De curând, vicepremierul Vasile Dâncu a lansat în dezbatere publică „Strategia de Dezvoltare Teritorială a României”, un proiect de dezvoltare pe 20 de ani. Imediat președintele Klaus Iohannis a convocat lumea la Palat pentru a anunța, ulterior, că se va lucra împreună la un Proiect de Țară pentru România. Tot pentru vreo 20 de ani. O zi mai târziu, premierul Cioloș a pus în dezbatere publică documentul „România competitivă: un proiect de țară pentru o creștere economică sustenabilă”. Tot cam de vreo 20 de ani vorbim și aici. Obesrv că oamenii aceștia au timp să se concureze în documente și documentații cu privire la strategiile de dezvoltare teritorială, în timp ce, pe exercițiul financiar 2014-2017, guvernanții n-au accesat pentru finanțarea unor asemenea proiecte nici măcar un euro-cent.
Ce să zic? Avem istoria la îndemână şi ne uităm la paginile ei ca găina-n lemne, nepricepând nimic din ceea ce e scris acolo. De exemplu, vicepremierul Vasile Dîncu ne transmite că ambiguitatea legislației din domeniu convine centralismului de la București și limitează puterea locală. Și ne promite că situația va fi remediată prin adoptarea, la sfârșitul lunii septembrie, a noului Cod Administrativ.
„Am constatat că ambiguitatea în ceea ce privește legislația administrației convine centralismului de la București. Sunt lucruri care demonstrează că, în această lipsă de reglementare, funcționează o serie de procese care limitează puterea locală. Încerc să explic despre autoritatea puterilor locale, care este un concept străin al administrației centrale și este respins în mod subiectiv”.
Cică de fiecare dată când a insistat pe ideea de descentralizare și regionalizare i s-a spus că oamenii din teritoriu nu sunt pregătiți pentru așa ceva. Cam asta era discuția și în anii ‘20 ai secolului trecut, când Bucureștii s-au prăbușit administrativ peste noile provincii câștigate la Marea Unire.
Centralismul, bată-l vina! Și la fel se hămesise Bucureștiul și asupra Moldovei după Mica Unire, de era să se aleagă praful de ea după câțiva ani. Practic Iaşul şi-a dat statutul de capitală după Unirea Principatelor Române contra unui sac de promisiuni. Iar decăderea fostei capitale, după 1859, este catalogată de unii istorici, cel puţin din punct de vedere economic, drept „o catastrofă de pe urma căreia Iaşul nu şi-a mai revenit”, iar căderea economică a fost echivalată „cu pierderile suferite în urma unui război”. În 1862, Mihail Kogălniceanu propunea drept compensaţii pentru Iaşi consolidarea Universităţii, antrepozite, reducerea de taxe, realizarea de şosele în judeţ, transformarea Prutului în canal navigabil până la Ungheni şi o cale ferată care să lege Iaşul cu Bucureştiul. 157 de ani mai târziu, măcar calea ferată există.
În urmă cu 98 de ani Iuliu Maniu semna Memorandumul prin care românii ardeleni cereau unirea cu Regatul. La 20 de ani după unire lucrurile nu erau aşa cum le visaseră „fraţii” din fostul Imperiu, ceea ce l-a determinat pe Maniu să-i adreseze un memorandum regelui Carol al II-lea. După 78 de ani, cele deplânse în scrisoare sunt la fel de actuale. Și totul a pornit de la distrugerea ideii de vot. Se plângea Maniu:
“Practica monstruoasă a furtului de urne, pusă în aplicare şi repetată în mod sfidător la fiecare nouă guvernare, a deschis calea celorlalte abuzuri. Guverne cu totul lipsite de prestigiu şi de popularitate în aceste provincii au aruncat asupra Ardealului şi Banatului clientela lor politică. Cu metode ilegale, ele au impus ca parlamentari persoane necunoscute, adesea trădători notorii ai cauzei naţionale în timpul jugului străin, şi au umplut funcţiunile politice şi administrative cu elemente străine de împrejurările locale şi de cetăţenii acestor ţinuturi. Au revocat din serviciu ardeleni şi bănăţeni bine cunoscuţi, bucurându-se de o aleasă reputaţiune, cunoscători ai nevoilor şi spiritului provinciei. (…)”
Sună cunoscut? Stați să vedeți ce urmează:
“Sistemul centralist nu a înţeles aceea ce încă pentru Români a fost un principiu elementar de înţelepciune politică: metoda de asimilare treptată, fără procedări violente, a noilor provincii, prin respectarea tradiţiilor, a concepţiilor şi datinilor respective, prin descentralizarea serviciilor publice şi prin atragerea elementelor locale reprezentative şi de valoare la o colaborare activă în viaţa publică şi administrativă. Aceste metode de înţelepciune politică au fost călcate în picioare faţă de o provincie care nu fusese, totuşi, cucerită, ci se unise printr-un act de liber entuziast consimţământ. (…) Băncile ardelene, odinioară mândria acestei provincii, în plin progres înainte de război, astăzi sunt doborâte la pământ. (…)”
Mesaj de la București: „Vă-n regionalizare!” Acum vreo doi, trei ani, înainte de minivacanţa de 1 Mai, când presa dormitează şi românii se înghesuie pe drumul spre litoral sau spre zonele de picnic – adică pe şest – Guvernul a adoptat o hotărâre prin care a îngropat societatea Minvest. Astfel s-a înființat (cu sediul la Bucureşti, firește) o societate comercială care a preluat acţiunile deţinute de Minvest la Roşia Montană Gold Corporation şi la Deva Gold. În această situaţie, Minvest a rămas cu datoriile istorice, cu o carieră, o balastieră şi exploatarea de nisip cuarţos de la Iara. După ce a intenţionat să mute gazul din Transilvania la Bucureşti, prin schimbarea sediului societăţilor Transgaz şi Romgaz de la Mediaş, Guvernul a reușit să ducă şi aurul tot în capitală.
Timp de câteva sute de ani, regimul Austro-Ungar a acceptat ca administraţia minelor de aur să aibă sediul în zonă: la Săcărâmb, Brad, Roşia. În nici un caz la Viena sau la Budapesta. Nici comuniştii nu au mutat sediile firmelor care administrau rezervele aurifere din Transilvania. Pregătind “descentralizarea” și “regionalizarea”, Victor Ponta şi gaşca sa au reușit să concentreze în Bucureşti tot controlul asupra resurselor României. Așa că discursurile despre descentralizare şi regionalizare sună bine pentru popor, faptele sunt însă cu totul altele.
În cazul intenţiei executivului de a muta firmele care administrează exploatarea şi transportul gazelor de la Mediaş la Bucureşti, societatea civilă şi câţiva politicieni au reacţionat foarte prompt. Lumea a ieşit în stradă, vicepreşedintele PNL, pe atunci primar al Sibiului, Klaus Iohannis, s-a opus proiectului şi controlul gazului a rămas în Transilania.
În judeţul Hunedoara nu și-a asumat nimeni o opoziţie la decizia Guvernului. Iar societatea civilă a fost prea preocupată să se plimbe după fundul lui Nicușor Dan și să salveze cai verzi pe pereți, decât să întrebe în ce scop devalizează Guvernul de resurse societățile din Provincie.
Regionalizare – care pe care. Prin 2011, Guvernul Boc anunța că își va angaja răspunderea pe actul normativ care vizează reorganizarea administrativ-teritorială a României în opt județe. Imediat a sărit la declarații președintele UDMR, Kelemen Hunor: “Asumarea răspunderii Guvernului pe legea de reorganizare administrativă a României e greu de crezut că va reuși”. El era ministrul Culturii în Guvernul Boc și se plângea că subiectul asumării răspunderii nu a fost discutat în coaliție, iar UDMR nu poate accepta această reorganizare administrativă – în care pierde orice șansă de a controla „secuimea” (pe cale de consecință, de a mai fi șefi, de a mai avea acces la fonduri, de a mai avea vreo importanță politică). Următorul popas declarativ a fost la Adevărul, unde Kelemen Hunor a declarat același lucru: că decizia angajării răspunderii Guvernului pe legea privind reorganizarea administrativă nu a fost discutată nici în guvern, nici în Coaliţie, iar Uniunea nu susţine o astfel de măsură.
“Dacă vrei să faci o asumarea de răspundere este bine să ai şi susţinerea Coaliţiei. Nu am discutat în coaliţiei despre o astfel de măsură. Noi nu putem fi de acord cu acest proiect de reorganizare în opt judeţe mari. UDMR are un proiect care a trecut deja de Senat şi care prevede împărţirea administrativă în 16 regiuni”.
Bun, să facem o pauză și să aruncăm o privire la istoria reorganizărilor de după Marea Unire și până acum. În mai puțin de 100 de ani, am realizat cel puțin 10 organizări, adică, în medie, o reorganizare la mai puțin de 10 ani. Mă rog, trei ni le-au făcut sovieticii după cum le-a fost vrerea și interesul, iar vreo două, trei, au fost făcute pentru a li se mai tăia din pretenții amicilor de conviețuire teritorială: maghiarii. De fapt, în subsidiar, cam același lucru se vrea la fiecare reorganizare administrativ-teritorială: un șut în pretențiile UDMR.
Adică un fel de România lui Cozmâncă. Care este ţara organizată nu după impulsiile de dezvoltare naturală, nici după alinierea la conjuncturile externe, nici după principiile unei democraţii eficiente, nici după legile implacabile ale economiei de piaţă, ci rudimentar electorală (din punct de vedere politic) şi fundamental expusă spolierii sistematice (din punct de vedere economic). Căci: accesul la la resurse se cumpără prin mită electorală per cap de locuitor dependent de ce primește de la cel care promite. Rezultă că țara este împărţită „la caroiaj”, fiecare pătrăţel având un responsabil numit conform normelor politicii de cadre. Iar peste administrația oficiala a ţării, există finanţatorului mitei, care este șeful parlamentarului, al omului trimis în Guvern șamd.
Tot ceea ce era de numărat, inventariat și trecut în folosință proprie s-a numărat, inventariat, împroprietărit, sau măcar concesionat pe viață. Care să ne fie tupeul să venim să le stricăm ordinea stabilită a lucrurilor? Ei, ca și femeia de serviciu care a fost violată că nu s-a îndurat să calce peste locul pe care-l curățase, au muncit, au depus efort și poate chiar au trăit cu frica în sân că, odată, vor trebui să dea socoteală pentru ceea ce au fraudat.
Ne-a zis-o și Marko Bela:
„UDMR nu este de acord cu această soluție și nu cred că vom putea accepta – fie că e vorba de asumarea răspunderii, fie că e vorba de alte forme de legiferare – un astfel de proiect. Putem discuta reorganizarea administrativ-teritorială, pentru că este nevoie, dar în urma unor dezbateri și analize foarte serioase. Cu varianta de opt regiuni nu suntem de acord”.
Iaca și locul în care vine să se încrunte la noi Cristian Tudor Popescu:
”Dl. Băsescu vrea să înșele istoria cu geografia”.
Adică, ne zicea Marele Încruntat, “aşa cum voinţa tovarăşului Stalin era invocată în anii ’50 pentru redesenarea obligatorie a hărţii României, gruparea Băsescu-Boc invocă Uniunea Europeană ca nou topograf nemilos al regiunilor”.
„Nu facem regiuni din judeţe, nu ne dă UE bani”. Ziarul Gândul a demontat această absurditate manipulatorie a guvernului: cum e şi firesc, Bruxellesul spune că atribuirea de fonduri UE se bazează pe calitatea şi cantitatea proiectelor prezentate de o ţară, şi nu pe mărimea unităţii administrative, care rămâne la latitudinea autorităţilor. Pe scurt, dacă nu eşti în stare să generezi proiecte valabile, poţi să ai şi o singură regiune, cât ţara, cu capitala la Cotroceni, şi nu primeşti nimic”.
Normal, la vremea respectivă, USL a amenințat că va depune o moțiune de cenzură, totul fiind o uriaşă “diversiune”:
„Să nu uităm că şi lui Ceauşescu i-au trebuit trei ani ca să facă reorganizarea teritorială. Tot discursul demagogic al lui Băsescu prin care se arată că tot procesul va duce la debirocratizare este o uriaşă minciună. De fapt este vorba strict de interese electorale. Asistăm la un spectacol jalnic, în care Băsescu se comportă ca un politician panicat de pierderea alegerilor de către domnia sa şi partidul domniei sale, indiferent de ce organizare teritorială am avea”.
Între timp, Victor Ponta declara la Târgu-Jiu, că înființarea de regiuni, care să cuprindă mai multe județe, dar care să aibă o capitală fixă, nu este o soluție, având în vedere că vor exista orașe și autorități nedreptățite în această situație. În plus, a precizat că reorganizarea teritorială trebuie făcută după modelul european, acolo unde există instituții regionale.
„Așa cum se întâmplă în Franța și Italia, trebuie să ai instituții regionale și trebuie să ai orașe care vin și spun că la Târgu-Jiu am capacitatea să găzduiesc Curtea de Apel Regională, la Craiova am capacitatea să găzduiesc Agenția de Dezvoltare; despre asta discutăm, nu să facem acum o bătălie între orașe. (…) Există un model european de dezvoltare regională, pe acela trebuie să mergem, nu pe modelul Băsescu. Trebuie să construim regiunile și le vom construi, dar într-un mod serios și fără să desființăm județele”.
Adică exact ceea ce dorea să facă Adrian Năstase în 2002. Adică: “Mane, Tekel, Fares”.