Imaginați-vă cu ochii minții o sală neagră. În mijlocul sălii, un podium la fel de negru, în formă de T, înălțat cam la jumătate de metru. Decor minimalist, câteva săbii vechi aruncate pe jos aparent haotic. O actriță tânără, îmbrăcată în… negru. Foarte tânără. I-ai da 18-20 de ani. Tinerețe crudă, iar de jur împrejurul sălii numai tineri. Ceva banal până acum, o atmosferă de festival de teatru studențesc, de piesă jucată ca examen la facultate. 15-20 de minute de încălzire, până când actrița își intră în rol. Iar apoi…
Apoi se dezlănțuie în plină forță spectacolul. Spectacolul unei artiste pline de forță, ce întruchipează rolul legendarei Turandot, femeia-dragon a Chinei de altădată, în jurul căreia se țese o întreagă intrigă a seducției, a vrăjirii vieții, a amăgirii morții, a subjugării propriului eu, prin prisma plăsmuirilor izvorâte scenic din tremurul minții și a sufletului tinerei.
Piesa atinge toate temele majore ale umanității, de la eros la thanatos, la singurătate și la împlinire, la încercările prin care trece jocul iubirii, la marele adevăr ale vieții: ,,Singurul adevăr este că nu există niciun adevăr!” declamă actrița, ce vorbește cu spectatorul, parcă cu creatorul, la nici 30 de centimetri uneori de ochii tăi, fără a te agresa însă prin apropierea fizică la limită, fiindcă motivele abordate scenic sunt unele familiare, interioare ființei oricui, și deci bine primite.
Spectacolul celor de la Reactor te pune față în față cu tine și cu marile tale dileme existențiale, te posedă, te ridică și te coboară, te relaxează și te scufundă într-o mare de tinerețe de care Georgiana Ghergu debordează.
Finalul apoteotic, cu jocul paroxistic al protagonistei, ce-și strigă durerile metafizice plină de voluptate, e un prilej de catharsis rar întâlnit.
Piesa e una serioasă, filosofică, pură ca puritatea unei idei, lipsită de umor sau de cinism, e pur și simplu o oglindă a unor stări umane, de o umanitate caldă, proaspăt dată în pârg. Singurul moment de umor e declanșat de umorul de situație, atunci când periplul actriței ajunge pe sub podium, iar ea își târăște trupul și replicile, la picioarele tale, pe dedesubtul podiumului, nevăzută, de la un capăt la altul.
,,«Turandot în imperiul şoaptelor» este o adaptare a legendei prinţesei chineze, bazată pe piesele lui Carlo Gozzi, Friedrich Schiller, libretul lui Giuseppe Adami și Renato Simoni pentru opera lui Puccini, cu inserţii din «Caligula» lui Camus.
Turandot, femeia-dragon a Chinei de altădată, a rămas pe podiumul din Sala Divanului, de unde îşi trimitea cândva la moarte pretendenţii ce nu reuşeau să treacă probele date de ea. Deşi opulentul palat a ajuns o ruină şi cei din jurul ei au murit, îşi retrăieşte legenda de secole, schimbându-i însă finalul. Spre deosebire de toate prinţesele Turandot dinaintea ei, care s-au căsătorit cu prinţul Calaf, această Turandot nu îmbătrâneşte. Frumuseţea ei, care provoca războaie în imperiu, a rămas intactă de-a lungul timpului.
Cei care vin să vadă «femeia care nu moare» pentru că şi-a împietrit inima sunt, pentru Turandot, Marea Adunare ce asistă la înfrângerea prinţilor. Şi pentru că regăseşte aceeaşi esenţă în oameni de sute de ani, refuză să-şi părăsească povestea”, ne descriu cu fidelitate subiectul piesei, cei de la Reactor.
Se naște o nouă generație de actori și de regizori în teatrul privat din Cluj, o generație cu respect și dedicată total spectatorului, de care pare a nu-și bate joc așa cum face de multe ori teatrul instituționalizat. Iar pentru asta, tinerii actorii ce se nasc mari pe scena mică a teatrului de pe strada Petofi Șandor, merită tot respectul și aplauzele prelungi ale spectatorilor.
Teatrul mort și închistat în forme vechi reînvie la Cluj, în noi forme de creație artistică, sub impulsul tinereții unor oameni dedicați pe bune, nu doar mimat, fenomenului teatral. Renaște speranța de a putea vedea și piese bune în acest oraș sufocat de orgolii și autosuficiență artistică ce generează de multe ori doar ,,eșece”.
,,Turandot în imperiul șoaptelor” e o piesă ce merită aplaudată și lăudată cu voce tare. Dar e mai mult decât atât. E un spectacol ce face parte dintr-un fenomen artistic inițiat de Reactor, ce tinde să ia amploare. Dovadă – sala plină de tineri, ce nu căscau gura, ci doar ochii, prinși de spectacolul țesut pe podium de sufletul Georgianei Ghergu, și anunțul care trona pe pagina de Facebook a evenimentului teatral, cu 7 ore înainte de începerea piesei:
,,Vă anunțăm că nu mai sunt locuri disponibile pentru spectacolul de diseară.
Mulțumim și vă așteptăm cu drag!”