Trilogia Aureliu Manea nu e doar o piesă de teatru, e un document teatral, fiind vorba despre o contopire și o punere în scenă coerentă a singurelor trei texte dramaturgice scrise de mai puțin cunoscutul, dar foarte apreciatul de către cunoscători, regizor, Aureliu Manea. Coerența montării este dată în mod paradoxal tocmai de incoerența fiecăreia dintre cele 3 piese în sine, compuse fiecare în parte din elemente hibride, din incongruențe logice, din rupturi de sens, din logoree aparent fără nicio noimă, dar traversată de un element de sens comun, dragostea, ce unește și ce desparte în cele trei piese, totul, fie că e vorba despre amorul erotic, în prima, despre iubirea, respectiv suprasaturația față de teatru, în a doua, sau despre dragostea maternă confruntată cu sentimentul erotic, în cea de-a treia.
Spectacolul, în mare, e compus din trei oglinzi sparte, ale căror cioburi sunt expuse scenic, rând pe rând, uneori puse cap la cap, recompuse ca un puzzle, alteori disparate, fără legături logice, dar amuzante și pline de farmec (nu întotdeauna și de sens). Fiecare ciob oglindește un alt ciob, de gândire, de afecțiune, de viață.
Primul fragment al trilogiei e brăzdat de un fior al iubirii pasionale duse până la paroxism, ca manifestare fizică, încât unii (unele) spectatori(oare) mai pudibonzi(oande), păreau chiar jenați/ jenate, lăsând capul în pământ, cu ochii fugind de scenă. Descătușarea de energii, chiar și sexuale, ar fi putut însemna catharsis, dacă piesa, pe care am văzut-o a doua oară, ar fi fost jucată la intensitatea primei dăți. Acum, întregul joc actoricesc mi-a părut mult mai plictisit și mai reținut, mai secătuit de patosul primei montări, mai blazat, ceea ce e însă benefic pentru cel de-al doilea fragment, ce cuprinde un dialog schizoid între actori, regizor și public, dialog voit scârbit și blazat, deci mulat perfect pe ce am simțit eu în prima parte ca fiind puțin nepotrivit. Al treilea și ultimul fragment opune iubirea maternă claustrantă pentru fiul ținut prea din scurt, ca într-o închisoare sufocantă ce-ar vrea să fie protectoare, dar care-l protejează de fapt perfect de la a-și trăi viața, și iubirea erotică ce apare pe neașteptate și se manifestă intempestiv, chiar în fața spectatorului, prin simularea unui fel de orgasm, prin pipăieli de sâni, sărutări pe gât și alte asemenea elemente de arsenal preludic. Totul, presărat cu umor negru, cu sarcasm, ironie, cinism și anacoluturi cât cuprinde, ce creează atmosfera unei lumi fragmentate, de dincolo de realitate, a unei realități specifice lumii artistice aureliumanelistice.
Ca spectator, te poți identifica și bucura de această piesă din trei ipostaze, pe oricare dintre ele se pliază mai bine firea și sufletul tău (sau, deopotrivă, pe toate): ipostaza amorului ultrapasional, a pasionatului de teatru sau a sufocatului de prea multă afecțiune prost înțeleasă. Indiferent pe care o veți alege ca și cheie de înțelegere a piesei, veți participa la o experiență unică, ce nu vă va lăsa un gust amar, ci unul dulce-amărui, de adevăruri bolnăvicioase de viață spuse drept în față într-un stil uneori dramatic, alteori comic, sau tragic chiar. Pentru că Trilogia Aureliu Manea înfățișează o lume bolnavă de iubire, de sfârșit, de extenuare, de prea multe și prea rar împlinite sentimente, o lume a rupturii dintre sine și sine, dintre oameni și oameni, o lume fără de speranță, într-un final. Trilogia, fiind singura scrisă, pare o concentrare a experienței existențiale și afective, a frustrărilor și a împlinirilor celui care a fost marele regizor Aureliu Manea. E, așadar, o ocazie de a cunoaște un spirit profund și o extraordinară viziune, inedită și ciudată, altfel de neîntâlnit. Piesa, cu siguranță, deși e de Aureliu Manea, nu e tocmai o manea. Nici măcar una teatrală.
