Un avocat din Bihor a primit daune de 5.000 de euro la CEDO pentru că a fost privat de libertate, în baza unui mandat de aducere, de către ofițeri de poliție judiciară și de către un procuror DNA, care acum lucrează la Serviciul Teritorial Cluj.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a publicat in 13 decembrie hotărârea în cauza Tiba contra României, la exact opt ani de la ziua care a dus la plângerea reclamantului.
Avocatul Mircea Tiba, condamnat în 2010 la 4 ani închisoare cu suspendare pentru trafic de influență. s-a plâns la CEDO, în temeiul articolului 5, alineatul 1, din Convenție, că a fost privat ilegal de libertate pe perioada petrecută sub controlul ofițerilor de poliție și la serviciul teritorial Timișoara al DNA, înainte de plasarea acestuia în custodia poliției. El s-a plâns și de lipsa unei căi de atac în formă de control jurisdicțional al privării sale de libertate.
Tiba a fost anchetat și trimis în judecată de procurorul Ionuț Vasile, care la momentul evenimentelor la care face referire hotărârea CEDO era la DNA Structura Centrală, iar la scurt timp după a venit la Serviciul Teritorial Cluj al DNA, fiind cel care nu demult l-a trimis în judecată pe primarul din Baia Mare, Cătălin Cherecheș.
CEDO i-a dat dreptate avocatului. Contactat de Clujust.ro, Mircea Tiba a spus că procedural s-ar putea îndrepta cu o acțiune în regres împotriva procurorului, dar că pentru el este un capitol închis și nu dorește să mai discute despre acest subiect. Avocatul profesează în continuare, nefiindu-i interzis prin sentință acest drept.
Extras din hotărârea CEDO:
”În speță, Curtea consideră că măsura criticată a început la ora 8:00 am, la data de 12 decembrie 2008 și s-a încheiat la ora 05:10 PM, în aceeași zi, prin urmare, durata de timp este de nouă ore și zece minute.
Curtea observă că Guvernul a susținut că reclamantul a însoțit de bună voie ofițerii de poliție la procuratura și că nu au folosit forța împotriva lui. De asemenea, Guvernul a susținut că, o dată la sediul teritorial DNA., reclamantul ar fi putut refuza să dea declarații și ar fi cerut să plece.
În această privință, Curtea notează că mandatul de aducere i-a fost arătat solicitantului și, de asemenea, că afirmația reclamantului potrivit căreia el a fost păzit de ofițerii de poliție în mod continuu nu a fost contrazis de Guvern. În plus, dacă reclamantul ar fi refuzat să-i însoțească, ofițerii de poliție de escortă l-ar fi fost autorizat prin lege să-l ia cu forța. Mai mult decât atât, în conformitate cu dispozițiile articolului 183 § 2 din Codul de procedură penală, reclamantul a fost obligat să rămână la dispoziția procurorului pentru timpul necesar pentru interogarea sa. Interogarea reclamantului a început la ora 12 și a durat până la 04:50 și, potrivit afirmațiilor sale, el a fost în mod constant sub controlul ofițerilor de poliție, care țineau, de asemenea, telefonul și portofelul său.
În aceste circumstanțe, Curtea constată că nu există nicio dovadă în dosar care să sugereze că reclamantului i-ar fi fost permis să plece din propria sa voință liberă sau că el a fost notificat de către ofițerii de poliție sau de procuror că ar putea face acest lucru.
Curtea notează că, în speță, temeiul juridic pentru privarea reclamantului de libertate a fost articolul 183 din vechiul Cod de procedură penală român.
În conformitate cu alineatul 1 din respectivul articol, o persoană poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de aducere, dacă fiind anterior citată nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară. În această privință, Curtea notează că părțile au fost de acord că reclamantul nu a fost citat să se prezinte în fața procurorilor DNA Timișoara în legătură cu procedurile penale împotriva lui.
În continuare, Curtea constată că, în conformitate cu alineatul 2 al aceluiași articol, un suspect sau un acuzat ar putea fi introdusă în mod excepțional în fața autorităților, pe baza unui mandat de aducere chiar înainte de a fi citată, în cazul în care organul de urmarire penală sau instanța de judecată constată motivat că în interesul rezolvării cauzei se impune această măsură.
În această privință, Curtea observă că mandatul procurorului din 11 decembrie 2008, emis în temeiul articolului 183 alineatul 2 din vechiul Cod de procedură penală român, nu a furnizat nici motivele pentru care această măsură a fost necesară pentru chestionarea solicitantului ca acuzat. În timp ce Guvernul a susținut că măsura ar fi fost justificată de tipul de infracțiune și statutul celeilalte persoane acuzate în dosar, aceste motive nu au fost incluse în mandatul prezentat solicitantului.
În plus, Curtea consideră că faptul că co-suspectul a fost un ofițer de poliție ar fi putut constitui un motiv care să justifice mandatul pe numele persoanei respective, dar nu și pe al solicitantului.
De asemenea, Guvernul a susținut că reclamantul, atunci când a fost dus în fața procurorului de caz, ar fi putut să ceară aceastuia din urmă să precizeze ce motivele pentru care s-a emis pmandatul de aducere pe numele său. În această privință, Curtea consideră că tocmai scopul cerinței de a furniza motive pentru ca un mandat de aducere să fie emis în mod direct – fără citarea inculpatului – nu este doar cu caracter pur informativ, ci servește, de asemenea, în scopul evitării abuzurilor de la această prevedere legală. Prin urmare, Curtea concluzionează că, prin omiterea de a preciza motivele care au stat la baza lui, mandatul procurorului nu a reușit să se conformeze normelor aplicabile procedurii penale interne (a se vedea Ghiurău v. România, nr. 55421/10, § 85, 20 noiembrie 2012 și Iustin Robertino Micu, citat mai sus, § 94).
Curtea consideră că circumstanțele de mai sus dovedesc că reclamantul nu a fost privat de libertate în conformitate cu o procedură prevăzută de dreptul intern, făcând astfel privarea de libertate a reclamantului de la ora 8:00 AM – 05:10 PM, în 12 decembrie 2008, incompatibilă cu cerințele articolul 5 § 1 din Convenție.
Prin urmare, a existat o violare a articolului 5 § 1 din Convenție”, se arată în hotărârea CEDO si consemneaza Clujust.
ARTICOLUL 5 din Convenție. Dreptul la libertate şi la siguranţă
1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale :
a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent ;
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege ;
c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia ;
d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii competente ;
e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond ;
f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală unei persoane în scopul împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare
Daune de 5.000 euro
Magistrații completului de la CEDO au decis, în unanimitate, că ”statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, 5.000 euro (cinci mii euro), plus orice taxă care poate fi exigibile, cu titlu de prejudiciu moral, care urmează să fie convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data plății.”