Sanatate

Transplantul de organe

Modul in care stiinta medicala a evoluat in ultimele decenii a facut ca limita dintre ceea ce se intelege in mod obisnuit ca fiind viata si moarte sa capete contururi si semnificatii mai diferite, discutiile pe aceasta tema fiind necesare in societatea de astazi.

 

 

In paralel cu cunostintele capatate despre ceea ce inseamna moartea biologica a omului, s-au facut progrese spectaculoase in ceea ce priveste transplantul de organe, astfel incat astazi s-a depasit de mult stadiul de experiment pentru o serie de transplanturi (rinichi, inima, ficat, pancreas), acestea devenind in mod real metode terapeutice care salveaza vieti, altfel sortite decesului prin caracterul incurabil al bolii.

 

 

Realizarea acestor performante medicale depinde de mai multi factori. Bolnavii care sa aiba nevoie de un organ pentru a le fi transplantat sunt atat de multi, incat, o mare parte dintre ei nu mai ajung sa li se faca transplantul. Donatorii de organe sunt insa mult mai putini, ei fiind acei pacienti care ajung la spital in urma unor traumatisme cranio-cerebrale grave sau a unor accidente vasculare cerebrale, care au produs leziuni ale creierului ireversibile si incompatibile cu ceea ce intelegem cu totii ca fiind viata.

 

 

Acesti bolnavi sunt intr-o stare de coma profunda, respiratia lor e asigurata prin aparate speciale, care inlocuiesc functia plamanilor, activitatea inimii este sustinuta prin perfuzii cu substante specifice, iar functia renala, cand aceasta este alterata, este asigurata de un rinichi artificial. Intreruperea oricarei forme de support dintre cele amintite mai sus duce la moartea biologica a persoanei respective, ea nefiind in stare sa-si asigure prin fortele proprii acele functii pe care omul sanatos poate sa le execute cu usurinta. Aceasta incapacitate este data de faptul ca centrii nervosa care comanda executia acestor functii (respiratie, activitate cardiaca sau renala) sunt distrusi ireversibili. Prin urmare, un asemenea bolnav este catalogat ca fiind un bolnav cu moarte cerebrala.

 

 

Modul de stabilire a mortii cerebrale este bine definit medical si juridic. Din punct de vedere medical, moartea cerebrala este constata de o echipa de doi medici specialisti (anestezist-reanimator si neurochirurg), dupa niste examinari clinice si electroencefalografice specifice, repetate la un interval de sase ore. Din punct de vedere legal, exista o legislatie in vigoare si in Romania, care descrie amanuntit conditiile de declarare a mortii cerebrale, moment de la care se considera ca eforturile medicale sunt fara nici o sansa de recuperare. Aceeasi lege, pentru a preveni abuzurile, interzice comercializarea organelor recoltate de la persoane cu moarte cerebrala.

 

 

Problema fundamentala care se pune astazi, indeosebi in societatea romaneasca in care transplantul de organe incepe sa se realizeze, este perceptia pe care oamenii o au in ceea ce priveste acest subiect.

 

 

Pentru un bolnav care asteapta un organ pentru a i se transplanta, ca sansa unica de supravietuire, acceptarea organului, de cele mai multe ori, nu creeaza nici o problema de ordin etic, moral sau religios. De altfel, legea interzice divulgarea oricaror informatii care ar permite primitorului identificarea celui care a donat un organ.

 

 

Problema mai delicata este legata insa de donatori. In cazul  transplantului de rinichi, situatia e mai simpla. Un donator viu (chiar o ruda) poate dona un rinichi, iar rinichiul ramas, daca este sanatos, ii permite donatorului sa traiasca, ulterior operatiei, in conditii perfect normale. In cazul donatorilor de ficat, inima sau pancreas, potentialul donator este in imposibilitatea evidenta de a-si da acordul pentru donarea unui organ, in afara de situatia in care si-a exprimat in scris, in timpul vietii, dorinta expresa de a dona organe. Acordul pentru donare, de cele mai multe ori, trebuie dat de rudele donatorului. In acest moment, decizia are incarcatura emotionala, dar si religioasa de mare intensitate. Este de inteles indarjirea cu care se leaga de orice speranta de viata sotia sau mama potentialului donator. Speranta intr-o minune, dorinta de “a face totul” pentru a incerca salvarea, disponibilitatea de a face orice sacrificiu ca o consecinta a disperarii sunt tot atatea cauze care fac extrem de dificil acordul pentru a dona organe. Speranta are insa putine lucruri in comun cu ratiunea, in asemenea situatii.

 

 

Stabilirea mortii cerebrale este o problema tehnica, de competenta exclusiv medicala, si nu a familiei. Bolnavul cu moarte cerebrala este un cadavru. Familia poate accepta sau nu recoltarea de organe de la acesta pentru transplant. Daca accepta, se continua procedurile tehnice necesare. Daca nu accepta, decuplarea aparatului de respiratie este legal admisa.

 

 

Dincolo de considerentele emotionale care contribuie la luarea unei decizii, uneori intervin si considerentele religioase. Donarea unui organ este un act de dragoste cu totul speciala. Este un act de jertfire facut nu in favoarea celui apropiat de sufletul tau, ci infavoarea celui care are nevoie de tine si pe care tu nu il cunosti. Biblia spune ca “trupul este supus putrezirii”. Din aceste motive, un corp care a murit si caruia ii lipsesc unul sau mai multe organe nu va fi inviat oare intr-un corp perfect la revenirea lui Hristos? Ar trebui oare ca din acest motiv sa refuzam, in timpul vietii, scoaterea apendicelui sau a stomacului sau chiar a unui plaman sau rinichi, daca aceste organe sunt bolnave?

 

 

O intrebare pe care o pun unii este legata de posibilitatea influentarii comportamentului celui care primeste un organ de catre cel care l-a donat. Raspunsul este categoric negativ. Acceptarea noului organ este pur organica. Zestrea genetica a primitorului ramane aceeasi si temperamental ramane neschimbat. Daca nu ar fi asa, ar trebui sa ne impotrivim si banalei transfuzii de sange.

 

 

Ar fi nu numai necrestinesc, ci si imoral sa acceptam transplantul de organe ca metoda terapeutica, in situatia in care am fi beneficiarii directi ai unui organ prelevat de la altcineva, dar sa nu fim de acord, intr-o anumita situatie, cu donarea unui organ pe care l-ar putea folosi altcineva si care ar putea fi astfel salvat.

 

 

Dumnezeu respecta viata omului in cel mai inalt grad, asa cum ii respecta si capacitatea de decizie. In acelasi timp, biserica nu poate decat sa aiba aceeasi orientare, nefiind chemata sa impuna nimanui o atitudine sau alta in acest domeniu. Oricine insa poate fi, mai devreme sau mai tarziu, pe patul unui spital, intr-o situatie disperata.

 

 

Este adevarat ca este mai usor sa primesti decat sa dai, dar este infinit mai frumos sa daruiesti, pentru ca Dumnezeu impreuna cu omul, ca unealta prin care Acesta lucreaza, sa aduca vindecare si alinare.

 

 


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *