi a fortuitului – a cazului fortuit lato sensu – trebuie să distingem oserie de împrejurări care, toate, presupun lipsa vinovăţiei, dar care, fiecare în parte, se disting prinanumite caracteristici şi consecinţe juridice, care le sunt proprii.

Astfel, în literatura juridică şi practica judecătorească sunt reţinute drept împrejurări care înlătură vinovăţia: fapta victimei înseşi; fapta unui terţ, pentru care autorul nu este ţinut a răspunde; cazul fortuit stricto sensu; cazul de forţă majoră.

În materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, distincţia dintre cazul fortuitstricto sensu şi cazul de forţă majoră nu prezintă importanţă deosebită, ambele având aceleaşi efecte exoneratoare de răspundere.

Concluzionând, dacă toate aceste condiţii sunt cumulativ întrunite, şi nu este prezent niciun caz exonerator de răspundere, atunci este posibilă angajarea răspunderii civile delictuale pentrufapta proprie.

Aplicând, în concret, la cauza pendinte, condiţiile necesare angajării răspunderii civile delictuale, Curtea constată că, în cauză, acestea au fost pe deplin dovedite.

Astfel, prin articolele publicate – fiind evidentă intenţia de publicare a acestor informaţii de „senzaţie”, informaţii nefundamentate pe o bază factuală solidă, însă prejudiciabile pentrureclamantă -, reclamantei apelante i-au fost încălcate drepturile personale nepatrimonialefundamentale constând în: dreptul la onoare, dreptul la reputaţie şi dreptul la propria imagine.

De asemenea, reclamanta a suferit un evident prejudiciu moral, prejudiciu constând în lezarea onoarei, deteriorarea aparent iremediabilă a bunei sale reputaţii, atât în societate şi în profesie, cât şi în mediul familial şi în cercul de prieteni sau cunoscuţi.

Nu este de ignorat, din punct de vedere al prejudiciului moral cauzat reclamantei apelante, nici disconfortul psihic suferit de aceasta, concretizat în tulburarea liniştii sale sufleteşti şi mentale, a păcii interioare, în temerea reclamantei că modul în care va fi percepută imaginea sa de către toţi cei apropiaţi, precum şi de către opinia publică, va fi unul alterat şi deteriorat, greu de remediat.

Apoi, este de avut în vedere împrejurarea că imaginea reclamantei în societate, în familie, înmediul profesional, este compromisă în mod grav, poate chiar ireversibil.

Consideraţii cu privire la aprecierea caracterului parţial fondat al apelului reclamantei şi, implicit, al caracterului parţial fondat al acţiunii reclamantei.

În susţinerea caracterului denigrator al întregului articol de presă intitulat „Anca Buzoianu a orchestrat de după perdelele laşităţii campania împotriva UMF”, publicat/postat în data de 12 aprilie 2017 s-a accentuat ideea conform căreia reportajul realizat, într-o notă critică, la adresa U.M.F. Cluj, de către postul TV France 2, ar fi fost rezultatul „abordării perverse a unei studente de origine franceză, care are tatăl angajat la France 2, de către Anca Buzoianu, ce i-a fost în anii trecuţi profesoară chiar la U.M.F. fetei”, pentru că „Anca Buzoianu, prorector a U.M.F., a luat iniţiativa de a murdări universitatea de unde ia pita şi unde şi-a construit cariera”.

Cu alte cuvinte, se inoculează cititorilor acestui articol de presă faptul că reclamanta are o atitudine perversă, are o personalitate laşă, perversă şi că „este dispusă la orice fel de război”, „într-o campanie de cucerire a titlului de rector”, mergând până acolo încât „să murdărească universitatea de unde ia pita şi unde şi-a construit cariera”.

Ideea esenţială a acestui articol de presă, exprimată într-un limbaj comun, nu neapărat juridic, accesibil oricui, chiar şi fără o pregătire juridică de specialitate, este aceea că reclamanta

[page33image57041728] [page33image57041920]

34
Anca Buzoianu a contactat – a „abordat pervers”, conform terminologiei utilizate în articolul de presă analizat – o fostă studentă de a sa, de origine franceză, al cărei tată este angajat la postul TV France 2, pentru „a comanda” reportajul publicat de France 2, „în care U.M.F. este făcută

arşice”, reportaj care „nu a ieşit la aer aşa, din întâmplare”.
Prin urmare, în primul rând, se pune întrebarea dacă, acest articol de presă, care conţine un

limbaj nepotrivit şi inadecvat unei comunicări de presă oneste şi obiective, făcută cu bună-credinţă, poate fi asimilat unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, în accepţiunea pe care Noul Cod civil, în art. 1357, o dă acestei noţiuni.

În al doilea rând, se impune a se analiza dacă acest articol de presă a fost redactat şi adus la cunoştinţa opiniei publice cu respectarea dispoziţiilor art. 10 din Convenţie, dacă aşa-zisele relatări conţinute în acest articol de presă vizau sau nu un interes public, dacă erau de actualitate lamomentul la care au fost făcute, dacă autorul acestui articol de presă a respectat sau nu dreptul lalibertatea de exprimare, astfel cum acest drept este reglementat în art. 10 paragraful 1 dinConvenţie.

În al treilea rând, se impune a se stabili dacă prin aşa-zisele relatări conţinute în acest articol de presă i-a fost cauzat reclamantei un prejudiciu moral, un prejudiciu de imagine, respectiv, dacăreclamanta s-a simţit lezată şi tulburată ca urmare a faptului că dreptul său nepatrimonial la imaginei-a fost încălcat de o manieră destul de gravă.

Se poate constata, fiind de notorietate publică în oraş, că la momentul la care a fost publicat acest articol de presă postul de rector al U.M.F. Cluj nu era vacant, după cum, nu s-a vacantat nicipână la momentul pronunţării prezentei hotărâri.

Nici anterior publicării articolului de presă reclamat, nici pe parcursul soluţionării cauzei în fond şi nici pe parcursul soluţionării cauzei în apel – în faza de judecată a apelului fiind stabilite şapte termene de judecată, 27 iunie 2018, 05 septembrie 2018, 03 octombrie 2018, 17 octombrie 2018, 31 octombrie 2018, 14 noiembrie 2018, 28 noiembrie 2018 -, postul de rectorul al U.M.F. nua devenit vacant şi nu a fost oficial deschisă nicio campanie în vederea depunerii unor candidaturi pentru postul de rector al U.M.F. Cluj.

Prin urmare, chiar timpul a dovedit că „subiectul” „relatat” în articolul de presă reclamat nu era de actualitate la momentul publicării articolului, după cum, nu este de actualitate nici la acestmoment.

Prin urmare, afirmaţia din cuprinsul articolului de presă reclamat, conform căreia „Anca Buzoianu este implicată foarte discret, însă foarte puternic, într-o campanie de cucerire a titlului derector. În acest sens ea este dispusă la orice fel de război, inclusiv la scoaterea din joc a luiAlexandru Irimie” – rectorul în funcţie al U.M.F. Cluj (n.n.) -, excede cu evidenţă realităţii factuale, fiind lipsită de orice suport real, de orice acurateţe factuală, neputând fi circumscrisă unui material de presă de investigaţie sau unei dezvăluiri senzaţionale, de maximă şi imediată actualitate şi deinteres public.

Libertatea de exprimare, astfel cum este ea consacrată în art. 10 din Convenţie, constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, însă, exercitarea acestei libertăţi nu trebuie să fie făcută abuziv şi discreţionar, ci trebuie subsumată bunei credinţe în exercitarea ei, respectiv, trebuie supusă unor formalităţi de bune intenţii, de asemenea manieră încât să nu depăşească condiţia „necesităţii într-o societate democratică”.

Cu alte cuvinte, se impune a se analiza în cauză dacă aşa-zisele relatări conţinute în acest articol de presă erau de interes public, corespundeau „necesităţii într-o societate democratică” şi dacă această ingerinţă, produsă imaginii şi prestigiului de care se bucură reclamanta în societate, prin publicarea articolului de presă, corespundea unei „nevoi sociale imperioase” şi dacă era proporţională cu „scopul legitim vizat”.

Aşa cum s-a arătat şi anterior, aceste relatări nu erau de actualitate, nu erau nici de interespublic, ci puteau viza, cel mult, un cerc restrâns de persoane, respectiv, acele persoane care lucrau în cadrul U.M.F. sau care colaborau cu U.M.F.; „relatările” nu corespundeau unei nevoi sociale imperioase, nu respectau condiţia necesităţii într-o societate democratică şi, cel mai important aspect, acestea erau total lipsite de o bază factuală reală şi de orice acurateţe factuală.

Este adevărat că în cazul persoanelor aşa-zis „publice” libertatea de exprimare trebuie să aibă o marjă mai largă de apreciere, dar nu este mai puţin adevărat că garanţia oferita de articolul

10 jurnaliştilor este subordonată condiţiei ca cei
încât să furnizeze informaţii exacte şi demne de încredere cu respectarea deontologiei jurnalistice(Radio France şi alţii c. Franţei; Colombani şi alţii c. Franţei ; Bladet Tromsø şi Stensaas c. Norvegiei, Cumpănă şi Mazăre c. României; Stângu şi Scutelnicu c. României).

Dacă, în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când este informată de malversaţiuni prezumate ale aleşilor locali şi funcţionarilor publici, faptul de a indica direct persoane determinate, indicând numele şi funcţiile acestora, implică pentru reclamanţi obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă (Cumpănă şi Mazăre c. României; Lesnik c. Slovaciei; Vides Aizsardzibas Klubs c. Letoniei).

Jurisprudenţa CEDO este constantă în a încadra în această categorie de persoane în modpreponderent oamenii politici sau cei care ocupă funcţii de demnitate într-o structura statală (vonHannover v. Germany, Krone Verlag Gmbh v. Austria).

Or, apelanta nu este o „persoană publică” în accepţiunea aici avută în vedere, astfel că, cazul apelantei,acesta nu poate fi considerat a fi un criteriu aplicabil.

Dacă, însă, se trece peste acest aspect, se impune a se sublinia faptul că principiul CEDO enunţat de instanţa de fond se referă la limitele criticii exprimate într-un articol de presă, la adresa unei persoane „publice”, critica reprezentând examinarea şi evidenţierea părţilor slabe ale unuilucru sau ale unei persoane şi, pe cale de consecinţă, subsumându-se unei judecăţi de valoare.

Altfel spus, critica implică emiterea unor judecăţi de valoare din partea autorului şi nu prezentarea unor informaţii factuale false.

Or, în cauza pendinte, pârâţii nu au emis judecăţi de valoare la adresa apelantei, ci au oferit publicului informaţii factuale, certe, concrete, raportat la activităţi pe care aceasta le-ar fi întreprins,pentru „cucerirea titlului de rector”.

Chiar dacă, prin prisma poziţiei sale în societate şi, îndeosebi, în cadrul U.M.F., în privinţareclamantei se poate considera că aceasta este supusă unei atenţii mai sporite a publicului în raport cu o persoană (relativ) oarecare, aceasta nu poate, în niciun caz, să conducă la ideea că apelanta, care trebuie să aibă o tolerabilitate mai ridicată asupra judecăţilor de valoare exprimate în presă la adresa ei, ar trebui, totuşi, să tolereze şi să agreeze „relatări” lipsite de orice bază factuală reală,concretizate în informaţii neadevărate inventate sau fabricate cu privire la acţiuni pe care, în realitate, nu le-a întreprins şi care nu-i pot fi, sub nicio formă, imputate.

Raportat la nivelul gravităţii la care s-au făcut afirmaţiile la adresa reclamantei – în sensul că în calitatea sa de decan al facultăţii de medicină, a orchestrat o campanie „murdară” de presă împotriva aceleiaşi facultăţi, apelând chiar la o televiziune străină – este mai mult decât evident că această gravitate a afirmaţiilor reclamă un nivel la fel de ridicat şi de solid al dovezilor relevante din partea pârâţilor şi nu o simpla afirmaţie/scuză pentru cele „relatate”.

Tocmai din această perspectivă, a raportului şi a poziţiei apelantei faţă de studenţii Facultăţiide Medicină, este extrem de gravă acuzaţia că ar fi putut iniţia un demers prin care ar pune la îndoială competenţele şi cunoştinţele pe care studenţii le dobândesc, prin efortul şi munca depusă pedurata a multor ani de studii.

Pentru ca acest articol de presă să poate fi circumscris cerinţelor imperative pretinse de art. 10 din Convenţie, astfel cum aceste cerinţe au fost avute în vedere în jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, era absolut necesar să se facă de către autorul articolului de presă proba verităţii afirmaţiilor conţinute în acest articol.

În nici un moment nu s-a pus problema divulgării sursei care l-a informat pe autorularticolului de presă incriminat despre existenţa respectivei studente franceze, ştiut fiind că un om de presă, un jurnalist, nu poate fi obligat să îşi divulge sursele.

Referitor la această chestiune, a refuzului de dezvăluire a surselor, poziţia Curţii de la Strasbourg este una fermă, în sensul că un astfel de argument nu poate fi adus în sprijinul lipsei de justificare sau veridicitate a afirmaţiilor făcute în presă (cauza Cumpăna şi Mazăre c. României, amintită mai sus).

interesaţi să acţioneze cu bună-credinţă, astfel

36
Tot în sensul arătat, apelanta a invocat şi soluţia CEDO din cauza Mc. Vicar c. UK, în

care Curtea a apreciat că informaţiile şi acuzaţiile factuale făcute de autorului unui articol de presă trebuie dovedite, pentru a se putea asigura protejarea efectivă a dreptului la reputaţie al persoaneivizate de respectivul material de presă.

Curtea a statuat că sarcina probei verităţii afirmaţiilor revine autorului articolului, chiar şi în ipoteza în care acesta înţelege să invoce confidenţialitatea surselor sale.

Prin întâmpinarea formulată în dosarul instanţei de fond (f. 58 – 67 dosar fond), pârâţii intimaţi au susţinut că intenţia reclamantei de a ocupa funcţia de rector nu este o simplă speculaţie, ci „a fost dezvăluită chiar de către reclamantă unor prieteni de familie care sunt, totodată, apropiaţi ai subsemnatului”.

Prin urmare, Curtea constată că „sursa” articolului de presă incriminat este fie reclamanta, fie prietenii de familie ai acesteia, care sunt, totodată, şi prieteni apropiaţi ai pârâtului.

S-a mai afirmat că „sursele” în baza căruia a fost scris articolul erau persoane dinconducerea U.M.F.

Se poate constata, pe cale de consecinţă, că „sursa” sau „sursele” articolului de presă incriminat nu este/sunt „studenta de origine franceză”, aşa cum tendenţios şi nefondat au încercatintimaţii să acrediteze ideea cu ocazia judecării apelului.

Proba verităţii ar fi fost extrem de simplu de făcut: pentru a dovedi că relatările din articolul de presă incriminat au o bază factuală reală, intimaţii trebuiau să probeze faptul că la U.M.F. Cluj, la facultatea unde reclamanta este decan, respectiv la catedra unde aceasta a predat şi predă, a fost înmatriculată într-un anumit an şcolar universitar sau în mai mulţi ani şcolari universitari, o studentă de origine franceză, cu numele X, că această studentă este fiica reporterului care lucrează la postul TV France 2 şi care, totodată, a realizat reportajul denigrator la adresa U.M.F. Cluj, reportaj apărut la începutul lunii aprilie 2017 pe postul TV menţionat şi care, în esenţă, sugera faptul că studenţii francezi licenţiaţi în cadrul U.M.F. Cluj sunt slab pregătiţi (f. 23 – 39 dosar apel), precum şi faptul că reclamanta i-a fost profesor acestei studente de origine franceză.

Or, această probă a verităţii nu a fost făcută, intimaţii apreciind, eronat desigur, că dacă ar indica numele acestei studente de origine franceză, şi-ar divulga implicit sursa.

Cu riscul unei repetiţii inutile, Curtea constată că se impune a se sublinia faptul că nu studentă de origine franceză este sursa care le-a furnizat pârâţilor intimaţi aşa-zisele informaţii care au condus la relatările obiect al articolului de presă reclamat, ci sursa, aşa cum au recunoscut chiarintimaţii prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond, au fost prieteni de familie ai reclamantei şi, totodată, apropiaţi ai pârâtului şi „persoane din cercul de prieteni ai apelantei”.

În apel, în temeiul dispoziţiilor art. 479 alin. 2 C. pr. civ., coroborat cu art. 22 alin. 2 C. pr.civ., rap. la art. 477 C. pr. civ., Curtea a pus în discuţie necesitatea de a se face proba verităţii celor relatate în articolul de presă incriminat, acordând mai multe termen în acest sens, 05.09.2018,03.10.2018, 17.10.2018, 31.10.2018, 14.11.2018, 28.11.2018 (f. 105 – 106, 107 – 108, 116 – 117, 143, 150 dosar apel), însă, o astfel de probă nu a fost făcută.

Mai mult decât atât, prin întâmpinarea depusă la apelul reclamantei (f. 66 – 80 dosar apel), s-a reiterat afirmaţia conform căreia informaţiile pe care s-a bazat pârâtul atunci când a scris articolul de presă incriminat de reclamantă i-au fost „oferite de către persoane care o cunosc pe apelantă, iar aceste persoane care intră protecţia surselor jurnalistice – aspect asupra căruia voi reveni la pct. D, sens în care nu pot şi nu voi face public identitatea acestora” (f. 71 dosar apel).

Prin urmare, Curtea constată că imperativul de a se face proba verităţii nu echivalează înniciun mod cu divulgarea surselor jurnalistice, în niciun moment neputându-se pune semnulegalităţii între „sursele” care i-au oferit intimatului informaţiile pe care s-a bazat când a scris acestarticol de presă, şi care sunt reprezentate de „persoane care o cunosc pe apelantă” (f. 71 dosar apel), respectiv, prieteni de familie ai reclamantei şi care sunt, totodată, apropiaţi ai pârâtului intimat (f. 63dosar fond), şi studenta de origine franceză la care au făcut referire respectivele „surse”.

De altfel, prin răspunsul la întrebarea nr. 11 din interogatoriul ce i-a fost luat în faţa instanţei de fond, pârâtul de rândul 1 a arătat că persoanele care i-au confirmat informaţia că reclamanta intenţionează să candideze la funcţia de rector a U.M.F. „sunt cunoştinţe comune, însă sunt tot surse jurnalistice, nefiind obligat să le dezvăluie identitatea” (f. 85 dosar fond).

37
La întrebarea nr. 7 din interogator – „puteţi preciza identitatea studentei franceze

despre care aţi afirmat că a fost abordată pervers de reclamantă în vederea iniţierii unei campanii de denigrare a U.M.F.” -, respectiv, la întrebarea nr. 8 din interogator – „puteţi preciza identitateatatălui studentei franceze amintite la întrebarea precedentă, precum şi funcţia pe care acesta este sau a fost angajat în cadrul televiziunii franceze France 2”-, pârâtul de rândul 1 a răspuns că nu doreşte să releve acest aspect, răspuns care trebuie corelat cu răspunsul la întrebarea nr. 9, prin care pârâtul de rândul 1 arată că la U.M.F. sunt peste 3.000 de studenţi străini, majoritatea francezi „cu care d-naBuzoianu are contact” (f. 84, 85 dosar fond).

Chiar dacă, autorul articolului de presă incriminat avea încredere în sursele sale jurnalistice,surse cu privire la care, în niciun fel, nu se poate pretinde să le fie divulgată identitatea, totuşi, acesta avea obligaţia, ce-i incumbă tocmai în virtutea calităţii sale de jurnalist, de a se informatemeinic şi justificat cu privire la veridicitatea informaţiilor furnizate de surse, informare care, înmod obligatoriu, trebuia să intervină anterior şi prealabil publicării articolului şi care trebuia să fie una fundamentată şi corect făcută.

Este foarte adevărat că datoria unui ziarist este aceea de a informa publicul cu privire la informaţiile de interes public general, dar nu este mai puţin adevărat că o astfel de obligaţie trebuie exercitată cu bună credinţă, după o temeinică şi prealabilă documentare, întotdeauna presa fiindţinută să relateze întemeindu-se pe o bază factuală solidă şi corectă.

Nu se poate pretinde ziaristului să-şi divulge sursa, aşa cum eronat au lăsat să se înţeleagă pârâţii intimaţi, însă ceea ce se pretinde unui ziarist este de a nu publica un articol care nu esteîntemeiat pe o bază factuală solidă şi care nu se fundamentează pe informaţii certe şi reale, temeinicverificate în prealabil.

Din această perspectivă, Curtea constată că pârâţii sunt cel puţin în culpă, în sensul avut învedere de art. 1357 alin. 2 Cod civil, pentru faptul că au scris şi publicat acest articol fără a efectua verificările minime prealabile pentru a se asigura că informaţiile pe care le vor relata în acest articol sunt certe, reale şi adevărate.

Pe cale de consecinţă, Curtea constată că articolul reclamat de reclamantă este lipsit de orice bază factuală concretă, nu corespunde imperativului de a furniza informaţii de imediată actualitate şi de interes public general, nu corespundea „necesităţii într-o societate democratică”, iar ingerinţa produsă imaginii şi prestigiului de care se bucură reclamanta în societate, prin publicarea articolului de presă, nu corespundea unei „nevoi sociale imperioase” şi nu era proporţională cu „scopul legitim vizat”.

Cu alte cuvinte, Curtea constată că „relatările” conţinute în acest articol de presă au avut, la adresa reclamantei, un singur scop, şi anume, de a o denigra, de a o jigni, de a o creiona ca fiind o persoană laşă, cu un caracter pervers, de a o terfeli, prejudiciindu-i în mod clar şi grav imaginea de care se bucură în familie, în cercul de prieteni şi cunoscuţi şi, mai ales, în mediul universitar, atât în cadrul U.M.F. Cluj, cât şi peste hotare.

Reclamanta nu este un cetăţean oarecare, deşi fiecare cetăţean este la fel de important dinpunct de vedere al dreptului său la imagine, este medic, decan al Facultăţii de Medicină din cadrul U.M.F. Cluj, este şeful disciplinei de Farmacologie, Toxicologie şi Farmacologie Clinică în cadrul aceleaşi facultăţi, conducător de doctorat, medic primar în specialităţile Pediatrie şi Farmacologie Clinică, precum şi preşedinte fondator al Asociaţiei Decanilor Facultăţilor de Medicină dinRomânia, bucurându-se de o largă apreciere şi recunoaştere nu numai la nivel local şi naţional, darşi la nivel internaţional.

Dovada incontestabilă a carierei impecabile şi a prestigiului de care se bucură reclamantasunt conferite nu doar de CV-ul profesional al acesteia (f. 23 – 41 dosar fond), CV absolutimpresionant, dar şi de faptul că aceasta a fost decorată cu Ordinul Naţional de Merit al Republicii Franceze pentru performanţa deosebită de a reuşi să creeze la Cluj cea mai mare comunitate de studenţi francezi din afara Franţei (f. 40, 44, 47, 50 dosar apel).

Prin urmare, este evident că afectarea imaginii şi a prestigiului reclamantei nu este una comună, ci se grefează pe corespondenţa cu persoana afectată, fiind necesar ca într-o astfel desituaţie să se ţină seama cu prioritate de ceea ce reprezintă în societate persoana căreia i s-a cauzat un astfel de prejudiciu moral.

38
Este incontestabil că fapta ilicită există, după cum, incontestabil este şi faptul că

reclamantei i s-a cauzat un grav prejudiciu moral de imagine, aşa cum s-a evidenţiat şi prin probaţiunea testimonială administrată în faţa instanţei de fond.

Martora Suciu Şoimiţa Mihaela, a cărei depoziţie a fost consemnată în procesul-verbal aflatla fila 97 dosar fond, a învederat instanţei faptul că articolul de presă a marcat-o foarte mult pe d-na Buzoianu, întrucât s-a văzut în situaţia ca ani mulţi de muncă să fie distruşi dintr-o dată.

Martora a precizat că, chiar şi ea a fost afectată de apariţia articolului, întrucât francofoniaeste un proiect pentru universitate, proiect în care s-a investit multă muncă şi energie.

Din depoziţia testimonială a martorei Militaru Florentina Claudia (f. 98 dosar fond) rezultă că reclamanta a fost afectată mai multe zile după publicarea acestui articol, fiind „neobişnuit de supărată”.

Din punct de vedere al prejudiciului moral suferit şi încercat de reclamantă, este irelevant faptul că reclamanta le-a comunicat cunoscuţilor, chiar şi martorilor, despre existenţa acestuiarticol.

Reclamanta a fost afectată negativ de acest articol nu în momentul şi nu datorită faptului că terţii au aflat de existenţa lui, ci prin chiar faptul publicării lui, din momentul publicării lui şi tocmai din cauza celor „relatate” în cuprinsul lui la adresa reclamantei.

Ansamblul probaţiunii administrate în cauză confirmă faptul că reclamanta a fost afectată depublicarea acestui articol de presă, articol prin care practic a fost acuzată şi de faptul că „murdăreşte universitatea de unde îşi ia pita şi unde şi-a construit cariera”.

Concluzionând, Curtea constată că articolul reclamat a contribuit substanţial la prejudicierea morală a reclamantei, la ştirbirea şi terfelirea bunei reputaţii a acesteia, la afectarea dreptului la imagine, atrăgând pe deplin îndeplinirea în cauză a condiţiilor necesare angajării răspunderii civiledelictuale.

Aşa fiind, în temeiul tuturor considerentelor mia sus expuse, Curtea constată că în cauză sunt pe deplin întrunite cerinţele necesare angajării răspunderii civile delictuale a pârâţilor, conformprevederilor legale anterior reproduse.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 480 alin. 1 C. pr. civ., Curtea va admite în parte apelulreclamantei, va schimba sentinţa apelată, în sensul admiterii în parte a acţiunii reclamantei, conformdispozitivului prezentei decizii.

Soluţia de admitere în parte a apelului, şi, implicit, de admitere în parte a acţiuniireclamantei sunt fundamentate pe considerentul că, deşi reclamanta a solicitat prin cererea introductivă de instanţă acordarea unor daune morale în sumă de 50.000 Euro, totuşi, Curtea a apreciat că suma de 10.000 lei daune morale este suficient de acoperitoare, având în vedere faptulcă instituţia daunelor morale nu trebuie să se transforme într-o sursă de îmbogăţire fără justă cauză.

Desigur, nu există repere legale exprese şi precise pentru cuantificarea daunelor morale cepot fi acordate într-un anumit caz specific, acestea fiind lăsate la libera apreciere a judecătorului cauzei, fiind de principiu admis că daunele morale care urmează să fie acordate într-o cauză anume nu pot constitui o sursă de înavuţire şi nu pot denatura sensul şi scopul instituţiei reparăriiprejudiciului moral prin intermediul daunelor morale.

Chiar şi acordarea unor daune morale într-un cuantum simbolic, cum ar fi de pildă 1 leu, este suficientă pentru a oferi celui prejudiciat moral satisfacţia că i s-a recunoscut prejudiciul moral ce i-a fost cauzat şi că acest prejudiciu moral a fost reparat.

În speţă, însă, având în vedere particularităţile specifice ale cauzei, persoana reclamantei, care ocupă funcţii importante în U.M.F. Cluj, care se bucură de o bună reputaţie şi de o conduităireproşabilă, recunoscută chiar şi pe plan internaţional, Curtea a apreciat că acordarea unor daunemorale în sumă de 10.000 lei este suficientă şi acoperitoare pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamantă.

În temeiul art. 451 alin. 1, art. 452 şi art. 453 alin. 1 C. pr. civ., Curtea va obliga pârâţii, în solidar, să-i plătească reclamantei suma de 3.200 lei cheltuieli de judecată aferente fondului cauzei, din care 200 lei taxă judiciară de timbru (f. 10 dosar fond), iar 3.000 lei reprezentând onorariuavocaţial aferent contractului de asistenţă juridică nr. 24/2017, sumă justificată prin chitanţa de plată nr. 782413/13.06.2017 (f. 11, 131 dosar fond).

În temeiul art. 451 alin. 1, art. 452 şi art.
în solidar, să-i plătească reclamantei suma de 4.132,28 lei cheltuieli de judecată aferente apelului, reprezentând onorariu avocaţial aferent contractului de asistenţă juridică nr. 25/2018, sumă justificată prin factura fiscală nr. 40/15.05.2018 şi prin estrasul de cont BT aferent datelor de 30 şi31 mai 2018 (f. 20, 154, 155 dosar fond).

Desigur, se impune a se argumenta de către Curte de ce anume reclamantei i-au fostacordate în întregime, cu titlu de cheltuieli de judecată, onorariile avocaţiale aferente fonduluicauzei şi apelului, în condiţiile în care apelul şi acţiunea reclamantei au fost admise doar în parte,respectiv, i-au fost acordate daune morale în sumă de doar 10.000 lei, deşi prin petitul 1 al cererii introductive de instanţă reclamanta a solicitat 50.000 Euro cu acest titlu.

Curtea constată că, deşi pretenţiile reclamantei au fost admise în parte, totuşi, nu se impune o reducere a onorariilor avocaţiale, dat fiind că acestea respectă întru totul cerinţa caracterului cert, real şi rezonabil, în concordanţă cu jurisprudenţa C.E.D.O. în materie şi cu decizia C.C.R. nr.401/14.07.2005.

În speţă, în lumina jurisprudenţei C.E.D.O. şi a dispoziţiilor art. 453 alin. 1 NCPC, coroboratcu art. 452 şi art. 451 N.C.P.C., Curtea constată că reclamanta este îndreptăţită la recuperarea tuturor cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial, având în vedere că legislaţia în domeniu a prevăzut în mod obligatoriu o procedură judiciară în vederea reparării prejudiciilormorale cauzate printr-o faptă ilicită, iar pentru demararea şi susţinerea acestei proceduri judiciare în faţa instanţei de judecată reclamanta a fost nevoită să apeleze la un avocat care şi-a executat mai mult decât onorabil mandatul ce i-a fost încredinţat.

În lumina jurisprudenţei C.E.D.O. se poate afirma că în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar şi rezonabil au fost plătite de partea care solicităacordarea lor.

Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 401/14.07.2005, respingând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 alin. 3 C.proc.civ. – considerentele din această decizie fiind aplicabile mutatis mutandis şi în privinţa dispoziţiilor art. 451 alin. 2 N.C.P.C. -, a statuat însensul că nimic nu se opune, în absenţa unei prevederi constituţionale exprese în acest sens, ca instanţa să cenzureze, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.

O asemenea prerogativă a instanţei este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.

Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este un terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cer, lichid şi exigibil.

În acelaşi sens s-a pronunţat constant şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudenţa sa, când, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unuicuantum rezonabil.

Astfel, în Hotărârea din 19 octombrie 2006, în cauza Raicu împotriva României (cererea nr.28104/03), publicată în Monitorul Oficial nr. 597/29.08.2007, Curtea a statuat în sensul că un „reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului”.

Curtea constată că în cauză nu există criterii suficiente care să conducă la ideea că onorariile avocaţiale, pentru fond şi apel, nu ar fi fost reale, necesare şi nu ar fi avut un caracter rezonabil alcuantumului, dată fiind şi importanţa deosebită a acestui demers judiciar pentru reclamantă, precumşi faptul că avocatul reclamantei şi-a executat mai mult decât onorabil mandatul ce i-a fostîncredinţat de către clienta sa.

453 alin. 1 C. pr. civ., Curtea va obliga pârâţii,

Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică din data de 28 noiembrie 2018.

DECIZIA CIVILĂ NR. 213/A/2018

Lasă un răspuns Anulează răspunsul

Populare

Specialiștii de la Apele Române au descoperit sursa poluării de pe Someș: un autotren parcat la Sala Sporturilor

O pensionară din Mănăștur a fost jefuită după ce și-a scos pensia de la bancomat: „În Mănăștur activează constant o "buzunăreasă”

Clujenii îi bat obrazul lui Emil Boc: „Fă centurile ocolitoare și eliberează puțin orașul. Lasă centrul, nu tot îl bibili și face frumos pentru turiști”

După ce din 2007 n-a fost capabil să facă nimic, acum că e în ograda altcuiva, Emil Boc ne spune când OSĂ înceapă lucrările la Spitalul Regional de Urgență