De câteva zile, presa scrie cu indignare despre coborârea de pe soclu a monumentului Școlii Ardelene de la Cluj și despre demantelarea întregului ansamblu care îl înconjura, în contextul unor lucrări de reamenajare stradală. Și pe bună dreptate, deoarece ceea ce s-a întâmplat este cumplit de dureros! Voi explica de ce.
Amenajarea desființată nu era un soclu propriu-zis, ci o esplanadă elegantă, ea însăși un monument sobru și subtil, cu nimic mai prejos decât minunata creație a lui Romulus Ladea. Ansamblul cuprindea în primul rând un spațiu verde bine delimitat sub raport peisagistic și funcțional, protejat de un gard discret din fier forjat. Această zonă verde echilibra perfect un pasaj care ducea spre monument, destinat să asigure un contact vizual prealabil, la o distanță optimă, după care aleea debușa în două trepte monumentale, ce permiteau accesul pietonal de jur-împrejurul grupului statuar. Nu pot să nu amintesc inscripția care fixa clar despre ce era vorba în poezie, amplasată în mod inteligent, la sol, pe un bloc de piatră care lega în mod ingenios spațiul exterior de pasajul spre monument, artificiu care făcea ca didacticismul acesteia să nu afecteze liniile pure și spiritualizate ale statuilor, care vorbesc singure. Ansamblul era încununat de doi brazi superbi plantați în spatele grupului statuar, asupra cărora voi mai reveni, deoarece, credeți-mă, merită!
Am scris pasajul de mai sus pentru a arăta că treburile de acest gen sunt foarte serioase și că de ele se ocupă domenii pretențioase de activitate, cum ar fi arhitectura urbană, peisagistica, istoria artei, arta monumentală de for public etc. Dar intrați, vă rog, numai un minut pe Google Maps (până mai găsim acolo imaginile de dinainte de dezastru) și o să vedeți exact despre ce este vorba!
În ceea ce mă privește, când am auzit că primăria pretinde că statuile au fost date jos pentru că în acest fel vor fi integrate într-un shared space, am crezut că mă sufoc de indignare. Nu există suduieli românești, ungurești sau englezești care să exprime ceea ce simt! Zeci de ani m-am oprit în fața statuilor, am aruncat o privire spre personajele extraordinare despre care am scris câteva cărți la viața mea și m-am așezat pe treptele confortabile, lângă studenți și trecători, sorbind dintr-o sticlă de Coca-Cola în timp ce mă uitam în jos pe ulița Lupilor. Asta înseamnă shared space, frații mei arhitecți și specialiști, șerui-mi-aș necazurile cu voi, și nu slide-urile colorate pe care le prezentați la concursurile de proiecte.
Evident, toată lumea știe că astăzi statuile se amplasează uneori la nivelul solului. La Alba Iulia în cetate, ca să nu mergem mai departe, sunt câteva exemple foarte reușite de acest gen. Numai că, după cum bine puncta Ion Cosmovici, este vorba despre creații contemporane, gândite de la bun început în acest fel[i]. Este cu totul și cu totul altceva.
Să lăsăm jalea și să vedem ce-i de făcut! Ceea ce m-a speriat cel mai tare este că primarul Emil Boc, care a luat act de protestele publicului, a declarat că va fi realizat un alt soclu, adecvat noului context. Această propunere este complet inacceptabilă, deoarece ansamblul demolat a fost gândit în mod special pentru acest grup statuar. Nu există alternativă!
Vechiul ansamblu se poate integra și în noul context cu dale de granit, care e suficient de neutru și care, așa după cum va găzdui toate căsuțele și standurile cu produse de pe la diverse evenimente, va suporta și esplanada Școlii Ardelene. Iar dacă trebuie deviată cu câțiva metri vreo pistă de biciclete în noua situație, îi invit pe specialiștii angrenați în proiect să rezolve cât mai rapid acest lucru. Toate astea ca să nu mai vorbim despre cerința legală și de bun simț care ne interzice să modificăm forma originală a unor monumente. Bine că un clujean care stă în centru nu poate să-și modifice nici ancadramentele de la ferestre, dar primăria are voie să refacă din temelii aspectul unui simbol al orașului. Iar în acel ansamblu totul este monument. Inclusiv brazii!
Am promis că voi reveni asupra brazilor, pentru că dispariția lor dă naștere unei probleme majore de adecvare stilistică și de perspectivă. Aici nu este vorba despre un ABC ecologist, cum spune primăria, că scoatem 2 brazi și punem 4,5 platani. Este o chestiune mult mai serioasă, care nu poate fi remediată cu paleative. Dacă vă uitați pe Google Maps, veți observa că ansamblul este situat între clădirea centrală a Universității și Casa Universitarilor. Două edificii remarcabile, primul construit sub Franz Joseph, între anii 1893-1902, într-un stil istorist, neo-renascentist, al doilea în perioada 1934-1937, în timpul domniei lui Carol al II-lea, în maniera cubismului arhitectonic interbelic. Stilistic vorbind, aceste două creații foarte reușite se potrivesc însă între ele cam cum s-au potrivit românii cu ungurii în secolul pomenit. Nu prea merg împreună. Este și acesta un aspect din istoria fascinantă a trecutului arhitectonic (și nu numai) al acestui oraș.
Ironia istoriei a făcut însă ca arhitecții din vremea lui Ceaușescu – care știau și ei destulă meserie și care tot în orașul-comoară au creat și care sunt bunicii IT-iștilor din orașul de cinci stele de astăzi – să ofere o rezolvare excelentă acestei probleme, cu ocazia amplasării grupului statuar al lui Ladea, în 1973. Ruptura stilistică din colțul respectiv a fost dizolvată de ansamblul care umplea acel spațiu cu un element major de legătură, care consonează cu ambele clădiri învecinate și armonizează perspectiva stilistică pe toată axa străzii Kogălniceanu.
Statuile singure nu rezolvă nimic în acest sens, pentru că elementul cel mai important au fost brazii. Sigur, ei erau esențiali în primul rând pentru monument. Ce poate fi mai frumos și mai sugestiv ca deasupra corifeilor Școlii Ardelene să se înalțe doi brazi falnici, care le veghează șederea meditativă sub stelele spațiului transilvan! Pe de altă parte, în spatele grupului statuar se înalță verticala turnului Casei Universitarilor, care e chiar nepotrivită în acel context și deranjează perspectiva spre Biserica Reformată, ceva de genul Shard-ului conturat peste Podul Londrei. Or toată această deficiență era remediată de cei doi brazi care se profilau pe acel perete sec și înalt, rimau perfect cu verticala acestuia și îi dădeau viață indiferent de anotimp, pentru că erau conifere (știți, chestiile alea veșnic verzi, la care nu le cad frunzele toamna). Așadar, domnilor dragi, aici este vorba despre o întreagă istorie pe care o ștergeți cu buretele dacă nu refaceți monumentul exact așa cum a fost și dacă nu plantați la loc cei doi brazi, care să crească măcar pentru copiii noștri.
Fac așadar un apel și îi rog pe clujeni, mai întâi, să nu politizeze această chestiune, dacă îi interesează să punem ansamblul și brazii la loc, și nu să-l dăm jos pe Boc sau mai știu eu pe cine. Acestea sunt alte chestiuni, cu toții avem agendele și antipatiile noastre legitime, dar acum este vorba despre altceva. Nu are importanță acum, când picamărele duduie, să ne întrebăm, vai, cum se poate așa ceva, cine este de vină și pe cine să tragem la răspundere. Important este în acest moment, repet, pentru cei pe care îi interesează fața și viața sufletească a orașului nostru, să refacem monumentul așa cum a fost. Fie că suntem naționaliști din AUR, conservatori luminați, progresiști USR-iști sau absolut orice altceva – până și liberalii de modă veche sunt bineveniți! – dacă ne place mai mult imaginea de pe Google Maps, haideți să facem ceva dacă vrem să o vedem iarăși în realitate. Iar restul problemelor le vom putea rezolva după aceea, împreună sau separat.
Fac apel, apoi, către domnul primar, pentru că de el atârnă în primul rând rezolvarea acestei probleme. Față de tine, îmi pare rău că trebuie să scriu lucrurile astea, dragă Emil, pentru că ne știm de o viață, suntem în relațiile cele mai amicale și te respect pentru tot ceea ce ai făcut bun pentru Cluj. Consilierilor tăi, dintre care unii mi-au fost studenți și pe care de asemenea îi prețuiesc, le cer și lor ajutorul în această chestiune.
Dar pretenia și respectul față de domʼ primar e una, iar iubirea față de acest oraș, în care sper să-mi sfârșesc zilele, ca și minima obligație morală față de viitorul său, este alta. Dacă nu se reface monumentul exact așa cum a fost și brazii nu sunt plantați la loc, cu sau fără avizul domnilor care au avut atâta minte să opereze această distrugere, va trebui să facem din nou, cu toții, ca pe vremea lui Dragnea. Să venim de data aceasta în fața primăriei (data trecută ne adunam la prefectură) și să nu plecăm acasă până când nu se rezolvă problema noastră de estetică urbană, de istorie românească și de ecologie sufletească.
Fiind totuși noi niște ardeleni care ne dăm mai civilizați, pentru început propun o lozincă mai benignă: Domnule Boc: Pune-i la loc! Dar dacă nu vom primi satisfacție, dacă – ferească Sfântul! – se reface soclul „în context”, atunci va trebui să trecem pe corporateză și să vă oferim un kind reminder, împreună cu un share la tătă lumea care nu-i de omenie. Și-o să fim mulți, ca cucuruzul brazilor!
Înainte:
Astăzi:
