Dacă exact cu 100 de ani în urmă au existat bărbați de stat, precum și o societate dornică să realizeze Unirea Basarabiei cu România, astăzi ne putem da seama că unirea ar necesita ceva în plus. Mereu am fost fascinat de personalitatea, dar și de sonoritatea numelui unui Pantelimon Hallipa, președintele Sfatului Țării care a votat unirea în 1918. Astăzi, asemenea personalități politice lipsesc cu desăvârșire. Unirea pare a fi rămas, într-adevăr, doar în ″cuget și-n simțiri″, fiind realizată prin intermediul oamenilor.
Altfel, ideea reîntregirii țării a fost speculată-n fel și chip de către actanții politici de la Chișinău și București. Și a rămas o temă de campanie electorală, bună oricând de agitat spiritele și de a fi întrebuințată pentru a aduna voturi.
Probabil că astăzi, o viziune politică marcată de pragmatism ar trebui să fie preocupată de realizarea unor proiecte comune care să interconecteze Republica Moldova cu România. Doar că asemenea proiecte sunt blocate de birocrația specifică de ordin administrativ, de grupuri de interese și absența unei strategii coerente în acest sens.
Bunăoară, proiectul gazoductului Iași-Ungheni, început în august 2013 și a cărei investiție depășește suma de 26 de milioane de euro, a fost unul marcat periodic de întârzieri și umbrit de conflictele politice. Finalizarea gazoductului a fost anunțată în august 2014, însă a fost inaugurat doar pentru a tăia panglica în scopuri electorale. Etapa de realizare a conductei Ungheni-Chișinău se presupune că va fi încheiată la sfârșitul acestui an, dar acesta nu este decât un alt termen avansat până la alte întârzieri. Până acum, prin această conductă au fost tranzitați puțin peste 1 mil de metri cubi de gaze (aceasta se întâmpla prin martie 2015). Una dintre problemele reale pare să rezide în ritmul cu care s-au succedat guvernele de la Chişinău, lipsa de continuitate politică şi administrativă, combinată cu tentativa de exploatare electorală a proiectului.
Infrastructura rutieră, care ar facilita într-adevăr creșterea investițiilor, schimburile comerciale și contactele dintre cetățenii de pe ambele maluri ale Prutului, se află într-o stare deplorabilă. Cu aceste două proiecte, nici unul realizat până acum, se încheie probabil epopeea unirii. Despre alte realizări comune sau pași în vederea apropierii efective dintre România și Basarabia, acum, la 100 de ani de la Unirea din 1918, este probabil prematur să discutăm.
Singura apropiere rămâne cea dintre cetățeni și prin oameni. Mai toți știu povestiri cu și despre basarabeni. Tinerii ăștia vin de undeva de peste Prut și au devenit pentru unii prieteni buni, pentru alții un grup de oameni pe care nu mai știm cum să-i înțelegem – e drept, au și vorba mai întortocheată, apucături de influență slavă etc. Mai sunt auzite și acum voci mirate de faptul că peste Prut se vorbește românește. Ori voci curioase să afle dacă acolo, în Basarabia, se mai aud bombe din Cecenia. Și tot așa.
În curând, ne vom mira cu toții de faptul că în Ucraina ori în Serbia se mai vorbește românește și că mai există pe ici pe colo câte-un român căruia nu-i este rușine de identitatea sa. Măcar acum, după scurgerea unui secol de la evenimentele devenite pură istorie, ne putem întreba ce se va alege din comunitățile românești de peste graniță. Nu există nici o strategie, măcar și obscură, pentru ei. Unirea dintre și prin oameni este și ea marcată de multiple prejudecăți, precum și de ideologie.
În timp ce Putin este blamat pentru ingerința în politica altor state sub pretextul garantării și respectării drepturilor comunității rusești, statul român nu are nici o strategie notabilă pentru a-și apăra interesele comunităților românești care încă mai supraviețuiesc în Serbia sau Ucraina.
După un secol de la Unire, care a fost și ea destul de scurtă, această temă rămâne un subiect de cafenea, o gargariseală fără logică și conținut. Cu acest prilej solemn, datorăm felicitări tuturor guvernelor și demnitarilor care s-au folosit de această temă și au terfelit-o după propria voie.