Acum vreo cateva saptamani, in mijlocul unei discutii aprige, primesc un sms de la Bianca, reporter NCN, o fata cu ochi luminosi: „Draga Liviu, iti doresc o zi minunata, plina de succese mici si mari!”. Nu, nu m-am gandit daca s-o fi tampit biata Bianca, ci am zambit. E o rara avis printre tinerii din ziua de azi, cinici si cu inimile umplute de hipstereala morala, care dau sentinte despre cum trebuie sa iti traiesti viata, cand ei, de fapt, plang in punga de frustrati ce sunt.
Bianca nu e o tampita. E „doar” o fata crescuta bine de parintii ei, in dragoste si sustinere, putin cam boema pentru gustul meu, dar, hei, cine vorbeste?! Alexa? Ala despre care Dancu a zis ca e un nebun ce seamana cu Don Quijote?
Si eu fac la fel. Si eu obisnuiesc sa imi sun prietenii, mai ales prietenii, dar si colaboratorii, sa vad ce mai fac, cum le mai sunt vietile. Si mai ales colaboratorii sau oamenii cu care „ma cunosc” raman 101 % surprinsi cand ii sun si in 101 % din cazuri nu invata nimic din telefonul meu. Fiindca asta a devenit orasul in care toata lumea vrea ceva de la toata lumea. Si nu e rau ca e asa, orasele mari isi pierd din stralucirea lafaielii cu care, in orasele mici, de unde eu provin (sau poate si tu) ne permitem sa ne stim cu totii, sa ne vizitam, sa ne sunam, sa ne duminicim la cate o ciorba si un pireu.
Adeseori, fiindca ma invart si printre oameni foarte bogati sau foarte puternici, m-am intrebat daca atitudinea lor poate fi tradusa prin zgarcenie pura, ca si cum fiecare om din orasul asta vrea sa ii ia un euro din buzunar, sau prin avaritie sufleteasca. Inclin sa cred ca e ultima, combinata insa si cu vremurile foarte ciudate in care traim, la pachet si cu un tub permanent cu ir de buze din extract de ipocrizie pe care, barbati sau femei, suntem obligati sa il purtam la Cluj (cine vrea) ca sa ne putem recunoaste in societate. Eu nu ma dau cu ir de buze. Este si motivul pentru care nici nu sunt… frecventabil.
M-am obisnuit cu statutul de izolat. Dar asta e si pentru ca mi-am impus aceasta izolare. Nu sunt chemat la nunti de bogati sau de stabi, nu pentru ca poate nu ar vrea ei, ci pentru ca nu le-am dat ocazia sa se apropie de mine intr-atat. Nu sunt mason, rotarian sau „lion”, fiindca despre jumatate din membrii fiecarei organizatii de acest gen am scris de am capiat. Si, evident, nu de bine. Fiindca multi dintre ei sunt niste penibili ce se dau fecioare virgine, care si-au facut averi dand tepe sau incalcand autorizatii de constructie, tragandu-le-o nevestelor celor mai buni prieteni sau lovindu-si pe la spate cu cutitul asociatii.
In orasul asta, exista o singura regula: domini sau pleci. Daca domini, lumea ti se va aseza la picioare, cohorte de oite vor plescai admirativ. Nu mai esti in cercul de putere (ah, si cate nume as putea sa dau), oitele isi gasesc alt baiat cu zgorbaci si se duc sa ii plescaie lui. Putini sunt greii care au ramas grei si dupa 15-20 de ani in acest oras. Pe multi i-a mancat autosuficienta, cate o greseala de business sau orgoliul.
Dar tocmai aceste vremuri f…e, in care exista atata neincredere si cinism, sunt cernoziomul perfect pentru noi seminte. Acum cateva saptamani am fost sa ii spun la multi ani unui tip considerat foarte greu in acest oras, genul care inspira respect si/sau frica, mai ursuz, dar asta e o imagine. Era ziua lui si i-am dus un buchet de flori imens. E un obicei care romanilor le pare stupid, ca baietii sa ofere flori baietilor, dar un obicei pe care eu il cred frumos, un obicei pe care l-am deprins stand multi ani in Chisinau, acolo unde barbatii si fac cadouri flori. Naiv? Poate. Dar de o alta profunzime. In fine. Nu despre asta vroiam sa va vorbesc. Iar eu l-am surprins pe omul asta in timp ce isi suna un prieten la orele diminetii sa ii spuna ca se gandeste cu drag la el si sa ii doreasca o zi buna. L-am intrebat ce l-a apucat. A zis: „Sa stii ca fac asta constant, e adevarat numai cu prietenii mei, dar imi doresc sa stie ca ma gandesc la ei si ca le trimit ceva pozitiv”. Am ramas masca.
Masca… asa ca dati-va jos mastile, voi, milionari, voi, brokeri de putere, voi, grei, voi, duri, voi, hrapareti dupa functii si mariri, voi, saraci, voi, tineri, voi, batrani colturosi, voi, parinti prea neingaduitori, voi, fii prea ignoranti. Viata e prea scurta ca sa nu indraznim sa ne schimbam bateriile din negativ in pozitiv. Da, eu o sa critic in continuare si o sa scriu texte acide. Dar asta e meseria mea. Incearca sa ma cunosti dincolo de ea.
Incearca sa iti cunosti colaboratorii dincolo de un contract, incearca sa te duci la Rotary si sa intelegi un om dincolo de un sprit. Gandeste-te ca X era cel mai tare acum 10 ani in Cluj si azi nu mai e nimeni. Gandeste-te ca Y era un stalp al Clujului acum 12 ani si acum e in groapa, rapus de un cancer. Gandeste-te ca nu poti duce in sicriu (decat daca pune proasta de nevasta-ta) colanul de mason. Nu poti duce dincolo nici functia, nici titlul de doctor honoris, nici milioanele din Cipru sau Malta.
Tot ce poti spera ca ai voie sa iei cu tine (si nici asta nu e sigur ca ne e permis sa „trecem” prin „vamile vazduhului”) sunt amintirile: cu cei dragi din familia ta, primul sarut, femeile cu care ai facut dragoste (sau barbatii, hahaha), clipele cu prietenii tai, amintirile cu parintii tai, gandurile bune si faptele pe care le-ai lasat insamantate in mintile celor apropiati. Ca ele sa se transforme in plante cu ganduri despre tine si care sa rodeasca in amintirea ta.
Nu exista singuratate mai amara decat neîncrederea.