Anii trec pe nesimtite, copilul a crescut. Devenit adolescent sau adult, are deja varsta iubirii si se indragosteste. Starea de indragostire inalta constiintele la un nivel magic si constituie o imbogatire prodigioasa a personalitatii. Ea determina o adevarata metamorfoza a fiintelor umane. Oamenii devin mai deschisi, mai receptivi, mai impaciuitori cu partenerii sau cu cei din jur, mai draguti si mai generosi. Traiul cu celalalt este extraordinar si acceptarea partenerului este neconditionata. Dragostea devine euforie si se indeparteaza de realitatea cotidiana. La inceput, iubirea este traita sincer si cu pasiune; mai tarziu, artificial si cu probleme.
Fuziunea intr-un tot
“Tu si eu formam un tot”. Cei doi indragostiti sunt de nedespartiti. Fac totul impreuna, impartasesc totul: emotiile, dorintele, visele, proiectele. Iar comuniunea este absoluta si plina de viata. Fiecare nu se gandeste decat cum sa-i faca placere celuilalt: este atent, chiar precaut, se muleaza dupa gusturile sau dorintele celuilalt, traieste emotiile acestuia si chiar adera la ideile lui. Mai mult decat sa se adapteze, ei se adopta. Este vorba, prin acest mers comun, de intampinarea celuilalt, de acces in interiorul celuilalt.
Intimitatea fizica este stransa si ardenta. Indragostitii nu se mai satura de a fi alaturi, de a fi in contact, orice ar fi. Cand manaca, raman lipiti unul de altul, cand merg, se tin de mana sau dupa talie. Cand dorm, se contopesc unul in celalalt. O dorinta noua si arzatoare ii impinge unul catre celalalt, o pofta nepotolita de a-si vorbi si de a se cunoaste ii tine unul aproape de celalalt. Si intr-adevar, cei doi parteneri formeaza un singur tot si devin doua eu-uri contopite in “noi”
Starea de indragostire actioneaza ca un adevarat miracol al carui rezultat este aceasta uniune afectiva; fuziunea eu-rilor este sfarsitul dualitatii, al starii de separare dintre fiinte, este unitatea regasita.
Idealizarea
Partenerul / partenera, propria persoana si iubirea sunt idealizate in acelasi timp. Pentru aceasta, fiecare se lasa in voia unui joc al proiectiilor si al infrumusetarilor care transforma partenerii in personaje de basm: fiecare il vede pe celalalt nu asa cum este, ci asa cum si-ar dori el ca acesta sa fie, asa cum a visat el ca ar trebui sa fie persoana iubita. Ei isi zic: “Esti cea mai frumoasa…”, “Esti formidabil…”, “Ce minunat e sa iubesti!”. Prin urmare el (ea) iubeste o proiectie a fantasmelor lui (ei) asupra celeilalte persoane si nu persoana reala.
Invers, pentru placerea celuilalt, fiecare se va prezenta intr-o forma pe care o crede agreabila acestuia; fiecare dintre cei doi isi va modela, in consecinta, propria personalitate pentru a se conforma dorintelor si nevoilor celuilalt, accentuiand trasaturile care-i plac sau estopandu-le pe cele care-i displac. Fara sa isi dea seama, fiecare partener ii imprumuta propriile lui asteptari, ceea ce, in cele din urma, denatureaza jocul amoros. De fapt idealizarea propriului (ei) partener (e) este o autopromovare: “Daca o femeie (un barbat) atat de bine ca aceasta (acesta) este interesat (a) de mine, atunci nici eu nu sunt un oarecare”.
Identificarea
« Eu sunt tu, tu esti eu, suntem asemenea » – e deviza indragostitilor in aceasta faza. Aceasta vointa de a fi asemenea celuilalt se bazeaza pe mitul « sufletului pereche » conform caruia, pentru a atinge « marea iubire » cei doi trebuie sa semene unul cu celalalt. Fara indoiala ca la temelia acestei uniuni, in virtutea principiului “cine se aseamana se aduna”, exista similitudini in gusturi, dorinte, sensibilitati, idei si interese apropiate.
In starea de indragostire, se merge mai departe, fiecare incercand din rasputeri sa ajunga identic celuilalt. Astfel, fiecare copiaza atitudinile (gesturile), gandurile, limbajul celuilalt, adopta polii de interes al celuilalt, ii satisface cele mai mici sau neobisnuite rugaminti.
Invers, stergem ceea ce ne diferentiaza prea tare de aceasta, limitandu-ne expresiile personale, renuntand la asteptarile sau exigentele noastre si pierzand din vedere propriile noastre placeri. Imitam mai ales ceea ce iubim la celalalt din sine, adica propriile noastre proiectii asupra celuilalt. Mai mult chiar, tot traind impreuna, partenerii ajung, in mod spontan, sa semene intre ei. Rezultatul este ca celalat devine “dublul” eului nostru, geamanul nostru, clona noastra. Si, bineinteles, asta nu e bine pentru evolutia cuplului.
Cand suntem mai tineri putem recunoaste experienta indragostirii drept ceea ce este – un varf emotional temporar – si putem porni in cautarea “adevaratei iubiri” alaturi de partenerul nostru. Acest tip de iubire este una afectiva, nu doar obsesiva. Este o iubire care contopeste ratiunea si sentimentul. Ea presupune un act de vointa si disciplina, reorganizand nevoia de progres personal al celor doi parteneri. Cea mai importanta nevoie afectiva nu este sa ne indragostim, ci sa fim iubiti cu adevarat de celalalt, sa distingem aceea iubire care deriva din ratiune si alegere, si nu din instinct, starea in care sa simti nevoia sa fi iubit de cineva care alege sa te iubeasca, care vede in tine ceva ce merita iubit.
.ro