IRES a împlinit 10 ani de existență! Fondatorul Institutului Român pentru Evaluare și Strategie, profesorul Vasile Dâncu, a stat de vorbă cu echipa NCN.
Flaviu Popa: Bună ziua și bine v-am găsit la sediul IRES, unde, astăzi sărbătorim împreună cu domnul profesor Vasile Dâncu, 10 ani de la înființarea institutului. Bună ziua, domnule profesor și bine v-am găsit.
Vasile Dâncu: E o zi de bucurie pentru noi, nu avem timp să ne bucurăm pentru că avem foarte mult de lucru, dar e un lucru important că societatea, comunitatea noastră receptează că existăm și se bucură pentru noi.
Flaviu Popa: De 10 ani oferiți societății adevărate RMN-uri sociale cu bune și cu rele. De multe ori aceste RMN-uri sunt ignorate de guvernanți. Cât de profitabil este în aceste condiții ceea ce faceți?
Vasile Dâncu: Noi încercăm în acest moment să facem profit din mai multe surse și mai ales să obținem un profit simbolic ca să spun așa. Societatea noastră are nevoie în acest moment de interpretări, are nevoie de o radiografie, așa cum spuneați frumos RMN-uri sociale, privind evoluția mentalităților, privind direcția în care merge țara și mai ales cred că instituțiile, cu sau fără voia lor, au nevoie de feedback din partea societății. Alegerile oferă din patru în patru ani câte un feedback și acela este limitat pentru că oamenii pot să aleagă între ceea ce propun politicienii, nu pot să propună, și datorită legislației, partide noi, oameni noi, că cei care ajung în politică trag repede ușa după ei.
Atunci nu mai permit unor partide care sunt sub 3% de exemplu într-o comunitate să intre acolo. Dar noi nu ne gândim numai la acest lucru, noi suntem aici o echipă care lucrăm pentru piață foarte mult, deci cea mai mare parte a cercetărilor noastre sunt pentru piața economică, unde sondăm zilnic trenduri de consum, valori, modul cum oamenii își schimbă comportamentul, ceea ce cer ei din partea pieței. Deci, aceasta este principala noastră activitate, să zicem. Cam două treimi din ceea ce facem facem pentru piață. De asemenea, suntem un loc de încercare și de învățare pentru tineri, pentru studenții care lucrează la noi și chiar pentru universitățile din România. Aici fac practică foarte mulți studenți. Avem acorduri de colaborare cu facultățile de științe sociale de aici sau din București pentru că noi avem două sedii – unul la Cluj și unul la București. Facem prin sponsorizare foarte multe cercetări studenților noștri care sunt doctoranzi de exemplu, cei pe care îi conduc eu sau alți colegi de-ai mei pentru că un tânăr nu își poate permite să facă o cercetare la nivel național în domeniul acesta al științelor sociale.
De asemenea, încercăm să dăm și comunității noastre un semnal că aici se poate și acest lucru, efortul nostru și efortul altor institute, altor firme produce până la urmă un efect de excelență în societatea clujeană. Avem ambiția și aroganța de a arăta țării că nu numai la București se pot face lucruri importante, noi și moderne sau chiar postmoderne în cazul nostru, ci și în alte locuri. Excelența nu se naște numai în Capitală, ci și în altă parte. Avem această mândrie ardeleană de a face lucrurile mai bine și mai repede decât ceilalți și asta ne-a ținut de fapt vii, ne-a ținut în piață, ne-a ținut să fim o comunitate care are un mesaj către țară și către societate pentru că noi nu numai cercetăm. Zilnic facem în jur de 2 milioane, câteodată în anii mai buni am făcut chiar 3 milioane de interviuri pe an, ținând cont și de call-center-urile, cu metoda intervievării prin telefon pe care o avem. În același timp, încercăm să producem și mesaje de alt tip, sprijinim revista Sinteza, care se naște tot aici în cadrul echipei noastre, avem și o echipă care editează Sinteza, care editează Transilvania Jurnal și încercăm să fim un intelectual colectiv care sprijină nașterea unui spirit civic. Este o activitate complexă și chiar dacă uneori, cum îmi spuneați la început și cum mă întrebați la început, avem și dezamăgirea că mesajul nostru nu este valorizat.
Ar putea societatea noatră, politica, instituțiile să scape de o serie de rătăciri prin jungla democrației dacă ar recepta aceste mesaje și le-ar lua în serios. De cele mai multe ori vin gratis din partea noastră. Noi, dincolo de faptul că prestăm contracte, mergem la licitații, noi oferim informații gratuite către mass-media doar pentru a încerca să optimizăm viziunea oamenilor despre lumea în care trăiesc și o lume care se mișcă foarte repede. Ori în această lume rapidă, trebuie să ai informație rapidă, altfel România rămâne în urmă, așa cum se cam întâmplă din păcate în ultima vreme.
Flaviu Popa: Nu simțiți că există mai multe Românii, din punct de vedere sociologic?
Vasile Dâncu: Chiar în acest număr din Sinteza, cel care va apărea în zilele următoare, o să vedeți că am încercat să facem și o categorizare pe baza unor cercetări făcute în ultimii 10 ani de IRES, am încercat să facem chiar o sintenză a activității IRES într-un articol de-al meu, dar și în articolele colegilor mei, în care demonstrăm existența a vreo șapte-opt Românii numai dintr-un punct de vedere. A unor triburi care au dus, care au apărut din fragmentarea României, din inexistența unui sens colectiv și a unui mesaj colectiv. Diferențierea este bună în societate. Diferențierea crează de fapt originalitate, creativitate, competiție și așa mai departe. Dar nu este bună atunci când este o diferențiere care, mai degrabă, destructurează sentimentul de solidaritate, sentimentul de coeziune. Ori avem, spuneau niste sud-coreeni care au fost în România, chiar recent am văzut, niște jurnaliști îndrăgostiți de România, că au găsit cinci Românii. Noi în fiecare zi găsim cinci, șapte, 20 de Românii atunci când segmentăm publicul în funcție de concepție, de vârstă, de gen și în funcție de anumite timpuri de probleme. Nu este un pericol acesta, neapărat, că sunt mai multe Românii, problema este că avem nevoie de un management politic care să unească aceste Românii, care să dea aceste Românii o anumită coerență. Să le dea la un moment dat sentimentul că dicolo de diferență suntem împreună, suntem în aceeași barcă și dacă tot dăm găuri bărcii fiecare o să ajungem cu toții la fund, nu numai adversarii noștri.
Flaviu Popa: În lipsa unui astfel de management credeți că poate evolua societatea românească?
Vasile Dâncu: Evoluează cu greu și cu costuri foarte mari. Unul din costuri este că tinerii, de exemplu, tinerii pe care noi îi producem în universități, în ce a mai rămas din excelența universităților din România pentru că și învățământul se degradeză în continuu, tinerii pleacă de exemplu. Ăsta este un sacrificiu că ei nu văd viitorul, nu văd o societate care-și structurează singură viitorul. Nu își văd locul lor în viitor. Deși locul lor există, nu este însă cine să le explice, nu primesc semnale consistente. Ăsta este un lucru. Pierdem tinerii, pierdem forța de muncă și inteligența noastră și din cauza asta noi pierdem din ritm. Apoi, nu reușim ca tot ceea ce inventăm noi, suntem în orașul IT-ului, în Cluj-Napoca, doar vreo 25 % din brevetele pe care informaticienii noștri le construiesc aici, din inteligența aia vie care înseamnă originalitate și care înseamnă bani, până la urmă, pe piața asta, se licențiază în România. Restul se licențiază afară. Deci perdem o valoare prin care am putea să trăim, să aducem beneficii societății 50 de ani de acum încolo. Și alte, și alte tipuri de costuri. Unul din costurile, însă, cele mai importante este pierderea încrederii în societatea noastră și în viitor. Pierderea încrederii în instituții. Acesta este costul cel mai mare și este bagajul cel mai greu pentru care România nu poate evolua așa cum ar trebui. Dacă noi, față de resursele pe care le avem, am avea o viață politică și socială cât de cât normală, reglată cumva de valori și meritocrație, cu siguranță că am avea un destin altul în Europa, un destin excepțional în Europa. Din păcate, în momentul acesta obținem cifre economice globale bune, ritmuri de creștere foarte bune, dar aceste lucruri se pierd pentru că nu reușim să le capitalizăm în încredere politică și în coerență politică. Adică lupta electorală, de exemplu, ar trebui să se desfășoare în spațiile și timpul destinat luptei electorale: campania electorală. În rest, această bătălie continuă deja de vreo 15 ani între Parlament, Palatul Victoria și Cotroceni, palatul președintelui, ca să zic așa, această bătălie de vreo 15 ani erodează încrederea și se pierd foarte multe resurse. Singura noastră preocupare majoră în politică și constantă este ne luptăm împotriva celuilalt, să dispară celălalt din spațiul politic. Cred că aceasta este o greșeală și asta o spun tot timpul oamenii pe care îi intervievăn noi zilnic. Sunt 80% dintre oameni care spun că țara merge într-o direcție greșită. În momentul acesta, asta le spunem toți sondatorii și toți sociologii politicienilor în fiecare zi. Până acum nu a fost niciun politician care să spună, deși eu îi cunosc pe toți politicienii, am lucrat alături de toți politicenii din toate partidele în proiecte de cercetare, nu a venit unul să spună „Oameni buni, hai adunați-vă să vedem ce să facem noi ca să nu mai spună oamenii că țara merge într-o direcție greșită.
Până acum n-a fost nici un politician care să spună, deși, de exemplu, eu îi cunosc pe toți politicienii, am lucrat alături de toți politicienii și din toate partidele, în proiecte de cercetare, n-a venit unul să spună: „Oameni buni! Hai, adunați-vă, să vedem ce să facem noi ca să nu mai spună oamenii că țara merge într-o direcție greșită?”. Nimeni n-a fost preocupat de chestia asta, fiecăruia i se pare normal. Crede că această nemulțumire a oamenilor se va concentra asupra „uciderii” celuilalt, asupra dușmanului politic. Ori, din cauza asta, noi nu mergem nicăieri. Am exagerat un pic, poate, explicația, pentru că suntem în campanie electorală și e chiar momentul în care politicianul ar trebui să se îngrijoreze și să discute despre asta, inclusiv unul cu altul. În studiourile dumneavoastră de televiziune vin separat, de regulă, în campanie, politicenii. Niciodată nu vin împreună, să discute o temă. Să ne arate și competența lor, până la urmă, într-o anumită temă. Dar datele noastre ar putea să fie, mereu, un fel de „semne de circulație” pentru politică, un fel de „semne de circulație” – ca să nu zic așa, pe „șoseaua de centură” a politicii, pe „șoseaua principală” a politicii.
Flaviu Popa: Da, în condițiile în care, în România, nu prea se respectă regulile sau le schimbăm mereu din mers…
Vasile Dâncu: Sigur, nici semnele de circulație nu au relevanță. Relevanța pe care ar trebui s-o aibă. Acest lucru este adevărat.
Flaviu Popa: Da, și ar mai fi orgoliul, pot să-mi permit să zic „prostesc”, al unora.
Vasile Dâncu: Sigur, sunt orgolii nefondate. În general, sunt orgolii care nu se bazează pe o cultură sau experiență socială. Asta este primul lucru.
În al doilea rând, nu există un proiect politic al oamenilor și al partidelor noastre. Proiectele se rezumă, de regulă, la interesele de grup. Sigur că, întotdeauna interesul e de grup, într-un partid, îi anima cel mai bine pe politicieni. Dar nu asta ar trebui să fie esențialul, principalul lucru. Și, sigur că mai este un lucru care structurează toată viața politică din România: frica. Frica că vor pierde alegerile, că nu vor mai avea ce să facă după aceea. N-ar trebui să acceptăm politiceni care n-au, totuși, o profesie. Care sunt legați de politică în mod economic, ca un mod de viață. Dacă cineva, după ce părăsește o funcție – vedeți că și instituția demisiei la noi nu prea există, decât demisii forțate, dar i se spune „demisie de onoare” – când cineva n-are unde să plece când părăsește o funcție, este un lucru grav. Nu ar trebui să fie creditați pentru marile funcții cei care sunt, să zicem așa, profesioniști ai politicii, adică trăiesc numai din așa ceva.
Flaviu Popa: Da, și revenind la munca dumneavoastră, ce contează mai mult: diagnosticul sau soluțiile?
Vasile Dâncu: De foarte multe ori, pe Facebook și-n alte zone libere, unde anonimatul permite omului să se simtă cum vrea el, inclusiv obraznic, să zicem așa, dar nu numai aici, chiar și prieteni care vin din alte domenii, încearcă să ne spună nouă, sociologilor: „Voi, într-adevăr, puneți un diagnostic foarte dur. Spuneți-ne soluțiile”.
Noi spunem și soluții. Nu asta face parte din munca noastră. Munca noastră de institut, în principal, este cercetare și oferirea unui raport care conține, bineînțeles, atunci când descoperim o serie de lucruri care nu funcționează, conține și propunerile noastre pentru a optimiza o anumită activitate. Asta facem atunci când facem un audit comunicațional, o cercetare de percepție a brandului sau alte lucruri pentru firme, de exemplu, când observăm că activitatea de comunicare a unei instituții este proastă, noi facem, inclusiv, recomandări la… ceea ce facem noi.
Dar, în general, eu cred că sociologii nu s-au implicat destul în a oferi soluții în societate. În a oferi soluții, în sensul că: sociologii ar trebui să fie prezenți în emisiunile de televiziune, acolo unde se discută despre familie, despre venituri, despre pensii, despre salarii. În general îi vedem că sunt doar politicienii singuri, nu avem experți. Sociologii s-au închis în universități și, în mare măsură, nu caută să vină cu un mesaj public. Noi mai facem asta. Eu m-am lăsat datorită dezbaterilor politice și fiind implicat și în politică, la un moment dat, făcând și acest experiment, în ultima vreme nu ies foarte des pentru a vorbi despre soluții în mass-media. Dar acest lucru trebuie făcut. Pentru că, până la urmă, diagnosticul, într-o societate insensibilă, nu ajunge. Diagnosticul ajunge într-o societate care este organizată și care este sensibilă la date.
Și am surpriza, de foarte multe ori, și asta mă bucură, aceasta este speranța mea pentru România, că de două, trei ori pe săptămână primesc un telefon de pe un număr necunoscut, în care un tânăr doctorand sau un tânăr șef de instituție sau un om, un intelectual, a observat niște date dintr-un sondaj publicat de noi, câteodată se întâmplă că era publicat cu doi, trei ani în urmă, și cere detalii în continuare. Și ne întreabă ce ar trebui făcut pentru asta. Și comandă o cercetare. Sau vine cu un proiect alături de noi. Spune, „eu m-am gândit la următorul lucru. Ce ziceți? Am putea să facem cercetarea asta?”.
Răspundem întotdeauna acestor cereri, chiar dacă de cele mai multe ori aceste cereri care vin din partea unor oameni interesați nu au și un buget asociat. Ne place să lucrăm cu oameni care sunt sensibili la ceea ce se întâmplă în jurul lor și încearcă să înțeleagă.
Flaviu Popa: Mă bucur că ați ridicat problema rețelelor de socializare, cum ar fi Facebook. Credeți că sociologia a dus la transformarea acestui mediu online? Ați spus că și oamenii se descarcă anonim în tot felul de moduri.
Vasile Dâncu: Rețelele sociale și toate formele de spațiu virtual, de comunicare virtuală și de viețuire virtuală ca să spunem așa pentru că sunt foarte multe forme astăzi prin care oamenii trăiesc adevărată lor viață în rețele și nu în afara rețelelor a adus și va aduce o schimbare foarte rapidă în societate. Acesta este lucrul bun pe care îl aduce, ne obligă și îi obligă pe oameni să trăiască într-o altă realitate. Este și un lucru rău, pentru că așa cum spune un american într-o carte recentă, este un triumf al incompetențelor. Acolo toată lumea își spune părerea, are sau nu are competență spre asta și părerile sunt egale de cele mai multe ori sau sunt inegale pentru că dacă vine un expert este linșat foarte repede pe un grup sau pe o rețea unde ceilalți sunt coezivi, sunt cu toții la un nivel de cunoaștere mult scăzut față de el și atunci îl linșează rapid, nu este important. Aici sociologia încă nu a făcut destul. Acuma lucrez și eu la o carte pe care sper să o termin în anul acesta, despre viața noastră în rețele, despre sociologia rețelelor de socializare. Aici încă sociologia nu a reușit să cuantifice destul de repede și să intre să studieze cu metode specifice rețelele sociale. Este nevoie de o metodologie nouă. Se naște acum în acest an, am văzut recent multe experimente pe care le fac americanii și alții mai ales după Cambridge Analytica, după scandalul acesta. S-a discutat pere mult despre protecția cetățeanului, dar pe lângă acest lucru au venit și oameni specializați care au zis, aceste rețele le putem folosi și în sens bun, le putem folosi și respectând valorile, respectând adevărul, căutând să eliminăm cât putem zgura de fake news din ele și atunci se pot folosi și pozitiv. Eu cred că este un câmp deschis fantastic în care mass-media, sociologii, psihologii pot să lucreze împreună în a căuta și a da niște reguli acestei vieți. Pentru că dacă viața noastră socială, politică, chiar și viața noatră personală, intimă este reglementată de societate, este reglementată de instituții, viața în rețele nu este reglementată decât de facebook, sau este reglementată doar de limita tehnică, ori limita tehnică se mută continuu. Tehnic oamenii inventează tot mai mult, reușesc să depășească orice formă de a legifera. Acest teritoriu al libertății absolute mi se pare că trebuie să fie semireglementat. În sensul că nu trebuie reglementat legal neapărat adică ai voie sau nu ai voie să faci asta, dar dacă vor apărea studii serioase de sociologie sau de psihologie cum încep să apară legate de exemplu de violența de limbaj, legate de smerenie. Am văzut un studiu care demonstrează că sunt în viața rețelelor cei care au un anumit indicator de non-stimă față de sine, adică de neexagerare a stimei de sine. Aceștia în rețele devin noduri pozitive care crează în jur mai multă armonie li care inhibă oarecum comportamentele egresive din zona aceasta. Este un teritoriu fantastic acesta și cred că anii viitori noi și alți colegi de-ai noștri vom fi actorii principali în a explora aceste teritorii pentru că e vorba de o junglă. E ca o jungă amazoniană pe care trebuie să o explorezi cu pericolele aferente.
Flaviu Popa: Credeți într-un viitor apropiat sau îndepărtat unde anonimatul nu va mai fi luat în considerare în această lume virtuală?
Vasile Dâncu: Cred că anonimatul deja nu mai este luat în considerare. Unele lucruri le știm noi, altele încă nu le știm. Cred că identificarea astăzi în rețelele de socializare este detul de simplă, pe baza ip-urilor, pe baza urmelor pe care le lași în zona internetului. Discuția despre cartelele anonime de la noi a fost luată ca o discuție legată de lipsa libertății individuale, dar pe de altă parte este o discuție foarte serioasă legată de anonimat. Eu cred în libertatea asumată a individului. Eu îmi asum libertatea mea și acțiunile mele, dar în momentul când mă ascund înseamnă că am și altceva de făcut. Sigur, aici este vorba și de modul cum vom reuși să îi controlăm pe controlori. Cum vom reuși să construim instituții care respectă libertatea individului și care nu fac abuzuri. Ideea de a controla pe toată lumea, de a avea acces la mesajele noastre private este un lucru prea departe, prea îndepărtat.
Eu cred în libertatea asumată a individului. Eu am voie, îmi asum libertatea mea și acțiunile mele, dar, momentul când mă ascund înseamnă că am și altceva de făcut. Sigur, aici este vorba și de modul cum vom reuși să îi controlăm pe controlori, cum vom reuși să construim instituții care respectă libertatea individului și care nu fac abuzuri pentru că aici ideea de a controla pe toată lumea, de a avea acces la mesajele noastre private, mi se pare că este un lucru prea îndepărtat și ar trebui să găsim mecanisme mult mai simple prin care, atunci când este cazul să putem cerceta aceste lucruri, nu în orice moment. Dar, politica, peste tot în lume, vedem ce scandal avem în Statele Unite, în Marea Britanie, până în Rusia, politica uzează de orice mijloace pentru a deține puterea și, atunci, de aici vine un mare pericol. Dar, eu sper că societatea va găsi anticorpii ei, așa cum jurnalismul, de exemplu, a găsit, prin coduri deontologice, în anumite momente importante, a găsit o resursă internă de autocontro. Și aici ar trebui să găsim resurse interne de autocontrol și cred că nu este foarte complicat. Cred că aici libertatea este mult mai mare și progresul tehnic. Noi lucrăm, la proiectele noastre de cercetare, și cu firme foarte inteligente, de intelligence, de inteligență artificială, care crează roboți și tot felul de motorașe de căutare pe internet și observăm că există atâta creativitate și atâta posibilitate de a bloca sau de a detecta anumite tipuri de mesaje. Acum se face și analiza sentimentelor pe texte, îți poți da seama și de atitudinea generală a unui text. Deci, cred că, în viitor, prin această inteligență artificială care a creat multă libertate, se vor găsi și mijloace de a restrânge libertățile la libertăți, să spunem, normale, sociale, care să ajute la reglarea socială mai degrabă, decât la dereglementări și la conflicte și la dezorganizare și la scăderea indicelui de omogenitate și de coeziune mai alea.
Flaviu Popa: Pentru că tot vorbim despre viitor, aș vrea să ne dezvăluiți ce planuri aveți pentru următorii zece ani cu IRES-ul.
Vasile Dâncu: E o întrebare tentantă pentru a îmi testa fantezia. În primul rând, noi încercăm să ne mărim mereu efectivele, încercăm să găsim noi cercetători, noi direcții pe care să le creăm în aceste domenii. Deci, ne-am dezvoltat înspre zona de business, ne-am dezvoltat înspre zona cercetării opiniei publice, în viitor aș vrea să construim, alături de Sinteza, să construim un instrument de dezbatere publică, să facem o serie de conferințe Sinteza, unde IRES-ul este principalul furnizor de date, pentru a discuta cele mai importante probleme publice, inclusiv problemele pe care le refuză astăzi politicienii de frică. Sunt multe teme pe care ei refuză să le discute, se feresc de ele, se ascund de aceste teme. Am vrea, de asemenea, în viitor, să construim alături de acest instrument de dezbatere, visez să construim o revistă specializată în opinie publică, care să scoată niște anuare ale opiniei publice anuale, în care să arătăm oamenilor care sunt temele principale care s-au dezbătut și se dezbat, la un moment dat, într-o societate. Să vadă cum gândesc ceilalți, pentru că oamenii au tendința ori de a se crede unici, ori au tendința, e o teorie în mass-media, în sociologia mass-media, de a se integra într-o spirală a tăcerii. Cred că sunt prea puțini pentru o idee și, atunci, încep să tacă. Și tot mai mulți tac în spațiul public dintr-un fel de frică de a fi dezaprobați de ceilalți. Ori, aș vrea să scoatem o revistă, am de gând să construim în interiorul nostru un institut care să lucreze numai pentru spațiul virtual. Un institut care să lucreze cu metode, cu cercetări în domeniul acesta al rețelelor. Pentru că sunt metode diferite, este nevoie de oameni cu pregătiri diferite, și încercăm să integrăm aici activitatea informaticienilor cu a sociologilor, pentru a vedea cum construim aceste noi trasee de cercetare. Pentru că, din păcate, România investește prea puțin în cercetare. Universitățile au foarte puțini bani pentru cercetare și, într-un fel, încercăm să facem și foarte multe parteneriate cu universitățile pentru a le furniza ceea ce nu au. Universitățile, de exemplu, nu au bani pentru cercetare, nu au oameni pentru cercetare, au doar vârfuri pentru a putea să genereze proiecte. Acest lucru este important pentru noi, care suntem prinși toată ziua în a munci și atunci nu ai timp foarte mult de reflecție. Visez, de asemenea, să facem la institutul nostru un fel de academie de slow sociology. O academie care să se ocupe de reflexia asupra datelor care se adună. E nevoie astăzi de o sociologie domoală, nu o sociologie care trece de la o temă la alta, așa cum facem astăzi. E nevoie de un grup de oameni care să valorifice rezultatele din urmă și să stea să gândească ardelenește. Cred că această modă astăzi este slow food, este slow things și alte lucruri, această modă a gândirii lente este bună pentru ardeleni. Cred ca ni se și potrivește nouă foarte bine ca un fel de brand, negativ spun unii, dar a gândi încet, fundamentat, și pe treabă bună e un lucru important. Sigur că avem și o grămadă de proiecte de business în care încercăm să facem, am de gând să lucrez la un observator al inegalităților, mi se pare că inegalitatea crește, sentimentul inegalității crește.
Aș vrea să creem un observator al inegalităților, să contabilizăm toate datele care vin, despre cum funcționeaza inegalitatea la noi, sentimentul de inegalitate, inegalitatea reală între salarii, între anumite categorii sociale, să vedem mult mai bine și aici am o idee să lucrez cu profesorul Radu Rey, care are un Institut de Montanologie aproape unic in Europa, cu foarte bune rezultate.
Să revigorăm cercetarea în domeniul mediului rural. Noi tot vorbim despre orașe, studiem tot timpul orașe, dar nu mai avem studii cu ce se întâmplă în mediul rural. Noi facem studii și în mediul rural, e adevărat, dar studii care privesc teme urbane, sau teme politice, generale, ar fi interesant ce se întâmplă cu structura satului în acest moment. Noi ne gândim numai cum să mutăm populația de la sat, nu ne gândim ce rămâne acolo. Satul e o resursă, resursă de civilizație, avem ultima civilizație rurală din Europa, cu adevărat rurală, vedeți ce se entuziasmează Prințul Charles și alții care vin și descoperă minunile Maramureșului sau minunile Nordului Moldovei.
Peste tot România rurală are valori și astăzi, când oamenii s-au ascuns prin cotloane virtuale și descoperă un colț de lume simplă cum e lumea noastră de la țară, sunt entuziasmante. Am putea să facem o trecere foarte rapidă spre o nouă civilizație, fără să distrugem satul. Valorificând satul, satul și toate resursele pe care le are. Sunt doar 2-3 din proiectele mele, am mereu proiecte în plus, proiecte prin care încerc să dau un sens nu numai vieții mele, dar și vieții grupului din care facem parte. Suntem la IRES nu numai un grup de cercetători, suntem și o familie, foarte mulți avem foarte mare vechime, am lucrat înainte împreună în IRES și în general cei care vin la noi, în afara operatorilor de interviuri, care vin și pleacă, ăsta este tipul de job, ceilalți rămânem, suntem împreună și într-un fel aceasta e viața noastră. Munca la IRES e viața noastră, ea ne simplifică viața, ne-o complică de foarte multe ori, dar ne ajută să avem o filosofie comună și o filosofie de dezvoltare personală a noastră și a familiilor noastre.