La granița Sălajului cu județul Cluj, unde rar mai calcă câte un picior de străin, se întinde un tărâm de basm – Stana. Satul de care marele cărturar Onisifor Ghibu s-a îndrăgostit în urmă cu un secol a rămas neschimbat. Casele tradiționale, bisericile încântătoare, ulițele rămase ca în urmă cu o sută de ani, dar mai ales oamenii din sat te fac să simți cu adevărat că ești la țară.
Pentru a ajunge pe tărâmul de poveste trebuie să urmezi cursul Văii Almașului, până la intersecția cu drumul ce duce la Sfăraș. De acolo mergi cât mergi pe asfalt, iar la un moment dat ajungi pe un drum pietruit. Începi apoi să simți cu adevărat liniștea pitorească a satului. După ce străbați mai bine de 5 kilometri pe dealuri, te întâmpină primele case.
O călătorie prin Stana te încarcă de energie pozitivă. Zeci de persoane au lăsat viața boemă de la oraș, au abandonat blocul cenușiu, agitația bulevardelor, sunetul clancsoanelor și s-au mutat la Stana. Cei mai mulți dintre ei sunt clujeni.
În Stana întâlnești la tot pasul case viu colorate, cu flori în diferite nuanțe, dar și oameni primitori. Nicăieri în această parte de țară nu ai să mai întâlnești femei în vârstă care stau și țes la poarta de la stradă.
Defapt, nici nu e o stradă. Ulița care străbate satul a rămas identică cu cea pe care se plimba Onisifor Ghibu atunci când și-a cumpărat o proprietate în sat. Cărturarul a ajuns la Stana dintr-o pură întâmplare.
Iuliu Hațieganu a fost cel care i-a recomandat, pentru problemele de sănătate ale unuia dintre fii, să se mute la Stana. Sătenii se bucură că tărâmul de poveste a rămas identic cu cel pe care pășea la începutul secolului trecut marele arhitect Karoly Kos. Și acum mai stau în picioare, falnice și semețe, două dintre operele excepționale ale arhitectului transilvăneans. Una este în centrul satului, iar cealaltă este Cetatea care stă și astăzi de strajă pe culmile ce înconjoară satul.
Oamenii vorbesc limba maghiară, pentru că picior de român nu a mai rămas pe uliță. Și-au păstrat obiceiurile și sunt mândrii de locul unde stau. Au însă o supărare. Tinerii satului a luat calea străinătății, iar ei au rămas singuri cu problemele lor. Își găsesc alinarea sufletească în biserica reformată ridicată în timpul Revoluției Pașoptiste.
Preotul e consătean de-al lor, iar an de an se străduie să aducă turiști din Ungaria și Olanda. Românii nu prea merg. Nici nu au la ce. Biserica ortodoxă este o ruină, iar preotul nu a mai fost văzut prin sat de ani și ani.
E și greu să te înțelegi cu oamenii de pe vârful Stanei în română. Așezarea și-a păstrat denumirea încă de la atestarea documentară din 1288. Atunci se numea Terra Zthana, adică Pământul Stanei. Numele satului a născut și o controversă.
Unii istorici susțin că toponimul vine de la cuvântul stâncă sau de la locul de popas al oilor, în timp ce alți cărturari cred că vine de la o persoană ce purta numele de Stan pentru că prin sat nu vezi urmă de oaie sau de stâncă golașe.
