Senatorul PSD Vasile Dîncu a declarat, sâmbătă, la Cluj, că Universitatea Babeș Bolyai a ieșit din top 1000 Shanghai datorită ”unor provincialisme locale dar și datorită politicilor naționale”. ”România educată ne-a scos din această zonă a clasamentului”, a spus Dîncu, în cadrul unei conferințe de presă susținută alături de Ministrul Economiei, Ștefan Radu Oprea, la societatea Plafar.
Senatorul PSD de Cluj afirmă că dacă UBB, UMF și UTCN s-ar uni, Cluj-Napoca ar avea o universitate în top 500 Shanghai.
”Faptul că avem un consorțiu al universităților care nu funcționează, avem nevoie de integrare. Universitățile mici încearcă să facă comasări pentru a fi mai puternice. Dacă s-ar uni UBB cu UMF-ul și UTCN am face o universitate care ar intra în primii 500 în Shanghai. Dacă am uni institutele private cu cele de stat și cu universitățile am putea publica mai mult în revistele științifice. Sunt niște lanțuri în care este importantă politica națională. Este mai important statul decât credem noi la prima vedere, deși există ideologia neoliberală de a scoate statul din orice și a face stat minimal, care se sufocă până la urmă pentru că nu poate finanța servicii medicale și nici educaționale”, a spus Dîncu.
Deja, o propunere similară, venită din partea rectorului UBB Cluj-Napoca, Daniel David, a fost refuzată de rectorul UMF Cluj-Napoca, Anca Buzoianu,care a declarat cu: ”Nu prin comasare creşte performanţa”.
Daniel David a susținut că una dintre problemele structurale ale sistemului, în România, e păstrarea arhitecturii academice stabilite de reforma comunistă din 1948. ”Spre exemplu, dacă din universitățile tradiționale nu se separa atunci medicina sau dacă am fi corectat această denaturare la timp după Revoluția din 1989, astăzi România avea cel puțin trei universități în acest ranking”, susține David, adăugând că domeniul biomedical este cel în care se publică și se citează cel mai mult. ”Universitățile din Belgrad (Serbia), Lubliana (Slovenia), Zagreb (Croația), Vilnius (Lituania) etc. sunt incluse în rankingul Shanghai pentru că sunt cu adevărat comprehensive, incluzând pe lângă științele universitare clasice și medicina și alte componente complexe de inginerie sau tehnologie”, arată David. ”Modele în care universitățile comprehensive nu au și componenta biomedicală, mai există, dar sunt rare în peisajul academic internațional”.
Și, o altă problemă ar fi contraargumentele la unirea unor universități. ”Vorbim uneori în programele guvernamentale de concentrări academice, dar când este să unim universități sau universități cu institute găsim mereu contraargumente (cele mai multe puerile la o analiză serioasă), adesea pentru protejarea unor interese locale sau personale. Franța și Ungaria au concentrat resurse academice și astfel au prezențe adecvate în clasament”.
„Trebuia să spună cineva că nu prin comasare creşte performanţa. Ci prin strategii coerente, pe termen lung şi finanţare adecvată a cercetării. Chiar şi din resurse proprii, aşa cum facem la UMFIH”, i-a transmis, pe Facebook, rectorul UMF Cluj, Anca Buzoianu.
CITEȘTE ȘI: ROMÂNIA EDUCATĂ: UBB a fost eliminată din Topul Shanghai
Acum că și Vasile Dîncu vorbește despre comasare, credem că și rectorul UMF, Anca Buzoianu, va deveni cumva fan al acesteia.
Din punctulde vedere al specialiștilor, adevărata problemă nu este comasarea sau ne-comasarea universităților cât profesionalizarea acestora.Trebuie umblat la sistemul de ”gradții”, la modul în care se face cu adevărat cercetare, sau numai se mimează la hectar.
În realitate, există două categorii de universități, iar România nici măcar în visele ei cele mai profane nu o poate mirosi pe cealaltă.
La nivel de universitate:
1. Care cercetează pentru cunoaștere – nu este cazul niciunei universități din România, majoritatea devenite fiefuri de cumetrii politice șiîn care se ”acordă granturi”, nu se câștigă.
2. Care „cercetează” exclusiv din rațiuni de scientometrie (adică scrie articole numai pentru a câștiga un loc mai bun în topuri).
La nivel de profesor:
1. Care publică pentru a adăuga ceva la cunoaștere – nu este cazul majorității profesorilor din România, care, pentru avansare, sunt obligați să ”producă” la hectar articole, articolașe șamd, diluând actul de cercetare până în zona imposturii.
2. Care publică exclusiv pentru a-și îndeplini condițiile de promovare/acreditare/
Nu știm să arătăm unde este, în top, granița dintre cele două categorii. Poate pe la 50, poate pe la 100, poate pe la 500. Cert este că există această graniță, iar tot ce este sub ea înseamnă mimare de știință, atunci când nu de-a dreptul escrocherie intelectuală.
Așa că situarea sub sau peste locul 1000 este absolut irelevantă. Comasare, necomasare, care ar fi doar un război între clanurile ”academico-universitare” (famiglii), susținute de clanurile politice, nu aceasta este întrebarea/soluția: ci câștigarea auto-respectul celor care încă se mai cred cercetători.
Sistemul de Cercetare și Inovare românesc este într-o subfinațare cronică, notează cel mai recent raport RIO pe această temă, elaborat de Comisia Europeană. Romania aloca cea mai mică cheltuială per capita în domeniul cercetării și dezvoltării. Singura creștere din domeniu este implicarea mediului privat în aceste activități. Cercetările finanțate de companii au urcat de la 0,13% din PIB în 2014, la 0,18% din PIB în 2015. Așa a rămas și în 2019, iar povestea lui 0,18% din PIB s-a repetat, anual, până în zilele noastre.
În mod paradoxal, atitudinea politicilor publice în cheltuirea banilor pentru Cercetare este contrară chiar Strategiei Naționale pentru Cercetare și Dezvoltare 2014-2020, adoptată pe 21 octombrie 2014, care a stabilit alocări de 2% din PIB pentru cheltuielile de Cercetare și Dezvoltare (1% fonduri publice, plus 1% private) până în 2020.
Dar ce ne mai mirăm când, de ani de zile, politicienii ajunși la guvernare își încalcă semnăturile de pe acte oficiale și nu alocă Educației 6% din PIB, așa cum s-au angajat?
Azi, să mai pretinzi că se face școală în România este o umilitoare auto-bătaie de joc. Se autoamăgesc cu toții: copii+părinți+angajatori.