Și anul acesta Paştele “românilor” s-a potrivit în aceeaşi zi cu Paştele “ungurilor”. La țară, în Ardeal, poporul nu înregistrează nuanţe, denumiri de religii. Tot ceea ce ştiu oamenii este că Paştele “ungurilor” pică ba cu o săptămână mai repede, ba cu o săptămână mai târziu, câteodată chiar și cu o lună (dar nu-i bai, nu contează, lumea abia așteaptă prilej de ouă roșii, prăjituri și cozonaci) decât cel “românesc”. Potriveala de astă dată mi-a adus aminte de o poveste cu steag povestită frumos de poetul Ion Mureșan.
“Satul Chidea este o localitate cu populaţie majoritar maghiară. Aşa a fost întotdeauna. Trăiesc acolo şi câteva familii de români. Prin 1940, după Dictatul de la Viena, în Chidea au intrat glorioasele armate maghiare. Cel mai gazdă ungur era Biro Arpad. El era prieten la cataramă cu cel mai gazdă român Alexandru Lăpuşan, care ţinea steagul românesc la mare cinste, tot anul arborat la poartă. Glorioasele armate maghiare au purces la confiscarea steagului. Problema era ce să facă ei cu captura tricoloră. Biro Arpad s-a prezentat la comandantul trupelor şi a cerut steagul, căci tocmai făcuse focul în cuptorul de copt pâine (pâine proaspătă pentru întâmpinarea noilor stăpâni), deci era o ocazie bună ca să-l ardă. A luat steagul şi a dispărut cu el în direcţia cuptorului.
Nu mult după aceea a venit Eliberarea Ardealului, plătită cu extrem de mult sânge. În sat au apărut glorioasele armate române. Biro Arpad l-a chemat la el pe bătrânul Lăpuşan: „Am ceva pentru tine”, i-a zis. Şi a ieşit în faţa porţii cu steagul românesc. „Doar nu ai crezut că sunt atâta de prost ca să îl ard. Am vrut doar să te scutesc pe tine de necazuri.”
Astăzi nu mai trăieşte nici bătrânul Biro, nici bătrânul Lăpuşan. Dar, de mult prea multe ori, li se simte lipsa.”
Așa cred și eu, s-ar mai dilua prostia-n lume.
Așa că, din partea noastră, Ziar de Cluj, Cluj Sută la sută, NCN:
Hristos/Cristos a Înviat! Adevărat a înviat! Paște fericit!