Coreea de Nord (pardon: Republica Popular-Democrată Coreeană), paradisul proletariatului, a celor care muncesc și paradisul celor mai mărețe, luminoase și omenoase măsuri de protecție socială, a dat o nouă lovitură capitalismului în putrefacție, reducând semnificativ raţiile alimentare distribuite populaţiei şi îndreptându-se, planificat, spre o nouă foamete. Raţiile alimentare distribuite populaţiei au fost reduse la 150 grame pe zi pe persoană în unele zone, în timp ce ajutorul străin pentru ţară se epuizează. La Phenian, că-i capitala țării, măritul Conducător a avut bunăvoința să lase raţiile la 200 de grame. Coreea de Nord, este paradisul clasei muncitoare unde, la ultima foamete, cea din anii 90, au murit de inaniție sute de mii de persoane. De atunci, țara care aliniază un milion de soldați, suferă de penurie alimentară cronică. Dar își realizează planul de foamete pe cap de locuitor (nu de conducător). Pentru aceia dintre voi care ați deschis mai târziu ochii în viață, cărora viitorul luminos garantat de către stat înainte de decembrie 1989 nu vă spune mare lucru, am să-ncerc să vă zugrăvesc un mic tablou al acestuia. Mai ales că sunt atâția români care sunt suficient de capabili, în inconștiența lor, nu numai să fie nostalgici după acele sinistre vremuri, ci și să le propovăduiască.
Păcat că s-a uitat. Dar ce animal lipsit de orice urmă de conștiință trebuie să fii, să fi trăit așa ceva și să fi uitat!
România anului 1989 era o ţară sumbră cu un popor subminat fizic şi mai ales psihic de anii de “alimentaţie raţională”, adus în pragul disperării de interminabilele cozi la alimentele de bază, îndobitocit de lecturarea lozincilor patriotice şi terorizat psihic de omniprezenţa poliţiei politice. Primele cozi la alimentele de bază ca uleiul şi zahărul apăruseră încă din 1974, deteriorarea vieţii cotidiene producându-se treptat pentru ca, brusc, peste noapte, magazinele să se golească, ca după un jaf, la începutul anilor ’80. Viaţa românilor s-a degradat în toate aspectele ei; fără viață socială, culturală, sexuală (la cheremul și cu voia Partidului), viaţa românului anului 1989 era o jalnică caricatură. Perspective: zero, viitor: zero… Libertate: zero.
Să încercăm să ne reamintim faptul că cei mai mulţi români îşi duceau traiul zilnic pe la cozi pentru a-şi procura raţia modestă de alimente. Raţia lunară pentru un adult din Cluj, prin grija “tătucului” Ceauşescu, era de 750 gr. de zahăr, 0,5 l ulei comestibil, 2 kg cartofi, 0,5 kg făină de grâu şi 1 kg macaroane. Pâinea era raţionalizată (pe cartelă) la 300 gr. pe zi; carnea era “normată” la câte 1 pui pe lună şi la câte 1/2 kg carne de vită (carnea de porc nu mai era raţionalizată dar, de obicei se găseau numai picoare, celebrii “adidaşi” şi, foarte rar, cap); produsele lactate nu erau raţionalizate, dar nu se găseau deloc. Și să fi avut bani, mai mult nu puteai să-ți procuri decât dacă aveai pile, cunoștințe și relații.
Păcat că s-a uitat cum stăteau bărbații și se băteau la cozile pentru pachetul lunar de vată pentru soțiile lor, cât de lungă era coada la benzină în Cluj-Napoca – de pe Feleac până în Vâlcele; de situația copiilor din orfelinate, care își mâncau propriile fecale șamd (toți idioții suferă azi și au nostalgii după Epoca Ceaușescu: aveau “siguranța zilei de mâine”…).
Patron peste acest dezastru, “bun al întregului popor”: Nicolae Ceauşescu, împreună cu familia sa şi o întreagă ceată de slujbaşi care conduceau ţara după bunul lor plac (pe mulți și/sau pe urmașii lor îi vedeți și azi, din păcate, în fruntea bucatelor – politicieni și/sau capitaliști de cumetrie). Şi, de sus, de la Ceauşescu şi ai lui, şi până jos, la ultimul sergent major de poliţie sau funcţionar în aparatul birocratic, ţara era condusă de mici satrapi, de mici şefi absoluţi care nu aveau altă distracţie decât umilirea şi spolierea, sub orice mijloc şi pretext, a cetăţeanului de rând. Statul discreţionar inventase, perfecţionase şi aplica un nou tip de sclavagism: socialismul multilateral dezvoltat.
De aceea este bine să le batem obrazul nostalgicilor după acele vremuri, dar mai ales politicienilor și slugilor lor mass media atunci când au pretenția de a ne propovădui statul asistențial, statul lui “n-am, îmi trebuie, dă-mi”.
Excesul de stat asistențial dăunează grav minții – ar trebui să le facem tricouri cu acest înscris și să-i obligăm să le poarte.