De mic am hapait orice depasea nivelul de simpla mancare trantita in farfurie. Strangeam cu sange doua monede de 3 lei si, prin 1985, fugeam in fata magazinului Sportul din Bistrita unde o tanti vindea intr-un chiosc o pseudopizza facuta din pita muiata in lapte si ou peste care arunca parizer, branza telemea rasa si bulion. Dar, Doamne, cat de buna era!
Nu am inteles in copilarie niciodata sensul cuvantului „bacanie”, fiindca asa ceva nu era in Romania. Substantivul a ramas doar la nivelul unor litere fara alte materializari pana cand am avut prilejul sa calatoresc in Franta sau Italia. Insa, pe vremea lui Ceausescu, prima „bacanie” de care m-am lovit era debaraua-pivnito-camara a nasei mele de botez, unguroaica sasoiaca Ibi Bauer, un inger pe pamant lasat, bondoaca si schioapa, ochelarista si buna la suflet cum numai pe Dumnezeu mi-l pot inchipui la fel de iubitor.
Ibi avea la miez de iarna adevarate bogatii, cum numai in cartile cu povesti mai poti afla: afumaturi din cele mai diverse, luate de pe la taranii de pe Bargaie, borcane cu untura si carnati afumat printre care hibernau bucati de piept de porci si cotlet, „zacusti” cu fasole, hribe, bucati de mere, sosaraie cu arei iute sau dulci si pizdos condimentate (sa ma iertati), borcane intregi cu ierburi de care nu auzisem in viata mea (erau anii ’80, nu radeti, nu stia nici dracu de oregano), borcane cu „ciolomada” sau salata ungureasca picanta (ceapa, ardei iute, gogosari, varza, morcovi), gemuri de fragi, de zmeuri, de piersici, de gutui, compoate lunguiete cu cur de vadana in care stateau la spa pere sau gutui unsuroase, siroape de soc, capsuni, afine, mure, zmeuri, putini cu muraturi din cele mai felurite, dintre care doar una, cea mai „shpeciala”, avea in ea la tratament anticelulitic dovleci galbeni, lubenitem, castraveti pularnici, verze lesbiene, fumand tigari din foi de dafin si batandu-si cururile cu smarcuri de marar si cimbru. Iar asta nu era totul: pentru ochii vigilenti, cum ii aveam eu, fiti linistiti, undeva deasupra, bine pitit de labele hraparete ale unui baietel pe nume – sa ii zicem Liviut – se afla un VAILING plin de ciucalati mici din „gimania”, ursi haribo, bomboane piscacioase, plicuri cu zahar vanilat, tablete de ciocolata, linii de Toblerone…
De aia cand l-am auzit pe Adrian Dragos acum 2 ani ca vrea sa isi faca o bacanie cu chestii italienesti si sa faca si putina bucatarie, i-am dat zero sanse si am strambat din nas: sigur e un bazdac de om gurmand (am avut si eu unul). Da Pino a ramas pentru mine o chestie pe langa care treceam in primul an de existenta al conceptului.
Insa am inceput sa merg tot mai des cam de un an incoace. Singur, de capul meu, dintr-un soi de curiozitate morbida, pentru a vedea ce mai e interesant in meniu.
Cred ca totul a inceput cu un chelner de acolo care mi-a zis intr-o zi: trebuie sa ma lasati sa va aduc niste oua, asa cum le facem noi, si un pahar de vin, il aleg eu, daca nu va place, nu platiti. Si mi-a placut.
Asta imi place si azi la Da Pino, cei care ne ospateaza, ca detest cuvantul chelner, sunt oameni foarte faini si foarte atenti.
Au inceput cu o chichineata pe Universitatii 8, „locatie” mica ce a crescut si a devenit neincapatoare. Asa cum e ea mica, aduce perfect a restaurant de casa fara pretentii, unul cum gasesti usor la Lyon sau in Sardinia. Asta e si farmecul unor asemenea locuri de mancat: sa simti bucile noilor intrati (sau noilor intrate, haha, stiu ca o sa radeti), sa te bucuri pe o juma’ de metru patrat de farfuriile primite, sa shlorfai cu grija din paharul de roze adus printre alte mese.
In acesti ani insa, Da Pino a diminuat ca bacanie cu vitrinele-i frumoase si bine garnisite de produse (pe bune) alese de mancaul de Adrian Dragos. Si a crescut ca restaurant, caci de acum asa ii vom zice. Picolla cucina a fost, dar in ultimul an a crescut imens, mai imens si mai gustos decat multe nume clujene prezente in ghidul Gault Millau.
Vedeti poate cel mai dumnezeiesc vitello tonato din Cluj, gustati „cardanul” de porc slightly afumat si muiat in sosul de hribe cu mamaliga zgrunturoasa, incercati printre ghiogalturi si niste ravioli cu gorgonzola si nuci.
La ultimele articole scrise despre restaurantele clujene am pus multe poze. Unii au zis ca epatez cu oarece bogatie, nu e cazul. Sunt poze stranse de-a lungul mai multor experiente culinare in acelasi loc, fiindca, ce sa vezi, eu prefer sa dau 25 de lei pe un fel de mancare decat pe niste labe de pahare de la Starbucks.
Mie imi place sa recomand tot ce cred eu ca are potential de a fi diferit si facut cu tupeu si aplecare spre calitate.
Da Pino a crescut mare. Fiindca a mers treaba, patronii sai, Adrian Dragos si sotia, au luat fix langa Universitatii 8 inca doua case pe care le-au transformat intr-un timp record in doua concepte continuatoare: un Da Pino mai mic, dedicat meselor private, si un Da Pino mai mare, pentru haleala buna si socializare.
M-as scuza sa va spun ca am incercat in noile stabilimente (care au meniu diferit de prima locatie) o chestie pe nume „pinza”. V-as spune ca mi-am luat si una cu cartofi si trufe.
Va rog insa sa nu ma scuzati daca, intalnindu-ma pe strada, veti zice ca nu am avut dreptate recomandand (si) Da Pino.
Da Pino e locul perfect pentru seara, dar e si un loc senzational de week-end, de o masa in familie si de lins un vin superb in timp ce copiii o freaca pe tableta.
In fiecare articol scriu si ceva ce nu imi place la locul respectiv. La Da Pino sunt cannoli. Nu ca nu imi plac, sunt buni, sa moara Bibi, dar parca tot ai italianului de pe Pavlov raman za fachin best.
PS: Sunt multi idioti care sunt convinsi morti ca iau bani pentru asemenea articole, caci sunt atat de citite… Sunt atat de citite, fiindca sunt bine scrise, idiotilor. Oricum, e o idee. Daca raman sarac lipit intr-o zi, o sa imi castig farfuria de potaj cu cronici de restaurante. Ca-s bun.