După meciul de aseara cu Albania, putem zice că selecționata României și, etern înșurubatul în scaunul de selecționer, numitul Tata Puiu, au reușit cea mai istorică performanță a fotbalului românesc: am ieșit primii. Din cursă, firește.
Echipa de fotbal a României a fost așezată prost pe teren, a jucat moșnegește, haotic și fără nici o viziune fotbalistică demnă de a fi identificată la o echipă europeană. A jucat după cum a antrenat-o Moș Anghel Iordănescu. Și, îmi permit să afirm eu asta, unul care sunt specialist în halbere – numai că, îmbuibații aceștia de la așa-zisul fotbal din România (totul în țara aceasta a noastră este așa-zis: începând cu educația și respectul față de muncă), sunt specialiști în fuga de răspundere. În fugă de răspundere s-au antrenat, aici sunt campionii de necontestat ai omenirii. Și nu numai ei.
Într-un meci pe care l-am văzut în diagonală pe tembelizor (dintr-un zvâcnet inexplicabil de românism – nici români nu mai suntem, dacă un sport tembelizant, mină de aur pentru niște borfași fără școală ca alde toți becalii ne dă fiori naționali), ce se anunța pe viață și pe moarte pentru calificarea în optimile Euro 2016, România a pierdut cu 0-1 în fața Albaniei. A fost prima înfrângere pe care ne-au adminsitrat-o albanezii într-un meci oficial.
Fuse și se duse. Nimeni și nimic nu are să-l dizloce pe Tata Puiu de unde s-a încuibărit. Și dacă are să se întâmple vreo minune, va veni un alt asistat al fotbalului național care să se joace de-a selecționerul.
Aștept ziua în care fotbalistul Andorrei (și în același timp și portarul) ne va administra o bătaie cu strigături la următoarele Europene.