Mizerie nu există în această lume decât în sufletul oamenilor. Natura virgină, neatinsă de om, este prin definiție curată, având mecanisme proprii de autocurățare și de regenerare. În momentul în care s-a apucat să modifice mediul după chipul și asemănarea sa, omul a început să-l și murdărească, după chipul și asemănarea sa. Resturile inerente edificiilor umane nu se integrează niciodată în mecanisme de autocurățare, pentru că nu există așa ceva. Iar construcțiile umane dau întotdeauna cu rest, se soldează mereu cu foarte multă mizerie colaterală. Nu există acțiune a omului care să nu producă mizerie, iar deșeurile rezultate din activitatea noastră trebuie curățate și îndepărtate din mediul în care trăim în mod activ.
Să faci curat după tine, indiferent că te manifești (și, în consecință, produci gunoi) acasă, pe stradă, în pădure sau oriunde altundeva, reprezintă un semn avansat de civilizație. La Cluj, din păcate, ne aflăm doar într-un stadiu incipient de civilizație, în acea etapă în care, de abia descoperind avantajele civilizării, încă nu am realizat că tot ceea ce consumăm devine, în cele din urmă, gunoi! Gunoi care, până la urmă, negestionat cu atenție și eficiență, cu decență, ne va ajunge până-n gât și ne va sufoca. Vom ajunge să ne sufocăm în propria țărănie și în propriul grobianism, iar după ce vom muri de scârbă, vom renaște din propriile noastre gunoaie sufletești, drept oameni civilizați. Doar atunci, din păcate, vom renaște, drept Oameni.
Nu există gunoi pe stradă care să nu provină dintr-un suflet mizerabil, iar trist este că unii semeni de-ai noștri, deloc puțini, au devenit atât de mizerabili, încât nu mai sunt capabili să perceapă mizeria din ei și de pe stradă drept gunoi, părându-li-se normalitate, firesc și frumos ceea ce e anormal, nefiresc și scârbavnic.
„Bine e și rău!” a ajuns în ziua de astăzi: „Așa e bine!” Așa că nu trebuie să ne mai mire faptul că, la fiecare colț de stradă, în Cluj vedem câte un maldăr de pet-uri, de ambalaje de dulciuri, câte-un munte de sămânță spartă, că oamenii aruncă pe stradă de la chiloții de pe ei până la canapelele pe care-și dorm somnul nesimțirii nocturne și diurne! Oamenii aruncă pe stradă exact ceea ce au în minte, în inimă și în suflet. Atât cetățenii de rând, cât și cei aleși să conducă mizerabil urbea!
Fiecare dintre noi modelăm lumea din jurul nostru în așa fel încât exteriorul să rezoneze cu interiorul. Un oraș mizerabil devine mizerabil datorită oamenilor mizerabili care îl locuiesc. Someșul nu pute și nu e plin de ambalaje din cauza peștilor, ci din vina riveranilor bipezi. La fel, Canalul Morii. Clădirile nu se dărâmă peste noi singure, ci pentru că noi le lăsăm singure, să ni se dărâme în cap. Străzile nu dezvoltă de la sine gunoaie, așa cum pe pământ se dezvoltă vegetație, omul fiind cel care plantează sămânța propriei mizerii morale printre blocuri sau chiar în mijlocul drumului, pe linia de tramvai.
A venit momentul ca la Cluj, după ani de zile de colcăială, de dospire șobolănească a damfului pestilențial, mizeria în exces din sufletul anumitor oameni să decidă că este cazul să se arunce în fața tramvaiului! Un gest deja firesc, neîmpiedicat de trecători, cu toate că mizeria sinucigașă și-a așteptat liniștită călăul, minute bune, răstimp în care oricine ar fi putut-o ridica de pe jos pentru a o pune la locul său, într-o pubelă.
Dacă am ajuns deja într-un stadiu atât de avansat de nepăsare, înseamnă că mizeria a câștigat la Cluj lupta cu umanitatea, devenind pentru noi o a doua natură. Clujul a început să fie folosit drept o mare ghenă de gunoi, iar la pubelă vor începe în curând să fie aruncate doar valorile și lucrurile curate. Pentru că acestea nu își vor mai găsi locul într-o societate murdară, aiurea-n tramvai!