PORTRET

Aurel Bodiu, un personaj de poveste cu o istorie personală demnă de un roman

Povestea de viață a lui Aurel Bodiu este cea a unui om care a traversat istoria fără a i se împotrivi, este cea a unui colecționar de experiențe, de cunoștințe, de obiecte și de trăiri fabuloase; biografia sa trece prin „epoci” și contexte demne fiecare în parte de un roman: s-a născut într-un sat similar cu cel al lui Moromete din romanul lui Preda, a avut parte de o copilărie demnă de Amintirile lui Creangă, iar viața sa a parcurs un șir de întâmplări pe cât de neobișnuite astăzi, pe atât de obișnuite în acele vremuri: la 12 ani, părinții l-au pus pe tren și l-au trimis la școală, la oraș, unde a învățat carte de la profesorii „de modă veche”, de dinainte de război, a învățat limba rusă la fel ca pe limba română, a prins și perioada „marilor” scriitori comuniști, singurii la care tinerii aveau acces, a ajuns director de școală rurală la numai 18 ani, a cochetat cu teatrul bucureștean, a vrut să devină actor și a făcut figurație la Nottara, a urmat într-un final Facultatea de Litere de la Cluj, într-o vreme când aceasta mai însemna ceva, a terminat șef de promoție pe țară și a lucrat la Cluj ca profesor, director de școală și inspector de limba și literatura română, a predat la Facultatea de Litere, a scris poezii și importante studii de folclor, iar în prezent este conferențiar la Universitatea „Avram Iancu”. 

Povestea de viață a lui Aurel Bodiu cuprinde detalii fascinante din istoria ultimilor 70 de ani, surprinde specificul unor timpuri, al unor mentalități, al unor moduri de a trăi și de a gândi, care, în lectura actuală, par a se fi întâmplat cu secole în urmă, dar care sunt de fapt doar la un pas distanță de contemporaneitate și care sunt reprezentative și pentru ce am fost, și pentru ce suntem astăzi ca popor. Aurel Bodiu nu s-a luptat cu istoria, ci a luptat să fie unul dintre cei mai buni, pe valul timpurilor pe care le-a traversat, și astfel, citind biografia sa, putem cunoaște valorile și atitudinile generațiilor care, născute în comunism, au reușit să crească și să își facă o viață de-a lungul acelei epoci și al celei care a urmat.

Copilăria, în lumea lui Moromete

Aurel Bodiu s-a născut într-un sat din județul Bihor, în anul 1949, într-o familie de țărani. Primele clase le-a urmat la școala din sat, iar prima impresie din întâia zi de școală i-a rămas încă viu întipărită în minte:

„Pe peretele mare din singura încăpere a școlii era portretul lui Stalin, mustăcios, cu multe grade militare, și ne-a impresionat pe copiii care ne uitam cu gura căscată! Am crescut apoi în această atmosferă lozincardă, de mărire, de osanale ridicate marelui conducător și Uniunii Sovietice. Imnul pe care l-am cântat atunci, imnul Republicii Populare Române, era legat tot de Uniunea Sovietică, iar în acest imn se spunea, printre altele: «Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor cu poporul sovietic eliberator!» De atunci, românii au schimbat 4 imnuri, pe când alte popoare și-au menținut imnul de când e lumea, inclusiv maghiarii; numai noi am tot schimbat!”

Pe clasa a V-a, mama sa l-a pus pe tren și l-a trimis la Oradea, la Școala Medie de Băieți, Liceul Gojdu de astăzi, unde Aurel a învățat până pe clasa a XI-a:

„Am stat la internat, era destul de greu. Era perioada de după război și nu prea aveam mâncare, de două ori pe săptămână primeam mămăligă în loc de pâine… dimineața mâncam mămăligă cu cafea cu lapte.

Am avut însă profesori foarte buni, pentru că încă predau cei de dinainte de război. Sigur că au fost și profesori noi, cu concepții comuniste, dar pe noi asta nu ne-a afectat. Noi ne-am născut în comunism și comuniști eram!

Îmi plăcea să mă duc acasă în fiecare sâmbătă, să revăd locurile unde m-am simțit într-adevăr copil, dar copil din-acela ca pe vremea lui Creangă, care făceam de toate: furam cireșe, luam mălai, făceam foc și îl frigeam, stăteam la vite, la vaci, mergeam cu căruța sau cu carul cu bunicul, cu tata, la câmp la fân sau la seceră. Pe atunci nu erau combine și legam snopi ca să îi ducem la arie și să avem grâu. Aveam foarte mult grâu pentru că satul era într-o zonă lângă Câmpia de Vest, Câmpia Tisei, și era propice pentru recolte. Dar a venit colectivizarea și, momentul întâi, ne-au luat pământul!

Nu eram dintre țăranii bogați, dar nici săraci, eram așa, mijlocași. Am avut de toate, și vaci, și oi, și porci, tot ce ține un bun gospodar la casa lui. Eram mult mai aproape de Moromete decât de ce scria Zaharia Stancu în Desculț. El era foarte arogant, l-am cunoscut la București, la un concurs de limba română, era președintele Uniunii Scriitorilor și a venit în sală unde a avut parte de primiri deosebite; eu citisem romanul lui, Desculț, pe care nu l-am apreciat deloc, nu m-am regăsit în acea carte pentru că ceea ce spunea el era o minciună. Nicăieri niciun boier nu a pus botniță țăranilor care munceau pe moșia lui. Dar, asta era politica atunci, Zaharia Stancu fusese și premiat pentru asta.

Eu sunt Moromete!… foarte bine a surprins Marin Preda totul, exact cum a fost în acea vreme, până la colectivizare! Apoi, colectivizarea ne-a luat tot; ne-au luat caii, căruța, chiar și biciul, pe care le-au dus la colectiv, unde se strângeau toate obiectele astea de agricultură, care au ruginit acolo, s-au stricat. Bunicul a fost foarte supărat, vreun an a plâns după cai.”

Dascăl și director de școală la 18 ani

În școală, lui Aurel Bodiu i-a plăcut cel mai mult literatura și, ca orice umanist, a avut dificultăți cu matematica. Pe vremea aceea se făcea și multă latină, iar orele de rusă erau la egalitate cu cele de română. Cărțile traduse din autorii sovietici staliniști le ofereau tinerilor de atunci „modele de comportament”, în timp ce literatura lui Goga, Blaga și Arghezi era retrasă din biblioteci, fiind considerată decadentă:

„Nouă ne plăcea Labiș, a fost primul poet care ne-a impresionat pe toți tinerii printr-o poezie adevărată. Am fost foarte șocați când am aflat că a murit, atât de tânăr. Citeam cu nesaț poeziile lui, ne-a impresionat «Moartea căprioarei», lupta cu inerția, spre deosebire de ceilalți care nu știu dacă puteau fi numiți poeți. Era o proză ritmată așa, a lui Deșliu, în care povestea cum s-a dus cu compresorul și s-a luptat în mină, sau povestea despre Lazăr de la Rusca, pe care zicea că l-au omorât chiaburii cu carnetul de partid pe masă, între mămăligă și blid. Astfel de lucruri am studiat în școală, erau «mari scriitori, mari poeți»!

Eu începusem să-mi fac o bibliotecă, să-mi adun cărți, mai ales din literatura universală, puținul ce se traducea atunci. Nu se traduceau decât cărți din literatura sovietică, restul nu. Atunci nu știam decât ce ne spunea profesorul la clasă, iar profesorii, dacă predau un poet interzis, erau reclamați și sancționați, dați afară, așa că se temeau, era un fel de teroare și atunci nu aveai de ales decât să citești literatura rusă. Apăruse și o Istorie a Literaturii de Călinescu, el a trădat oarecum, a trecut repede de partea sovietică, la modul de gândire comunist.”

După ce a terminat liceul, Aurel Bodiu a dat admitere la Facultatea de Geologie din București și, ulterior, pentru că nu a intrat, a mers la Inspectoratul Școlar și a cerut un post de profesor suplinitor. La numai 18 ani a devenit dascăl în satul Zece Hotare, într-o școală nouă, la care se putea ajunge doar mergând pe jos 6 kilometri prin pădure. Nu existau suficienți profesori suplinitori pentru această zonă izolată, așa că Aurel Bodiu a predat mai multe obiecte, de la română, până la istorie și geografie și, în același an, a fost numit și director:

„Ca director știu că mă duceam după salarii la Alejd, de unde veneam cu mașina la Vadu Crișului, deasupra la Peștera, iar de acolo, pe jos cu banii de salarii ai învățătorilor și ai profesorilor din comună, vreo 10 000 de lei, care erau bani mulți atunci. Mergeam singur prin pădure cu banii, 6-7 kilometri, dar nu mă temeam. Nu credea nimeni că în geanta mea destul de mare pe care o purtam în spate se găseau atâția bani, că altfel probabil m-ar fi pândit cineva și m-ar fi lovit!”

Doi ani de „rătăcire” teatrală, înaintea unei lungi cariere în învățământ

După un an petrecut la școala din satul Zece Hotare, tânărul director s-a decis să meargă la facultate la București. Încă din liceu a cochetat cu teatrul, avusese o mică trupă, așa că și-a dorit să urmeze Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București:

„Am început să mă pregătesc cu profesori de la Institut și o vreme am făcut figurație la Nottara. Am văzut spectacole mari la Nottara și la Teatrul Mic, unde se puneau în scenă piese deosebit de interesante. Pe vremea aceea foarte multă lume mergea la teatru, nu găseai bilete, pentru că erau regizori și actori foarte buni. Am făcut figurație doi ani, am dat admitere de două ori, nu am intrat și apoi am renunțat. Am ajuns să cunosc bine lumea teatrală, am fost coleg de pregătire cu Luminița Gheorghiu; lumea teatrului în București, pe vremea aceea, era extraordinar de interesantă! 

Neavând altceva, nici televiziune, nici filme bune, nici o altă modalitate de a te instrui, de a avea cultură, de a fi în rând cu lumea, singura instituție culturală serioasă pe vremea aceea era teatrul și erau destule teatre în București încât să te poți instrui și relaxa.

Asta a fost partea mea de frumoasă rătăcire, o ispită pe care nu mi-am putut-o împlini. Am iubit întotdeauna teatrul și îl iubesc în continuare, dar din păcate astăzi teatrul nu îți mai oferă posibilitatea de a te instrui, de a cunoaște lumea.”

După ce a renunțat la gândul de a deveni actor, Aurel Bodiu s-a gândit să se facă șef de restaurant sau să lucreze în domeniul hotelier, unde știa că se câștigă foarte bine. Mama sa însă nu l-a lăsat să urmeze o astfel de carieră, să devină „crâșmar”, așa că el s-a reorientat și a venit la Cluj ca student la Filologie. A intrat al treilea, la Română-Rusă, și a terminat șef de promoție pe țară. În timpul facultății a fost și președintele Asociației Studenților Comuniști din România, a fost și președinte de cămin și își aduce aminte cu drag acum de acei ani frumoși din viața sa și de profesorii și de cursurile care atunci se făceau cu seriozitate. 

După absolvire, a primit repartiție ca profesor la Liceul Industrial nr. 3 din Cluj-Napoca, unde a stat 20 de ani și unde a fost și îndrumător UTC, apoi director adjunct și director. După Revoluție s-a mutat la Liceul Economic și timp de 6 ani a fost inspector școlar la limba și literatura română. Ulterior, a ajuns să țină cursuri la Facultatea de Litere, unde a predat Istoria limbii literare române, iar apoi s-a mutat la Universitatea „Avram Iancu”, unde predă și în prezent Comunicare și relații publice.

De la poezie, la folclor și studii etnografice

Din timpul liceului, Aurel Bodiu a început să scrie poezii („poezii revoluționare, că m-am dat cu curentul”), după ce, în clasele mici, a cules folclor în zona satului natal, ajutat și de bunica sa, care era o adevărată enciclopedie în acest domeniu.

În facultate a publicat poezie în revistele studențești și a trimis un volum de versuri la Editura Dacia, unde însă nu puteau publica decât cei care aveau relații (doar un cerc restrâns de autori). După Revoluție, a reușit însă să publice la Dacia un volum de versuri („Păstorul de sfincși”), așa cum și-a dorit. În anul 1995 a publicat și volumul de versuri „Verdele amiezilor târzii”, după care s-a axat mai mult pe folclor, domeniu în care și-a dat și doctoratul, în 1986:

„Am făcut cercetări de folclor timp de 20 de ani, în nord-vestul Transilvaniei, o zonă interesantă, puțin cercetată în vremea aceea, mai ales în domeniul sărbătorilor de iarnă. Am publicat mai multe volume de studii de etnologie, primul s-a numit «Dorul fără obiect». A urmat volumul «Trecerea prin metaforă», apoi «Convergența universaliilor», «Studii de antropologie», după care am scos din nou versuri («Ceață pe muzică veche»), urmate de studii de etnografie, printre care «Costumul tradițional din județul Cluj» și «Portul popular maghiar din județul Cluj», împreună cu fosta directoare a Muzeului Etnografic, Simona Munteanu. Tot din domeniul etnografiei, am scos un album cu multe fotografii – dar și cu scris mult – «Costumul tradițional din județul Bistrița-Năsăud». Mai am un volum recent de poezie, din 2015, «Metapoeme», și o carte de etnografie în lucru – «Casa și gospodăria țărănească din județul Bistrița-Năsăud».”

Aurel Bodiu este și un pasionat colecționar de pictură și de obiecte de etnografie (costume populare, icoane pe sticlă, ceramică), casa sa fiind un adevărat muzeu. Interesele sale culturale se împart în foarte multe domenii, el experimentând în permanență, într-o perpetuă căutare a noi lucruri interesante:

„Mă pierd în multe domenii, vreau mai multe, vreau de toate, pe urmă le las, caut altceva… Sigur, acesta nu e un lucru prea bun, pentru că dacă nu ești stabil într-un anumit domeniu, nu te poți perfecționa și nu poți atinge niște culmi. Căutând mereu alte și alte domenii, alte experiențe, riști să rămâi la un nivel mediocru, iar de mediocritate eu mă tem; dar, asta e!”, conchide zâmbind Aurel Bodiu, un om care și-a petrecut întreaga viață „curios ca o țarcă”, atras de strălucirea autenticității literare, teatrale, folclorice și etnografice.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *