AnalizaEditorial

Achimaş Cadariu crede că noi am uitat cum au fost trataţi bolnavii de cancer în pandemie şi-şi face publicitate politică cu „umanitatea” faţă de refugiaţii ucraineni

Era cât pe ce să dăm un „Jos pălăria” citind materialul: „Peste 50 de pacienți din Ucraina sunt tratați gratuit la Institutul Oncologic din Cluj” de pe site-ul de ştiri Cluj24.ro. Dar când am ajuns cu cititul la ce zicea prof. dr. Patriciu Achimaș-Cadariu, medic oncolog la Institutul clujean, care care este și președintele Grupului de combatere a cancerului, constituit la nivelul Parlamentului României: „Fie că e pandemie sau război, să nu uităm de suferința pacienților cu cancer, care nu pot fi lăsați în urmă indiferent de contextul în care ne aflăm. Această stare continuă de anxietate și teroare poate accentua starea pacientilor oncologici, motiv pentru care e nevoie ca noi să devenim și mai solidari și sa le venim în ajutor cu orice este posibil”, ne-am umplut de dezgust. Şi am renunţat. Şi explicăm, de ce.

Suntem sătui de cuvintele găunoase ale politicienilor români care sunt capabili să exploateze în interes personal fiecare tragedie, ca să iasă ei niţel mai umflaţi în sondaje, mai albi, mai uscaţi – acum tragedia războiului din Ucraina.

Jos pălăria celor de la Institut pentru cum s-au mobilizat pentru ucraineni! Dar rămân nişte întrebări amare: unde mama morţilor mamii ei de viaţă aţi fost în doi ani de pandemie, cum v-aţi mobilizat pentru bolnavii din Cluj şi din ţară trecuţi prin Institut ca printr-o anticameră a morţii, câtă presiune aţi pus pe guverne să nu le lipsească medicamentele, să nu fie umiliţi, să nu sufere inutil din cauza unor măsuri pandemice luate cu curul, care sunt luările voastre de poziţie între anii 2020 – 2022 cu privire la mizeriile la care aţi asistat, la faptul că pacienţii nu au mai ajuns să beneficieze la timp nici de diagnostic, nici de tratament?

Acum vă bateţi cu cărămida în piept pentru 50 de oameni? Să fie primit! Dar câţi oameni au murit în doi ani de gândire restrictivă cu curul? Câte luări de poziţie aţi avut, cât aţi protestat? Nu vă e ruşine?

Vă mai aduceţi aminte cum au fost trataţi bolnavii de cancer din România în timpul pandemiei (asta e o discuţie în afara şpăgilor pe care ştiţi că unii dintre voi le luaţi, lipsiţi de scrupule, de la nişte oameni pe care-i priviţi dar ei sunt şterşi din evidenţele voastre, că mai respiră, dar nu pentru multă vreme)? Cum stăteau afară în frig, la cozi interminabile, bolnavii de cancer din Cluj, chiar în faţa Institutului care se laudă cu „umanitate” acum?

Încă de la debutul pandemiei, noul coronavirus a schimbat radical activitatea spitalelor care nu tratează Covid-19 (altă imbecilitate la care nu aţi protestat: spitalele suport Covid). Bolnavii de cancer au fost cei mai afectați. Diagnosticul întârzia, la fel tratamentul și intervențiile chirurgicale. Cele mai mari centre oncologice din România și-au redus activitatea la jumătate din cauza noilor criterii epidemiologice, iar listele de așteptare au început să se întindă pe câteva săptămâni, sau chiar luni. Dar câte săptămâni, sau luni, mai are la dispoziţie un bolnav de cancer?

Un reportaj făcut de Digi24TV la Institutul Oncologic București în august 2020 ne dă o viziune asupra a ceea ce s-a întâmplat.

„An de an, peste 25.000 de pacienți au nevoie de ajutor de la medicii celui mai mare centru de tratare a cancerului din țară. Vin pentru operații, radioterapie și chimioterapie. Nu și anul acesta. Chiar dacă este un spital non-Covid, pandemia a schimbat reguli respectate de zeci de ani aici. Capacitatea institutului este de 600 de paturi. Acum, din cauza măsurilor de limitare a răspândirii noului coronavirus, mai sunt disponibile doar puțin peste 250. Clădirea e veche, are zeci de ani de când a fost ridicată. Era depășită și înainte de pandemie. Nu a fost gândită să facă față realităților medicale de secol XXI, cu atât mai puțin pandemiei.

Lângă corturi sunt două containere, locuri de izolare pentru cei care vin să se interneze. Triajul se face în holul mare. La măsuțe stau câteva asistente și completează hârtii, altele îi îndrumă pe oameni către sălile în care se face testarea. Nimeni nu intră și nu beneficiază de tratament dacă testul Covid nu este negativ. Testul îți dă sau îți ia șansa la tratament.

După testare, ți se deschid două drumuri: mergi să fii tratat, dacă ești negativ sau iei calea saloanelor de izolare. Un test pozitiv te transformă dintr-un pacient oncologic într-unul de boli infecțioase. În acest punct, cancerul nu mai e o prioritate. Camere care altădată erau pline de bolnavi au acum paturi goale. E mai mult decât o simplă măsură de siguranță. Liniștea din spital se traduce în săptămâni de așteptare pentru alți pacienți, a căror viață depinde de tratamentul în spital. Comparativ cu anul trecut, intervențiile sunt la jumătate.”

Cu pandemie, fără pandemie, oricum tratarea cancerului în România nu prea dă şanse de supravieţuire. Noi auzim despre cei care au scăpat şi care se bucură, dar poveştile celor îngropaţi nu le mai aude nimeni.

În septembrie 2021, aflam cu stupoare că „În jur de 88% din cazurile de cancer al căror tratament a fost finanțat în 2019 au fost regăsite în 2020 pe lista CNP-urilor pacienților decedați” – a spus, în cadrul unei conferinţe organizate de Curs de Guvernare, Adela Cojan, preşedinte interimar al CNAS.

„În jur de 88% din cazurile de cancer al căror tratament a fost finanțat în 2019 au fost regăsite în 2020 pe lista CNP-urilor pacienților decedați. Ceea ce înseamnă că alocăm nişte fonduri imense – 49% din banii pe programele naţionale curative se duc către programul naţional de oncologie, se duc în van.”

Prin urmare, cu, sau fără pandemie, Rata de succes a tratamentelor cancerelor din România a fost în 2020 de doar 12%. Dar, aceste cifre sunt o greşeală de comunicare. Şi explicăm:

Cabinetele oncologice din România au în evidenţă aproximativ jumătate de milion de bolnavi de cancer, spune cea mai recentă analiză a situaţiei pe cancer făcută de INSP. Această cifră (de prevalenţă) creşte constant, dar nu suferă modificări masive de la un an la altul. Privind un pic în urmă, rapoartele INSP spun că, la final de 2015, statul român avea în evidenţă 461.016 bolnavi. În prima jumătate a lui 2018, ajungea la 488.824.  Dintre aceștia, undeva la 45.000-50.000 de români pierd anual lupta cu cancerul. Nici în cazul acestei cifre nu sunt modificări substanţiale de la un an la altul. E o lege a numerelor mari din sănătatea publică faptul că astfel de parametri se modifică lent în timp.

Dacă ne uităm pe datele din 2019 şi 2020 pe cauze de deces ale Institutului Naţional de Statistică, observăm că, între ianuarie şi noiembrie 2020, au fost 45.547 de decese cauzate de tumori în România, un total comparabil cu cel din aceeaşi perioadă a anului 2019: 46.121 de oameni. Calculele simple ne spun că, într-un an obişnuit, cam 10% din bolnavii de cancer din România (indiferent de momentul diagnosticării lor, cu un an, doi, zece înainte) îşi pierd viaţa din cauza bolii. Acest raport pare exact opusul celui prezentat public de Adela Cojan, preşedinta interimară a CNAS. Nu mor 9 din 10, ci trăiesc 9 din 10. Este adevărat că Adela Cojan nu se referă la toţi pacienţii diagnosticaţi cu cancer, ci la cei cu tratament finanţat prin CNAS. Pe de-o parte, nu toţi bolnavii de cancer beneficiază de tratament finanţat de stat, iar pe de altă parte, nu toate decesele cauzate de tumori sunt din rândul bolnavilor cu tratament finanţat de stat. Unele cazuri sunt diagnosticate aşa târziu, că nu mai pot beneficia de tratament.

Deci situaţia comunicată era pe bolnavii cu tratament finanţat prin CNAS. Dar cum statistica şi comunicarea CNSAS sunt varză, nu avem vreo şansă să aflăm tot adevărul şi numai adevărul. Oricum situaţia se raporta la ce se întâmpla înainte de pandemie – când mai exista o disciplină şi o rutină. Chestii care, după cum am văzut din materialul de la Digi24 au dispărut timp de doi ani.

Un material publicat pe site-ul EDU.REGINAMARIA.RO, în luna mai anul acesta, afirmă că am avut un număr record de cazuri de cancer nediagnosticate în pandemie.

Organizatia Europeana a Cancerului publica, in mai 2021, un studiu care arata că 1 milion de cazuri de cancer au rămas nediagnosticate în Europa în timpul pandemiei, până la acea dată. Se estima că 1 din 2 persoane cu simptome sugestive de cancer nu a fost trimisă cât mai repede pentru investigaţii şi stabilirea diagnosticului şi 1 din 5 pacienţi cu cancer din Europa nu primise încă tratamentul necesar chirurgical sau chimioterapic.

Ce consecinţe au avut tratamentele oncologice convenţionale amânate?

Mortalitatea la 90 de zile după diagnosticul de cancer a fost mai mare în timpul pandemiei (10,5% faţă de 6,6%).

Amânarea diagnosticului de cancer va creşte numărul deceselor cauzate de cancerul de sân, colorectal, pulmonar şi esofagian cu 7,9–9,6%, 15,3–16,6%, 4,8–5,3% şi, respectiv, 5,8–6,0% în urmatorii cinci ani, comparativ cu datele dinainte de pandemie.

Estimările incidenţei şi mortalităţii prin cancer raportate nu reflectă, însă, pe deplin efectul pandemiei COVID-19 asupra progresiei cancerului. Evoluţia anilor următori ne va arăta, cu siguranţă, care au fost repercusiunile reale.

Dacă la nivel European situaţia a fost dezastruoasă, aflăm că în România a fost dezastruoasă.

În Romania, situaţia bolnavilor cu cancer este mult mai gravă faţă de majoritatea ţărilor din UE, întrucât noi ne confruntăm dinainte de pandemie cu inegalităţi şi inechităţi în accesarea serviciilor medicale, cu lipsa de resurse şi criză de medicamente citostatice, penuria de personal şi eşecul programelor de screening.

Pe perioada pandemiei, serviciile private au rămas deschise pacienţilor, primind o mare parte a bolnavilor care nu au putut accesa sistemul public de îngrijiri.

Dar accesul a fost pe bani – şi nu puţini, bani pe care majoritatea amărâţilor nu îi au într-o ţară cu 4 milioane (PATRU, băi, Cadariule!) de gospodării sunt la limita subzistenţei. E mişto să stai cu curul pe bani şi să zici că ţărănoii nu vin la screening şi nu-şi află boala la timp, timpul pe care nu-l poate cheltui că trebuie să dea la sapă să ai tu, nesimţirea pământului, roşia şi cartofiorul bio pe masă.

Prin urmare, zic: mai întâi număraţi-vă şi asumaţi-vă morţii nepăsăsrii de care aţi dat dovadă în timpul pandemiei, apoi veniţi să vă bateţi cu cărămida umanităţii în piept pentru cei 50 de ucraineni tratatţi „gratuit”. Că nu plătesc ucrainenii, nu înseamnă că nimeni altcineva nu plăteşte. Sau vine Achimaş Cadariu cu banii de acasă şi noi nu ştim?

Că, dacă-i aşa: JOS PĂLĂRIA!