Clujul ramane unul dintre cele mai fermecatoare orase ale Transilvaniei. Un oras care in ciuda crizei si a vitregiilor economice dovedeste un magnetism aparte care parca iti inhiba instinctul de conservare si te face sa nu mai calculezi daca iti permiti sa traiesti aici sau nu. Singurul sentiment care te stapaneste cand ajungi aici este ca trebuie sa ramai. Nu mai conteaza nimic, iti faci calcule strambe si iti ascunzi singur dezavantajele. Iti spui ca la Cluj este imposibil sa nu te descurci, te minti spunandu-ti ca aici ai alte posibilitati si altele sunt veniturile si oportunitatile, comparativ cu satucele sau oraselele de pe unde vii.
In felul asta si cu algoritmul asta de calcul, mii de oameni decid sa se stabileasca anual in orasul-fenomen. Ii apasa statutul de “vinituri” , care fie vorba intre noi si-l atribuie singuri, si incearca sa il depaseasca cumparand o casa, lucru care in imagianatia lor ii face cetateni ai urbei. Fiecare dintre ei isi imagineaza Clujul dupa cum poate si ii atribuie defecte si calitati. Deruleaza adevarate legende urbane si isi povestesc unii altora lucruri neintamplate niciodata aici, dar pe care le-au auzit de la un prieten de incredere. Unii dintre ei pasesc sfiosi in marea urbe de teama sa nu deranjeze, in timp ce altii se cred mai buni decat actualii locuitori si incearca sa tropaie ca sa anunte cum stiu ei mai bine ca au sosit si ca urmeaza sa se observe asta. Niciunul dinte ei nu isi da seama de la inceput ca farmecul Clujului sta chiar in faptul ca aici locuitorii au vazut atat de multe incat s-au plictisit sa catalogheze si sa barfeasca pe fiecare nou venit care a adus cu el parfumul provincial.
Sunt uimiti de lipsa de reactie a clujenilor, nu inteleg de ce faptele lor de “vitejie” trec neobservate si atunci incearca sa arate cu si mai multa indarjire ca ei sunt aici si au realizat ceva. Oricat de mica este realizarea din mintea lor, incearca sa o spuna tuturor aidoma unor copii care asteapta laude pentru ca au folosit pentru prima data olita. Isi imagineaza si spun despre ei ca “sunt realizati” odata ce au reusit sa ia un credit pentru un amarat de apartament.
Nu mai spun, daca o duduie reuseste sa se angajeze casierita la o banca sau daca domnul devine amploaiat la o multinationala, de a doua zi sunt alti oameni. Isi iau o morga serioasa si vorbesc despre faptul ca ar trebui sa isi schimbe masina pentru ca asta si-a trait traiul si ca apartamentul asta cu doua camere in care stau este unul provizoriu pentru inca doi trei ani, urmand sa treaca la o casa mai acatarii. Pana la un moment dat, daca ii asculti doar, pot sa te prosteasca disimuland bunastarea si inalta educatie, se chinuie sa se imbrace frumos si sa vorbeasca “pe domneste” (sintagma auzita chiar din gura lor), insa surpriza vine daca ii vezi in intimitate, atunci cand se aduna pe la casutele lor impreuna cu prietenii care, de cele mai multe ori, sunt din acelasi oras sau sat cu ei. Maica Domnului, ce iti este dat sa auzi. Asculti si nu iti vine sa crezi.
Accentul tinut in frau zile intregi se dezlantuie si te minunezi cum pot aceiasi oameni pe care ii credeai educati sa vorbeasca atat de agramat si cu accent de sateni mandri de obarsia lor. Nu intelegi aproape nimic din ce vorbesc si te uimeste cum aceleasi domnuce frumos imbracate si aceiasi domnuci la costum cu vorbele numarate si gesturile calculate devin cu totul alti oameni. Seara este momentul lor, momentul in care nu se mai simt haituiti de un oras rece si distant, pentru ca au ajuns acasa. In cele mai multe cazuri nu sunt oameni care sa se bucure de intimitate si atunci isi cheama prietenii pe la ei.
Colegi de suferinta in acelasi oras mare care ii inspaimanta pe toti deopotriva. Ii cheama pe toti acestia pentru a-si regasi sentimentul de apartenenta la un grup, pentru a se vedea la fata si pentru a-si asculta unii altora pataniile si grozaviile facute in noul lor habitat urban. Incearaca sa se linisteasca, incurajandu-se reciproc si incercand sa pozeze in oameni care stiu ce au de facut si pe care nu ii doboara nimic.
Se amagesc la gandul ca, daca petrec aproape in fiecare seara, statutul lor in fata vecinilor este unul de mici boiernasi de tara veniti la oras. Nu isi inchipuie niciun moment ca modelul lor de convietuire nu este unul demn de oras. Nu stiu oare ca o petrecere cu bere la PET, alune si seminte de la LIDL nu ii face sa para mai bogotani (cum spun unii dintre ei), ci doar mai sarmani si mai needucati. Nu au aflat oare ca deranjand seara de seara cu muzica etno sau manele cantate de intreg grupul pe la refrene, ii face sa para mai de la Cucuietii din deal decat sunt, nicidecum mai cu bunastare si mai de la oras.
Toate astea imi aduc aminte de un documentar, turnat intr-o nota amar-umoristica, despre triburile din padure amazoniana. Acolo marile companii forestiere pe masura de defrisau padurea tropicala descopereau diverse triburi carora in mod compensatoriu la distrugerea habitatului le ofereau un loc de munca in cadrul firmei. Oamenii naivi nu protestau prea mult si incercau sa se acomodeze cum puteau ei mai bine. Unii chiar reuseau sa faca asta si deveneau pe rand, chiar ei, demolatorii propriilor case. Ce te facea sa zambesti amar era modul in care triburile mai demult “civilizate” radeau de cei mai noi sositi in campusurile companiei si felul in care le spuneau tot felul de povesti fantastice despre civilizatie.
Desi intreaga zi lucrau impreuna si vorbeau portugheza, seara insa, triburile se adunau fiecare la focul lor. Acolo pentru ei era o alta lume unde se simteau in siguranta pentru ca erau din nou impreuna, un loc unde puteau sa isi vorbeasca dialectul si sa isi manifeste in felul lor bucuria si necazurile. Cel mai trist era insa ca, dupa cativa ani, aparea o mare ruptura intre generatii. Batranii care nu puteau lucra pentru companie vorbeau doar in dialect, tinerii care lucrau vorbeau si portugheza si in dialect, iar copiii nascuti dupa “civilizare” si scolati de companie vorbeau doar portugheza. In felul acesta generatiile nu mai puteau comunica, ba chiar copiilor li se parea ca batranii sunt niste salbatici cu purtari ciudate.
Asa ca tu, nou venitule ”la Cluj“, gandeste-te bine ce inseamna pentru tine orasul. Parintii tai ar putea peste doar o generatie sa fie considerati niste salbatici de catre copiii tai, iar tu doar un vorbitor de dialect si portugheza cu drujba in mana. Triburile nu aveau de ales, in timp ce tu o poti face. Nu lua salopeta pe tine in fiecare dimineata cu gandul la o viata mai buna. Poate aveai deja o viata buna si ai lasat-o acolo de unde vii. Nu te gandi ca locuind si muncind “la Cluj” faci parte din urbea asta si in felul asta te poti minti la nesfarsit. Daca teatrul este pentru tine doar o cladire in centru si nu ai aflat ca mai sunt si alte spectacole decat la festivalurile berii, iar expozitiile si muzeele nu sunt doar pentru vizitat cu diriga si cu clasa atunci nu ai de ce sa ramai. Daca nu ai aflat ca petrecerile nu se fac la bloc ca si in anii ’80, pentru ca asta inseamna lipsa de respect fata de cei din jur, atunci nu ai de ce sa ramai. Daca iti imaginezi Clujul ca fiind doar orasul cu cele mai tari terase si cluburi in centru, atunci pleaca.
Daca pentru tine Clujul este mai mult decat o casa si un loc de munca, atunci ramai! Daca nu, fugi! Clujul te va sterge ca identitate, iar copiii tai vor vorbi doar portugheza!