Mie imi plac tare mult hotelurile si oceanul.
Sunt poate proiectiile frustrarilor din copilarie, cu lipsurile si visele unui baiat blond cu o minte incalcita ce se gandea mereu, inca de mic copil, cum sa faca sa scape de saracie. Sau poate semnele de incredere ale unui tanar mereu stresat ca trebuie sa fie mereu in garda, ca lumea nu e un loc prietenos si ca doar in camera de hotel, e drept, pentru o zi si o noapte, sau numai in fata oceanului, e drept, cat ai privi o ora, poti sa iei o pauza, sa te aperi de temerile tale si sa respiri.
Asa am crescut si asa traiesc. Mereu cu o frica de sfarsit, de faptul ca nu imi ajunge ceva, nu stiu ce, ceva ce imi reaminteste secunda de secunda ca nu trebuie sa ma opresc, ca trebuie sa am grija de ziua de maine, de cea de poimaine, de tot.
Nu imi reuseste mereu, o mai dau si de gard, dar trebuie sa stiti ca anii traiti astfel m-au antrenat foarte bine pentru stilul de viata pe care il duc acum si care ii face pe prietenii mei sa zambeasca amabil atunci cand le spun ca ma duc in vacanta sa ma relaxez. Mint de ingheata apele, ei stiu asta, caci ma vad in fiece zi cum misun si vorbesc si gandesc si caut si vreau si mai caut si sper si innebunesc si proiectez si analizez.
Iar anii astia de permanenta miscare a mintii si corpului si sufletului m-au facut sa fiu in locuri in care putinor oameni le e dat sa ajunga, sa iubesc femei pe care putini au sansa sa le deschida, sa gresesc cum putini oameni au nevoia sa o faca, sa invat cum nu multora le e sortit sa afle, sa sper mai ceva decat pariorul bolnav in fata unei curse de cai.
Ati avea dreptate sa spuneti ca in toti acesti ani naprasnic de repede traiti, m-am ferit de mine. Ca am uitat de mine. Asa e, mi-am batut joc de mine, de corpul meu, de sufletul meu, le-am facut rare revizii si de cele mai multe ori aruncand la gunoi nonsalant “buletinul de analiza” al anilor ce-au trecut. Nu regret nimic, am invatat pana si de ce e important sa nu regreti, caci stiu de-acum ca si greselile voite sau nevoite mi-au imbunatatit ADN-ul mintii, m-au ajutat sa ma uit altfel inainte.
Problema mea nu e ca au trecut anii si ii regret. Nici ca nu mai stiu ce s-a intamplat cu baiatul care vroia sa se faca prof de franceza si a ajuns intr-o cu totul alta gara a vietii. Nici faptul ca m-am pierdut la un moment dat intr-o autogara de Cotofana, caci, peste ani, adica acum, m-am regasit.
Problema mea e ca nu stiu ce sa fac cu mine, cel regasit, cel de acum. Nu stiu cum sa fumez tigarile ramase din viata ce mi-a fost harazita, sa le trag in piept sau sa le pufai? Sau sa le arunc si sa ma amortesc cu menta unei gume de mestecat?
Acum voi vedeti in mine pentru ca ma simt din nou linistit. Sunt in fata unui ocean puternic si parfumat care imi canta doar mie in aceasta noapte innorata de langa Ecuator. El e linistit, stie cum sa isi arunce valurile, eu incerc sa ii tin minte cat mai multe scamatorii si iar ma las imbatat in geamatul lui ca sa imi dau seama ca nu am inteles nimic.
Acum, pentru ca nu mai e nimeni de care sa ma apar sau sa ma feresc, va rog sa nu radeti de mine. Mi v-am aratat asa cum sunt acum: gol, pe nisip, cu narile mari si cu sudoare pe frunte.
De aia, va conjur, nu radeti. Sunt multi si dintre voi care nu stiti ce sa faceti cu inimile din piepti. Sunt si mai multi cei care nu stiu ca au aceasta problema.
Si stau si ma uit la negru si nu mi se pare ca sunt mai destept ca acum o secunda. Tot nu stiu spre ce sa o apuc sau ce sa fac.
Nu imi vine niciun mare adevar in creier, si luna se uita printre nori la televizor, asa ca e mai bine sa plec la culcare.
Acum am ajuns la baza hotelului unde locuiesc si mi-a venit rezolvarea: trebuie sa zambesc.
Fiindca mi-am uitat chilotii pe plaja.