Cand relatiile se racesc, fiecare simte nevoia fireasca de mai multa independenta. Iar deziluzia in care sfarseste marea iubire are ca explicatie o proasta gestionare a asteptarilor noastre de la celalalt. De fapt, si in cazul relatiei de iubire putem vorbi despre acelasi etern joc dintre atac si aparare.
Explicatia pentru deziluzia marii iubiri este simpla: cand iubim, suntem mai putin atenti la propriile nevoi interioare. Pentru a nu sfarsi intr-o cruda deziluzie, este bine sa incercam, de la bun inceput, sa stim cat suntem dispusi sa cedam celuilalt. Daca cedezi prea mult, cu cat faci aceasta, cu atat celalalt va cere si mai mult. Atat de mult, pana ce va lua totul, dupa care devenim pentru acela lipsit de interes.
Cea de-a doua greseala este ca nu ne dam seama ca, lasandu-ne luati in posesie, nu mai putem sa ne cucerim propriul teritoriu. Cand un barbat si o femeie se iubesc, fiecare doreste sa-l asigure pe celalalt de credinta vesnica si sunt de acord sa se acapareze reciproc, total. Cand insa sentimentele se mai racesc, in fiecare dintre cei doi parteneri se trezeste nevoia fireasca de mai multa independenta, dorinta ce contrazice promisiunile de inceput. In plus, dorinta de independenta creeaza conflict chiar in inima indragostitului, care nici nu mai indrazneste sa-i aduca la cunostiinta partenerului nevoia de independenta. La un moment dat, conflictul mocnit se transforma in marea ciocnire. Cu aceeasi intensitate cu care partenerii se luasera mai inainte in posesiei reciproca, se iau acum la lupta.
Relatia se sfarseste, mai repede sau mai tarziu, ireconciliabil, cu despartirea. Sentimentul iubirii este inlocuit de cel al propriei vinovatii si de invinuirile pe care le adresam celuilalt.
Iluzia romantica despre renuntarea totala la sine pentru un altul este atat de adanc inradacinata in multi oameni, incat nici macar un sir de deziluzii de tipul celei prezentate nu-i pot retine sa incerce din nou. In loc sa gaseasca siguranta in ei insisi, o cauta neincetat in altii. Ei esueaza astfel, pentru ca trebuie sa esueze. Pana ce, intr-o buna zi, plini de compasiune fata de ei insisi, se resemneaza.
Si povestesc copiilor si prietenilor ca iubirea cea mare sfarseste, fatal, in deziluzie, fiindca este o iluzie. Cand, de fapt, daca ne-am cunoaste mai bine pe noi insine si ne-am respecta propriile nevoi, am putea stabili limitele propriului tereitoriu si am respecta, la randu-ne, teritoriul celuilalt. Iar iubirea nu s-ar mai sfarsi dramatic, traumatizant.