”Limba română este istorie, cultură, spiritualitate şi tezaur al mentalităţilor, de-a lungul istoriei milenare a poporului nostru, cu literatura ca expresie de vârf”, ne dă niște rumeguș de limbă de lemn premierul Nicolae Ciucă în mesajul de Ziua Limbii Române. Care premier al României s-a remarcat, în cele câteva luni de la preluarea mandatului, printr-un discurs șters, lipsit de spontaneitate și cu un vocabular extrem de modest. La limita imposturii.
Ce pot să vă zic este că Ziua Limbii Române nu ar trebui transformată în Ziua Limbilor în Dos. Limba-n cur, nu e limbă maternă decât pentru impostorii din politica noastră care ne-au dat să fim reprezentați de tot felul de inși care se poticnesc în gramatica limbii materne în timp ce se cațără pe Tricolor. Se cațără, ca maimuța, să ne arate dosul…
”Nu sunt un vorbitor foarte bun. Nu sunt foarte priceput în a ține discursuri. Acum zece ani, am decis să nu urmez niciun curs de comunicare publică, pentru că la acel moment m-am gândit că nu voi fi niciodată un politician. Încă îmi păstrez acea decizie”, recita un discurs, într-o engleză stângace, în 2017, la US Army War Collage din Carlisle (SUA), Nicolae Ciucă.
Dar Ciucă avea să își încalce cuvântul. Nu doar că a intrat în politică, a devenit (un mod de a spune, că a fost plantat în funcție) prim-ministru al României și președintele celui mai vechi partid din România, PNL (după cum susțin uteciștii și uaseceriștii plantați acolo sub Ion Iliescu să dea o aparență de pluripartidism României).
Auzindu-l vorbind pe Ciucă, mi se face dor de Viorica Dăncilă. Măcar fosta prim ministru era spontană în seninătatea dumneaei. Viorica Dăncilă a modificat radical percepția cu privire la standardele lingvistice ale unui premier. E al nostru, ”pre limba poporului”. Când ai atâția dottori în România, la ce-ți mai trebuie limbă română?
”Cred că această activitate trebuie să fie una cât se poate de simplă, cât se poate de transparentă, pentru că situația este și așa destul de complexă și de complicată încât nu cred că noi trebuie să o complicăm prin cuvinte și prin expresii”, zicea ceva, numai el știe ce, Nicolae Ciucă acum câteva zile în fața studenților, pledându-le întoarcerea acasă după realizarea studiilor în străinătate.
Nicolae Ciucă dă impresia unui elev scos la tablă. El a învățat ceva, a citit, n-a înțeles mare lucru din ce-a citit, dar își dorește foarte mult o notă ”de trecere”. Se înroșește la față, se chinuie, se bâlbâie, spune ceva, se corectează și privește cu disperare în jur după un ajutor neașteptat, eventual să cadă tavanul, să sune clopoțelul de pauză. Nota lui depinde mult de mila pe care o stârnește în ochii ”profesorului”, cum îi estimează acesta efortul de a răspunde ceva, orice. În general, printr-o astfel de strategie, se ia ”cinciul”, în fața unui profesor mai puțin exigent. Și cine poate fi mai puțin exigent ca publicul din România?
Fără acest public (și voturile ca note de trecere) n-o aveam noi pe ”Agramatini” în panoplia cu insecte bâzâitoare trimise la Bruxelles.
Vorba aceea:
Limba noastră-i o comoarăîn ”pepsiglas” îngropată.(Anisie, ministru al Educației în 2020, posibiil mesaj de Ziua Limbii Române)
Auzindu-l și pe Ciucă, constat că politicienii sunt osândiți, pe viață, să cuvânteze într-o limbă de lemn cu mai mult sau mai puțin rumeguș în ea.
Dar ei există din cauză că spațiul public a fost ocupat de jurnaliști care nu știu să pună întrebări și de politicieni care nu știu să le răspundă (unii că nu au la ce întrebare să răspundă, alții din cauza sărăciei bagajului lingvistic și care nu sunt capabili să nu se împiedice în sintaxă și când li se ridică mingea la fileu) – tot ceea ce vedem este spectacol retoric. Suntem în plină decadență retorică.
Din păcate, suntem așa, de pe vremea lui ”ilecaragiale”…