La noi, instituțiile de cultură sunt pline de culturiști culturali. Numele lor adevărat ar trebui să fie kulturnici. După ce comunismul a decimat elita intelectuală autohtonă, în locurile rămase goale au crescut aceste buruiene pseudo-inteligente. Kulturnikul face parte din inteligentsia tehnico-culturală (sic!) a României post-decembriste, dar este o creatură a unei lumi rupte de merite și principii sociale.
La urma urmei, el este o creație a devălmășiei de valori a post-comunismului. Kulturnikul are doar spoială de intelectual, astel că ocupă fraudulos în spațiul public o poziție de intelectual. Kulturnikul este rezultatul unui efort al inteligenței, pe când, de fapt, inteligența se caracterizează tocmai prin exprimarea fără efort. El este, în acest sens, un culturist adevărat. E un ridicător sistematic de „greutăți” ale intelectului. Citește ca și când ar trage la fiare și aglutinează idei de parcă ar fi steroizi. Din pricina efortului, pentru kulturnik obrazul subțire a fost înlocuit cu mușchiul gros. Dacă ai „brand” (în sensul de braț tare), nu îți mai
trebuie „brand” în sensul de imagine pozitivă. El este făcut, iar nu născut inteligent, prin urmare e o creatură incertă și grotescă.
El este intransigent, pentru că e, în adâncul minții, un conservator. Universul culturiștilor filosofi cu șaibă și pulpă groasă este bântuit de machism. Kulturnikul se vrea mereu un bărbat adevărat. Un muncitor autentic. Un bărbat care trebuie să fie o stâncă, un cub de gheață, inflexibil și dur, cum erau activiștii pe șantierele Patriei.
Niciodată nu admite că a greșit, niciodată nu recunoaște că nu are dreptate, niciodată nu își cere scuze. Kulturnikul crede, prostește, că bărbăția este sinonimă cu imbecilitatea.
De fapt kulturnikul este un aparatchik, e legat ombilical de elita politică produsă de post-comunism. El (împreună cu stăpânii săi, polititrucii) consideră orice funcție publică drept ograda sa personală. Nu înțelege că o poziție publică este o obligație, nu o recompensă. El a fost „șef” toată viața, pentru că alții l-au pus șef. De aceea crede că s-a născut șef, încă din eprubetă. Când conduce instituții (de cultură, administrație publică) el o face ca și când ar fi în fruntea unei brigade de șantieriști. „Hei-rup!” este deviza lui (sau numai „te rup!”). Urmată de celebrul „Bum!”.
Kulturnikul rămâne un simplu „meseriaș”, pentru că a deprins toate trăsăturile omului de cultură numai prin asociere și imitație. Ce nu înțelege kulturnikul este că, dacă te-ai întâlnit pe tren cu un om de cultură, sau dacă ai stat în aceeași încăpere cu un gânditor, lucrul acesta nu te face și pe tine, automat, om de idei. El nu scrie, ci „elaborează” texte, nu gândește, ci „se preocupă sistematic”, nu este autentic, dar se efortează și transpiră în fața hârtiei albe.
Și, pentru că îndeletnicirea sa este culturalizarea (kulturnosti), el rămâne mereu un simplu transpirat al gestului cultural. Așa se face că este extensia intelectualului de masă (sau a proletarului de cultură) sovietic. El consumă cultură ca și când ar munci la câmp. Acești rabocie inteligentîi erau gata oricând să
schimbe „șalopeta” și basca muncitorească pe halatul și pălăria culturicească.
Kulturnikul ar preferă însă să fie instalator sau salahor, orice numai să nu aibă de a face cu intelectualii. Pentru că, de fapt, o altă caracteristică a acestui tip cultural este disprețul suveran față de inteligență. El disprețuiește din principiu ceea ce nu poate deveni niciodată. Are o aversiune profundă față de cei care nu
gândesc la fel ca el și de aceea crede că statul pe scaun, după pontaj, este ceea ce face ca un om să fie inteligent. Nici nu înțelege cum pot oamenii autentici de idei să producă atâta cultură, fără să lucreze 12 din 24! De unde atâta creativitate? Din libertate? Pentru el nu există libertate, există numai slugărnicie.
De aceea kulturnikul nici nu înțelege logica elementară a societății libere. Spartul fălcilor și „ruperea” ziariștilor sau a acelora care îndrăznesc să îl critice este sigura metodă de dialog pe care o are. Adică din pumn. Cum să îi explici de ce nu poate să bage pumnul în gura ziariștilor? Nu numai că acestea nu sunt gesturi ale unui om de cultură, dar principiul libertății de exprimare este mai important decât orice activitate de propagandă. Cum să îi explici că ziariștii (de cultură sau nu) nu trebuie supuși prevederilor Codului Penal, tocmai pentru a putea controla pornirile aberante ale celor ca el, înzestrați vremelnic cu putere. Chiar aceasta este ideea centrală a liberalismului – să nu poți intimida gândirea liberă, să nu îi poți amenința cu „Penalul” și cu „pușcăria” pe cei care te critică.
Dar nu e de mirare că vorbirea de profanități și propagarea de injurii este limbajul natural al kulturnikului. El a crescut doar privind prin geamul de la sala de fitness spre sala de lectură, deci i se pare că oamenii de cultură așa se ceartă, respectiv confundă polemica și disputa de idei cu înjurătura și atacul la persoană.
Kulturnikul crede că, dacă deființează pe cineva la nivel uman și personal, îi va desființa și gândurile sau principiile. El e un profanator, în sensul că, de îndată ce pune mâna sau gândul lui murdar pe ceva, îl mânjește din principiu, îl dă cu vazelină, „să meargă ca uns”.
El nu are de unde să știe că puterea corupe, nu doar cea absolută, ci și micile împuterniciri ne transformă. Că este de datoria oricărui om care primește orice formă de putere să reziste ispitelor acesteia.
Dacă nu dorea să fie angajat din bani publici, putea să rămână „în privat”, iar acolo niciun ziarist nu ar fi avut dreptul să pătrundă. Atâta timp cât accepți reprezentarea publică – împreună cu puterea și vizibilitatea ce decurg de aici – îți pierzi drepturile „naturale” la intimitate și protecție ca persoană neimplicată.
Și, la final. De ce înjuratul de Cristoșii mamei cuiva nu e un gest de cultură? Nu pentru că suntem un popor creștin de 2000 de ani sau pentru că am fi în postul Crăciunului, nici pentru că injuria ține de „Penal”. Ci pentru că, pur și simplu, a înjura pe cineva înseamnă a-i degrada umanitatea, iar înjosirea semenilor noștri este un gest lipsit de cultură. Kulturnikul nu are de unde să știe că omul de cultură este un umanist înainte de toate, un iubitor de oameni, nu un uvrier la
fabrica de idei care urăște pe orice și pe oricine nu este ca el.
Dacă nu vă place, ziariști, vă rog, înjurați-mă!