La aproape un kilometru de la intrarea in padurea de la capatul Manasturului, dupa sute de copaci inalti cat blocurile cu patru etaje, in spatele maracinilor, in fiecare noapte e aprins un foc care incalzeste 20 de suflete. De mai bine de de cinci luni, doua familii si-au facut aici doua cocioabe in care s-au mutat de-a binelea.
N-ajungi la ei decat daca stii drumul. De la copacii inalti, cararea noroioasa serpuieste printre maracini; intr-un luminis urmat de alte sute de copaci negri pana la cer, doua baraci murdare. Au usa la intrare si covoare pe jos, chiar daca peretii si acoperisul sunt niste nailone vechi, albe.
Un copil cret, blondut, fuge pe cararea ce intra in padure. Poarta doar o bluza dungata si o pereche de cizmulite. Asa, dezbracat, la cele 4 grade cate aratau termometrul in miezul zilei, el rade si se distreaza cu unul dintre fratii sai, care scoate limba in timp ce ia copacii la rand si se-nvarte-n jurul lor.
Pe honurile improvizate iese fum, iar in casa se aud femei care trebaluiesc si tipa la copii. In fata baracilor, singur, sta un baiat in carucior cu rotile. El nu se poate tine dupa fratii lui prin padure. Are 12 ani, iar in ultimii doi nu s-a ridicat din scaunul vechi, ruginit. L-a lovit o masina de gunoi la rampa, in timp ce se grabea sa adune fierul aruncat printre mizerii.
“Pacat”, se uita o femeie in fusta colorata la el, cu parul lung, strans la spate intr-un coc gros, negru.
La randul ei, are doi copii – Ciresica si Ghiocel – i-a nascut pe amandoi in aprilie, pe baiat chiar pe 1 – cu care sta in padure din august. Barbatul ei e mic, slabut si primitor.
“Uitati, domnisoara, cu ce ne ocupam”, spune el, in timp ce sare peste cativa busteni si aduce, din spatele casei, doi saci mari, plini cu doze de bere pe care se pregateste sa-i duca la fier vechi.
“De aici ne luam banii, nu multi, cat sa avem sa ne luam de mancare”, sare Banana, o fata de vreo 17 ani, inalta si hotarata.
Ea locuieste in a doua baraca, alaturi de alti 11 frati. Cel mai mic are un an, nu poate umbla in picioare si e purtat in brate de o fatuca de 10 ani, grijulie ca o mama. Din cauza lui au venit aici, ca sa nu inhaleze aerul toxic de pe rampa. Micutulul atarna in mainile copilei, iar piciorusele goale ii ies pe langa carpa cu care e legat de pieptul ei.
„Nu e frig deloc, iarna asta Dumnezeu a tinut cu noi”, rade fata.
Adevaratul motiv pentru care au plecat, insa, cu totii din Pata Rat sunt oamenii.
“Sunt rai si sunt oameni camatari. Pentru 20 de lei imprumut, iti iau o luna, doua, sacosele cu doze adunate din tomberoane. Si nu le poti face nimic, ca is vechi acolo, la rampa. Au imbatranit acolo”, spune barbatul, in timp ce-si aranjeaza cutiile la loc.
Cartierul de la rampa de gunoi e impartit in doua: in oameni care stiu ce vor de la viata si din oameni care nu stiu, spun ei, adunati acum gramada intr-una din cocioabe. Barbatul vorbeste, femeile tac, prichindeii se uita cu ochi mari, curiosi. Cu totii, facuti roata in jurul oratorului, confirma dand aprobator din cap.
Bordeiele lor, cladite din materiale recuperate de pe camp, cu celofan in loc de tigla si pamant pe post de pardoseala, au cate doua paturi si o soba improvizata dintr-un butoi vechi, de fier, in care ard lemne ca sa se incalzeasca. Pe unul dintre paturi leneveste o pisica.
“Mai avem una si un caine. E cuminte, sa stiti”, spune unul dintre copii, in timp ce lasa cainele sa treaca prin patura agatata deasupra usii.
Maghernitele din celofan si „lemne aduse din padure” sunt cele carora ei le spun „acasa”. Ei sunt, cu adevarat, neintegratii social ai Clujului, dar o spun in cuvinte usoare – „saracii pamantului”. Singurii doi adulti din padure sunt exemplul cel mai graitor de cuplu de analfabeti in care prichindeii n-au sanse de a invata abecedarul.
„N-avem nici eu, nici barbatu-miu serviciu. Si pe astia cum sa-i dam la scoala, ca n-au nici incaltaminte, n-au nimic”, spune femeia, in timp ce arata cu mana catre Sebastian, un baietel de vreo patru ani care poarta un papuc albastru si unul roz – amandoi pentru dreptul.