Azi am să vă dau o scurtă lecţie despre limba noastră ca o comoară pe care am reuşit să o îngropăm definitiv, irevocabil şi iresponsabil. Vorbim despre osuarul cuvintelor care încep să nu mai existe.
Cel mai facil este să râdem de premier, dar în fiecare dintre noi stă, să se dezlănţuie, o Duamna Veorica, un Marean Vanghelie. Am ajuns să nu mai vedem cuvintele din cauză de vocabular.
Vorba Maestrului Cornel Udrea, o replică la geografia premierului Viorica Dăncilă care, din Republica Sălaj, ne-a anunţat că e în vizită în judeţul Hunedoara, care ieri, se mutase niţel în judeţul Suceava:
“Moldova mea, cu pajiști înflorite
Străveche, tu, de la Adam și Eva
Stau huniazii tăi din vremuri nenuntite
Străjeri la-Albac, soldați la Deva.Galațiu-i dar făcut de Dumnezeu
Cu-n Someș blînd, ce curge între maluri.
Ce fain se vede-Aradul, din Copou
Și marea, la Bîrlad, cum face valuri.Aici suntem, de veacuri la răscruce
Căci multe-au fost necazurile, cazna.
Dujmanii-au vrut, mereu, să ne-o apuce
Dar scut au fost oltenii din Covasna!”
Bun, sunt cuvinte depășite de avansul tehnologic. Ele nu mai există deoarece nimeni nu-și mai aduce aminte ce definesc. Banalul ac este, din punct de vedere practic, pe cale de dispariție. Câți copii din ziua de azi mai știu să țină un ac în mână și să-l mai și folosească? Bănuiesc că sunt suficienți adulți, până în 30-35 de ani, care n-au văzut un ac și utilitatea lui niciodată. Sau, dacă au văzut și au știut la ce folosește, la altceva decât la “cojocul” unuia sau altuia, sigur au uitat. Când făceam eu şcoala primară, pe undeva, prin epoca de piatră a socialismului multilateral dezvoltat, existau lecții practice în care noi, copiii, eram învățați cum să ținem un ac, un ciocan, o șurubelniță, o pilă, ș.a.m.d., în mână. Şi să le mânuim în scopul pentru care au fost create aceste unelte.
Că veni vorba de unelte, unele cuvinte mor pentru că sunt golite de conținut, de valoarea lor intrinsecă. Astfel, UNEALTĂ, UNELTE, cu sinonimele lor cu tot, sunt cuvinte ce-și vor lăsa oasele cât de curând în deprinderile lexicale ce ajută la definirea, împlinirea şi desfășurarea muncii. MUNCĂ? Ce este aceasta? De la prima botoxată ajunsă vedetă pe sticlă, la primii îmbogăţiţi de tranziţie, precum Becali, Vântu, Patriciu, Fenechiu, Verestoy, Șova, Ponta, Mazăre, Ghiţă, Dragnea, Blaga, Falcă, Buda, ș.a.m.d., întreaga clasă politico-economică de cumetrie din România ne învață că mai bine “dai bine pe sticlă”, furi și minți decât să muncești. Reclamele ne învață că poţi să o duci bine şi din furtul, și din minciuna măruntă. Că “prost să fii să muncești”, când, dacă consumi X sau Y produs, căruia trebuie doar să-i trimiți codul de bare la o adresă oarecare, bani primești. Când aceleași reclame, ca și obiceiul chiulului practicat pe față și fără rușine de către “şparlamentarii” români, îndeamnă la chiul. Vai, vine momentul acela când îți aduci aminte că trebuia să mai dai și pe la serviciu, dar dacă bagi în tine semințe de floare și bostan cu “nuplecabilitate”, uiți de îndatoriri și stai să te umfli de bere, alături de prieteni. Sau, îți vine să ronțăi praf de cartofi cu gust de șaorma și atunci te prefaci că-i copiatorul stricat şi te ascunzi pe o canapea, împreună cu mentenanța. Leafa merge, orișicât.
Cum să nu-și dea obștescul sfârșit cuvintele legate de muncă, când nimic din ceea ce o definește nu mai are valoare? Începând chiar prin faptul că nu se mai educă dorința de „sudoarea frunții” în împlinirea muncii. Prin sudoarea frunții obții cu mult mai puțin, sau cel mult egal, cât obține, prin furt și prin minciună, un politician român cu “sudoarea” limbii. Și, oricum, în curând, va leşina și cuvântul SUDOARE. Nu degeaba s-au inventat atâtea anti-perspirante și deodorante datorită cărora poți să stai cu mâinile sus fără să transpiri. Măcar dacă s-ar inventa un spray pentru Lege și Justiție, care să-i țină pe toți cei cu musca pe căciulă din lumea politico-economică de la noi cu mâinile sus și lac de sudoare! Așa, la cât anti-perspirant se inventează, curând vor dispărea și cuvintele legate de baie. Când curățenia se reduce numai la miros, să nu vă mirați că politicienii noștri au învățat că pot mânca usturoi și rahat cu polonicul, iar gura nu le miroase!
Cred că, până la a cere o schimbare în societatea românescă, va trebui să începem măcar prin a ne aminti de acest osuar al cuvintelor care încep să nu mai existe. Să vedem ce le-a adus în starea de schelete lipsite de conținut și dacă mai putem pune carne pe ele, dacă putem să le îngrășăm, să le redăm câte ceva din valoarea de odinioară. Să umplem formele cu fond. Altfel, moartea cuvintelor limbii române va fi moartea societății noastre. O societate cu valorile inversate, lipsită de “prințipuri” și morală.
Şi, gata.