PORTRET

Andrei Klein, povestea de viață a unui clujean născut în lagărul nazist de la Moghilev

Andrei Klein e un artist fotograf cu o poveste de viață demnă de un film. S-a născut în lagărul nazist de la Moghilev, la 1 aprilie 1942, într-o familie de evrei, originari din Transilvania. Supraviețuitor al Holocaustului, Andrei Klein a descris destinul tragic al familiei sale într-o carte – document istoric, publicată în 2014, „Lea, povestea familiei mele”, în amintirea suferințelor rudelor sale și pentru ca istoria, odată cunoscută, să nu se mai repete. 

Născut în condiții vitrege, „alăptat” doar cu suc din coji de cartofi, iar mai târziu cu „delicatese” precum suc din coji de morcovi, adunate de la gunoi, Andrei a rămas în viață și, după ce lagărul a fost eliberat de către Armata Sovietică, s-a întors împreună cu mama sa la Cluj, unde a avut o copilărie zbuciumată și o adolescență în care și-a descoperit pasiunea pentru fotografie, având ocazia de a învăța această artă de la unul dintre cei mai buni fotografi ai acelor vremuri. 

S-a căsătorit, s-a „privatizat” și, deși avea o viață împlinită în România, în anii ʼ70 a emigrat în Israel, în căutarea singurului lucru care în țară îi lipsea: libertatea. Deși nu i-a fost ușor la început, prin multă muncă a reușit să construiască în Israel o afacere prosperă, dar, pentru că nu a uitat niciodată de orașul din care a plecat, după Revoluție s-a reîntors în Cluj unde a pornit și condus cu succes un business în domeniul fotografic. Acum, la pensie, e de profesie colecționar de obiecte inedite, timbre, documente și cărți poștale de epocă, având piese de colecție originale, de o valoare inestimabilă, încă neexpuse publicului.

Primii doi ani de viață, în lagărul de la Moghilev

Părinții lui Andrei Klein erau originari din Cluj și, în urma Dictatului de la Viena, s-au stabilit în București de unde, din cauza diferitelor acțiuni antievreiești ce se organizau în acele vremuri, s-au refugiat în Vatra Dornei. De aici, au fost deportați, împreună cu circa 4000 de evrei, în Transnistria. Au fost îmbarcați în vagoane de mărfuri, care, la un moment dat, s-au oprit pe un câmp, de unde cu toții au urmat un „marș al morții”, către lagărul de la Moghilev. Mulți dintre evrei nu au supraviețuit acestui supliciu, însă, tocmai în aceste condiții, s-au întâmplat și minuni, precum conceperea lui Andrei, într-o familie care de 7 ani își dorea un copil. 

Inițial Moghilev era doar un ghetou de tranzit pentru deportați, în drum spre alte lagăre din Transnistria. Dar, la propunerea unui deportat din Rădăuți, inginerul Siegfried Jagendorf, situația s-a schimbat și evreii calificați într-o meserie au fost folosiți pentru refacerea utilităților și pentru repararea atelierelor distruse în urma retragerii trupelor sovietice. Cei selectați pentru această operațiune, printre care și părinții lui Andrei Klein, au reușit astfel să supraviețuiască. Cei doi soți au fost repartizați la reconstrucția turnătoriei, în apropierea căreia au fost mutați, într-o încăpere, împreună cu încă o familie de deportați. Au îndurat în condiții improprii o iarnă foarte grea, după care a venit o pandemie de tifos, dar cele două familii s-au ajutat reciproc și astfel au rezistat, până la eliberarea din lagăr:

„Am reușit să supraviețuiesc cu ajutorul altor deportați și datorită tatălui meu, un om foarte harnic, tâmplar de meserie. A început să confecționeze mici obiecte din lemn, pe care le schimba cu ucrainenii și cu militarii, pe mâncare. A făcut și lupe în lagăr, care au avut cel mai mare succes, pentru că nu se erau ochelari în timpul războiului și foarte mulți aveau nevoie. A făcut și mici albume din lemn, pe care le schimba pe alimente cu militarii români.”

În 1944 lagărul a fost eliberat de Armata Sovietică. După eliberare, bărbații care erau încă într-o oarecare putere au fost înrolați „voluntar” în armată și trimiși din lagăr direct pe front, ca lucrători în construcții. A fost și cazul tatălui lui Andrei Klein, care s-a eliberat din armată doar după ce Andrei, împreună cu mama sa, au ajuns singuri la Cluj.

„Lea, povestea familiei mele”

În urma unei moșteniri de scrisori familiale, Andrei Klein a reușit să scrie o carte memorialistică, publicată în 2014, în care a descris cu lux de amănunte terorile prin care a trecut întreaga sa familie. E o carte deosebită pentru că se bazează nu doar pe mărturii, ci și pe documente și scrisori originale, urmărind un întreg arbore genealogic:

„E o carte destul de rară, pentru că arată deportări în două direcții, dintr-o singură familie. În acest volum eu povestesc despre ambele deportări, ale bunicilor mei și ale mătușilor mele. O parte dintre rudele mele au fost deportate în Auschwitz și nu s-au mai întors, eu sunt un copil crescut fără bunici. Singura care s-a întors e o mătușă, Lea, care, după o viață zbuciumată, a emigrat în Israel și tragedia ei a continuat acolo. E personajul cel mai tragic din cartea mea. Îmi doresc ca cât mai mulți să citească cartea și să știe că asemenea lucruri s-au întâmplat și că trebuie să facem totul ca să nu se mai repete.”

Dragostea față de arta fotografică

După experiențele nefaste din lagărul de la Moghilev, Andrei a copilărit în Cluj. A fost un copil deștept, dar un elev mediocru, neastâmpărat, căruia nu îi plăcea să învețe. După terminarea celor 7 clase de școală și-a dorit să lucreze. După ce a încercat lăcătușeria și a fost ajutor de tapițer la Teatrul Maghiar, a fost primit la Cooperativa Deservirea, unde s-a calificat în meseria de fotograf, avându-l ca maestru pe unul dintre cei mai buni fotografi din Cluj, Szabo Denes,  patronul și, după război, șeful studioului Fotofilm:

„Numele de Fotofilm îl regăsiți în orice album de cărți poștale, mai ales în zona Transilvaniei. Înainte de război a fost unul dintre marii producători de fotografii acceptate pentru cărți poștale. Szabo Denes era un om foarte cult, un artist fotograf de dinainte de război, singurul fotograf agreat de Teatrul și de Opera din Cluj. A fost singurul fotograf pentru care se făceau repetiții de fotografiere. El nu fotografia în timpul spectacolului, ci se făcea o repetiție, în care el spunea în ce moment artiștii să se oprească, pentru a executa fotografia.

Eu am fost impus la el ca ucenic și asta nu i-a plăcut, vreo 3-4 luni m-a chinuit, punându-mă să fac lucruri care nu erau pentru ucenici, gândindu-se că astfel o să mă plictisesc și o să plec de acolo. Asta nu s-a întâmplat, pentru că am fost îndrăgostit de arta fotografică și, pe parcurs, pot spune că a descoperit în mine materialul unui viitor fotograf. A început să se ocupe de mine, lucru total ieșit din comun, pentru că era tipul de meseriaș din trecut, egoist, care nu preda meseria, o ținea pentru el, pentru că era averea lui. Nu mulți au avut șansa să învețe de la el.

Când fotografia, la el în studio nu avea voie să intre nimeni și am avut marea onoare să mă lase pe mine să asist, să îmi explice, m-a luat cu el la ședințele fotografice de la teatre și opere. 

După un an, salariul fiind foarte mic și fiind convins că eu deja sunt fotograf, l-am părăsit și m-am angajat la UBB, la Cineficare, unde am primit un salariu aproape dublu. În loc să îmi văd de treabă la studioul lui Szabo Denes și într-adevăr să învăț de la unul dintre cei mai mari fotografi din Cluj, din cauza banului, am făcut greșeala de a pleca. Eu meseria asta am dorit-o, am iubit-o și ajungând la Cineficare nu am mai profesat fotografia de artă, am trecut la fotografii tehnice, științifice, și nu asta am căutat. Eu voiam să devin artist fotograf, să merg pe urmele distinsului meu maestru.”

„Primii pași spre capitalism”

După un timp, lui Andrei Klein i s-a oferit șansa de a deveni fotograf de reclame comerciale. I s-a pus la dispoziție un mic laborator în centrul orașului și era propriul său stăpân, pentru că avea libertatea de a își organiza singur programul. Prin intermediul acestui loc de muncă a avut și oportunitatea de a cutreiera întreaga țară și de a își îmbogăți astfel experiența profesională.

La sfârșitul anilor ʼ60 s-a promulgat o lege prin care un meseriaș putea închiria un spațiu comercial, plătind o sumă fixă către cel care închiria. Pe atunci existau câteva întreprinderi comerciale care dețineau sute de magazine și aveau dreptul să le închirieze, de obicei pe cele care nu prea mergeau sau care promiteau o activitate nouă. Mandatarul, cel care închiria, în afara unei sume fixe anuale stabilite de către întreprindere, nu era obligat prin lege să declare venituri sau să plătească alte impozite. Profitând de această nouă lege, Andrei Klein s-a gândit să se „privatizeze”, într-un domeniu foarte cerut pe piață:

„Amatorismul fotografic era foarte răspândit, existau foarte mulți fotografi amatori care își cumpărau aparate, filme, și unii chiar prelucrau, dar prelucrarea filmelor fotografice necesita o știință de procedură; o fotografie developată pe hârtie, dacă nu ieșea bine, o aruncai, dar un film care nu era bine developat nu mai putea fi recuperat și atunci miile de amatori din Cluj duceau filmele pentru developare la cooperative, care promiteau două-trei săptămâni, o lună, o developare de film.

Soția mea a fost șefa de magazin a unicului magazin foto din Cluj și din regiune. Eu știam de situația developării filmelor într-un termen lung și, din cauza acestei tergiversări, și rulajul magazinului era întârziat, pentru că clienții mergeau să cumpere hârtie și filme noi după ce le developau pe cele folosite. Am propus conducerii Întreprinderii Comerciale Metalo-Chimice să îmi închirieze, în cadrul legii de mandatar, un spațiu chiar în magazinul condus de soția mea și le-am promis că eu în maxim 24 de ore developez filmele.

Am obținut aprobarea, am primit laboratorul și în ușa acestuia am făcut o gaură, în spatele căreia am pus o cutie poștală. Și pe ușă am scris: «Cine aruncă filmul până la ora 6 seara, îl poate ridica a doua zi dimineața». A fost o explozie extraordinară de activitate, m-am ținut de cuvânt și astfel în perioada aceasta am și câștigat foarte bine.”

În 1970 Andrei Klein a emigrat în Israel din nevoia de libertate

Deși avea condiții materiale foarte bune în România și o afacere deja prosperă, Andrei Klein a emigrat în Israel, din nevoia de libertate:

„De mic copil am fost cumva un răzvrătit, am simțit nevoia de libertate și de independență. Și când mă gândesc la libertate, mă gândesc la libertate de vorbire și de gândire.”

În 1970 a plecat legat, împreună cu soția și cu copilul, într-o perioadă când România solicita diverse sume de bani pentru cei care doreau să emigreze. În Israel a primit imediat cetățenie, o locuință, lucrurile elementare necesare unei gospodării și toate drepturile și libertățile, inclusiv „libertatea” de a purta barbă:

„În România, înainte de a îmi da demisia și de a pleca, am avut o infecție la față și medicul mi-a recomandat să îmi las barbă. Mi-am lăsat și, după ce m-am tratat, uitându-mă în oglindă am început să mă joc și mi-am format o barbă tip Monte Cristo. Mi-a plăcut, am întrebat-o și pe soție, și ei i-a plăcut și m-am dus la serviciu în ziua respectivă, iar directorul m-a chemat la el în birou și imediat, cum am intrat, m-a luat tare: «Ce e asta, tovarășul Klein?! Uitați-vă cum arătați! Dar cum vă permiteți să vă lăsați barbă?! Mergeți imediat acasă și radeți-vă!» Am ieșit de acolo rușinat și m-am bărbierit. 

În aeroport, când am pus piciorul, primul lucru pe care mi l-am spus a fost că acum sunt în Israel și aici nu o să-mi mai spună nimeni să îmi las sau să nu îmi las barbă. Am fost atât de umilit, încât primul lucru pe care mi l-am dorit a fost să îmi las barbă.”

Primii 10 ani în Israel au fost foarte grei pentru soții Klein, pentru că, foarte ambițioși amândoi, nu au vrut să apeleze la rude pentru ajutor. Pentru că obținerea unui loc de muncă era foarte dificilă, după scurt timp, Andrei, obligat de împrejurări, a devenit particular și a deschis un magazin propriu, pe care l-a cumpărat și l-a și pierdut în primul an de la stabilirea în noua țară, pentru că nu cunoștea limba și nu avea încă baza materială necesară pentru a susține un astfel de business. După primul eșec, i-a venit o nouă idee de afaceri, de această dată de succes:

„Am observat că ținerea unui laborant îi costa mult pe fotografi și nu era eficient și m-am oferit, la câțiva fotografi din Natania, să le prelucrez la mine acasă fotografiile de amatori. Și așa am început, într-una din camerele de acasă. S-a auzit de mine, am fost solicitat și din alte orașe, iar după o perioadă am avut lucrări pentru 70 de magazine.

Am dezvoltat de fapt o afacere, în scurt timp am deschis un laborator și ulterior un magazin în orașul Natania, unde împreună cu soția mea am reușit să ne facem un renume. Ne-au luat 10 ani până am ajuns să avem un studio și un magazin foto și să simțim că avem pământ sub picioare.”

În 1989, Andrei Klein a făcut o pneumonie și, în urma unei radiografii, a descoperit că avea și o tumoare la plămâni. A fost internat imediat în spital pentru operație și, pentru că tumoarea fusese descoperită la timp, a reușit să scape, fără alte complicații majore.

„Iubesc Clujul, am fost și am rămas un patriot local”

Andrei Klein nu s-a lepădat niciodată de Cluj și de România și în fiecare an, deși locuia în Israel, venea cel puțin o dată în vizită în orașul din care plecase:

„Iubesc Clujul, am fost și am rămas un patriot local!”, exclamă acesta.

Internarea sa, în 1989, în spitalul din Israel, a survenit tocmai în seara în care au izbucnit evenimentele de la Timișoara. A fost operat și, cu toate că medicii i-au spus că un an de zile nu se va putea mișca de acasă, după 3-4 luni s-a decis să facă o schimbare majoră în viața sa și să revină în România:

„Am venit în țară, am tatonat și în 1991 am făcut o investiție destul de serioasă pentru acea vreme, cu aprobarea Băncii Naționale Israeliene. Am înființat o firmă foto, am fost primul în Cluj care am adus un minilaborator, am fost unul dintre cei 4 israelieni care am avut dreptul să facem import de produse Agfa. Am avut importuri de aparate de fotografiat, de materiale fotografice și m-am dezvoltat, nu numai în Cluj, ci și în alte orașe.

După 3 ani, prin ʼ93-ʼ94, am trecut la optică medicală, dar toată afacerea am închis-o în 2006. Cea mai mare problemă era lipsa de personal adecvat și nu mai aveam dorința de a continua în acele împrejurări. De fapt, am închis magazinele și am suspendat activitatea până ce Guvernul României a hotărât acea încasare forfetară care m-a revoltat enorm. Suspendarea însemna că nu făceam nicio afacere, nu mișcam nimic, iar când legea îți impune asemenea condiții, trebuie să dai raport la finanțe. Ori tu, ca persoană, dacă nu știi să întocmești raportul, trebuie să angajezi contabil, și nu ai voie, dacă angajezi înseamnă că devii delincvent. 

Forfetarul a însemnat o aberație: nu am angajați, nu am mișcări de marfă, dar să le plătesc o sumă lunar! Și atunci a început o avalanșă în care mii de oameni de afaceri și-au închis afacerile, iar printre aceștia am fost și eu. Suspendarea am făcut-o în ideea ca poate pe viitor să mă răzgândesc; oricum, am fost un angajator care am dat multe locuri de muncă și mă gândeam că poate voi mai face ceva. Dar, între timp, să plătesc niște sume pe care nu le câștig?! Nu am fost de acord și atunci am cerut lichidarea firmei.”

Un colecționar „multilateral”

De la tatăl său, colecționar de timbre, Andrei Klein a moștenit această „boală”. A început să colecționeze la rândul său timbre, pe urmă cărți poștale din toată lumea. După ce a revenit în România, împreună cu soția, care îi împărtășește pasiunea, a devenit un colecționar „mai multilateral”:

„Dacă m-ar întreba cineva ce colecționez, aș putea să îi răspund: «Ce nu colecționez!?” Colecționez fel de fel de «prostii», ca etichete de cutii de chibrituri, pungulițe de zahăr, magneți, pixuri.

Însă colecțiile de bază sunt de fapt două, foarte importante: sunt colecționar de documente iudaice, de documente legate de Cluj și de cărți poștale cu Clujul, din perioada interbelică. Am peste 1000 de cărți poștale, asta e o colecție de suflet. 

La un moment dat am fost întrebat de ce sunt egoist și, dacă am o colecție atât de frumoasă, de ce o țin numai pentru mine și nu o arăt publicului. Și de atunci am făcut câteva expoziții și sper ca anul viitor să fac o expoziție mai mare, numai cu cărți poștale originale, în parteneriat cu unul dintre muzeele mari din Cluj.”

Andrei Klein participă ca invitat și la diferite simpozioane, unde promovează toleranța și înțelegerea unor probleme istorice. Anul acesta a avut două conferințe organizate la Muzeul de Artă, iar anul trecut a fost invitat la Institutul de Istorie „George Barițiu” și la UBB, unde a ținut o conferință pentru studenții Facultății de Istorie.

Andrei Klein e și un mare amator de Facebook, unde administrează un grup, „Legătura românilor stabiliți în Israel cu România”:

„Intenția mea este de a ne cunoaște mai bine, să ne înțelegem problemele fiecărui popor. Suntem aproape 1100 de membri. Eu trăiesc aici, în România, sunt unul dintre cetățenii acestei țări, dar sunt cu sufletul și acolo, în Israel, zilnic ascult știrile și mă emoționează tot ce se întâmplă legat de Israel. În perioada cât am locuit acolo era invers, ascultam știrile din România, trimiteam scrisori…”

Deși nu și-a părăsit sufletește țara în care și-a petrecut câteva decenii, Israelul, repatrierea lui Andrei Klein în România este una definitivă. El este decis să își trăiască în Cluj tot restul vieții și, dincolo de aceasta, eternitatea:

„Asta nu înseamnă că nu merg în vizită în Israel, dar am vândut locuința pe care am avut-o acolo și revenirea în România e definitivă. E definitivă total: ne-am făcut mormântul în Cimitirul Evreiesc din Cluj, iubesc acest oraș și hotărârea de a locui aici e una de care mă bucur în fiecare zi!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *