Scriam într-o recenzie anterioară că Teatrul Național Cluj nu poate decădea mai jos de atât. Ei bine, îmi fac mea culpa și-mi cer scuze de la cititorii mei. Am greșit. Poate! Și încă poate decădea mult mai jos decât josul cel mai de jos posibil al josului absolut.
,,Swing” se anunța a fi un spectacol de teatru-dans. Ei bine, prin acest spectacol și conceptul de teatru-dans a fost redus la zero. La zero absolut. Dacă să pui o actriță într-o hintă, să se dea 50 de minute în ea, să se schimonosească printre zale, e dans, dacă ăsta e teatru, dacă asta e teatru-dans, atunci eu sunt Nichita Stănescu și această recenzie e ,,Emoție de toamnă”:
A venit, a venit toamna,
Poate se acoperă rușinea cu ceva,
Cu umbra a ceea ce a fost teatrul cândva,
Poate se sesizează și schimbă cineva, ceva…
Mă tem că n-am să mai văd decât astfel de spectacole, mereu, nu doar uneori,
Că o să crească rușinea ascuțită până la nori
Că teatrul va deveni de mine străin
Și o să fie-amar ca o frunză de pelin.
Și-atunci mă îndepărtez de teatru și tac
Iau piesele și le consider ca atare
Șuier în loc să aplaud și nu mă prefac:
Mi-e o silă mare.
Trei piese am văzut în această stagiune, ,,Amalia respiră adânc”, ,,Clovni extratereștri”, iar acum, ,,Swing”. Trei, Doamne, și toate trei! Nu mă mai pot deja revolta. Nu mai pot emite judecăți de valoare sau vreo opinie critică. Fiindcă ce văd deja e nu o întâmplare, nu una, ci trei la rând, piese sub orice critică. În timpul swingului actriței în leagăn, o doamnă recita ceva la microfon. Nu știu ce recita. Nu se putea urmări. Pe un ton melancolic, știu doar că doamna recita ceva, că domnița de pe scenă se legăna, știu doar că ăsta nu e teatru, nu e dans, și nu e teatru-dans. (Pentru ca să fiu corect, trebuie să precizez că totuși stagiunea a început cu o piesă reluată din cea trecută, Trilogia Aureliu Manea, care e foarte bună, iar între Clovni… și Swing a mai fost programată o piesă, Panglica lui Moebius, a cărei descriere m-a făcut să nu risc totuși să merg.)
Pe lângă asta, am cumpărat bilete în ultimul rând, în sectorul A. Când am ajuns la fața locului, cele două locuri plătite de mine erau ocupate de o cameră video. Plasatoarea mi-a dat, desigur, alte locuri, în sectorul C. Fără explicații, fără drept de apel. Dacă asta nu e lipsă totală de respect față de spectatorul plătitor de bilete, atunci nu știu ce mai e… Dacă aveau de gând stimabilii de la teatru să filmeze de pe acele locuri, locurile respective trebuiau blocate din start din aplicația de bilete de pe biletmaster.ro, pentru a nu le mai putea lua nimeni și a fi astfel țepuit. Fiindcă atunci când am cumpărat, cu două săptămâni înainte, biletele în sectorul A, le-am luat cu două săptămâni înainte exact și întocmai pentru că voiam în sectorul A. Nu în C. În C găseam și cu o zi înainte. Dacă știam că cele două locuri sunt ocupate de camere video, luam cu un rând mai jos și nu mă simțeam nici țepuit, nici batjocorit. Nu e vorba, că oricum nu am avut ce vedea. Puteam foarte bine să stau și pe scenă, că oricum nu vedeam nimic, nefiind nimic de văzut. Dar gestul, organizarea, lipsa de respect față de cel ce vă plătește biletele, astea toate dor. Și dor al dracului!
A venit, a venit toamna
Poate se acoperă rușinea cu ceva…
Cu umbra a ceea ce a fost teatrul cândva.