Cercetarile asupra cancerului se axeaza in principal pe terapia genetica si pe noile abordari ale imunoterapiei, metoda terapeutica ce consta in stimularea mecanismelor de aparare ale organismului. Aceste noi cai de cercetare par promitatoare pentru tratamentul cancerului, deoarece vizeaza in mod specific tesutul canceros, respectand tesuturile sanatoase, contrar radioterapiei si chimioterapiei.
Terapia genetica utilizeaza genele si informatia pe care acestea o detin pentru a modifica comportamentul celulelor. Ea face obiectul a numeroase cercetari in cadrul tratamentului cancerului. Intr-adevar, in prezent este deja stabilit faptul ca aparitia si dezvoltarea cancerului sunt legate de o dereglare a unor gene, in special a celor care controleaza diviziunea celulelor si deci multiplicarea lor.
Dezvoltarea biologiei moleculare a permis identificarea unui numar important de anomalii la nivelul acestor gene. Aceste anomalii se acumuleaza, in timp, pe perioada intregii evolutii a bolii, dand nastere la celule canceroase din ce in ce mai agresive si rezistente la mijloacele de aparare ale organismului.
Terapia genetica vizeaza folosirea genelor ca pe niste medicamente. Pentru a introduce gena-medicament in celula pe care o dorim sa o tratam folosim ceea ce numim vectori, care sunt, intr-un fel, mijloace de transport al genei. Acesti vectori pot fi virusuri inactivati, care si-au pierdut capacitatea de a provoca boli, sau substante chimice, de exemplu, mici vezicule de grasime (lipozomi). Tipuri diferite de gene sunt astfel folosite precum medicamentele, fiecare avand propriul mecanism de actiune.
Terapia genetica e o metoda terapeutica realizabila in prezent, dar confruntata inca cu dificultati de ordin tehnic. Ea permite luarea in considerare a numeroase posibilitati terapeutice; cu toate acestea, asa-numita “manipulare genetica” trebuie efectuata cu o deosebita prudenta. Primele studii sunt in curs. S-au inregistrat rezultate pozitive in cancerul de creier, de piele si de plaman. Totusi, e imposibil inca a evolua eficacitatea reala a acestei terapii din lipsa unui interval de timp suficient de mare.
Noile abordari in imunoterapie se bazeaza pe punerea la punct a unor anticorpi artificiali dirijati specific impotriva celulelor canceroase si pe utilizarea citokinelor.
Anticorpii. Sunt necesare doua conditii pentru ca o celula canceroasa sa fie recunoscuta ca element strain de catre organism si sa fie distrusa datorita mijloacelor de aparare imunitara. Pe de o parte, celula canceroasa trebuie sa contina structuri diferite fata de celulele normale pentru a fi identificata ca o substanta straina sau antigen. Pe de alta parte, activitatea celulelor sistemului imunitar (macrofage, diferite clase de limfocite) trebuie sa fie suficient de buna pentru a putea recunoaste celulele canceroase ca pe niste elemente straine, pentru a le ataca si a le distruge.
Au fost identificate mai multe structuri ce recunosc celulele canceroase ca pe niste elemente straine. Cercetarile se axeaza pe crearea artificiala de substante ce recunosc specific aceste structuri. Aceste substante, numite anticorpi, ar putea fi folosite ca transportori pentru medicamente, care astfel ar viza doar celulele canceroase, respectand celulele normale ale organismului.
Acesti anticorpi ar putea in aceeasi masura sa fie directionati impotriva factorilor de crestere a celulelor canceroase sau impotriva receptorilor lor, situati la suprafata. Astfel ei ar putea fi folositi pentru a anula mesajele de proliferare transmise celulelor canceroase. Dificultatea acestei variante de cercetare consta in obtinerea modalitatii de tintire strict specifice a celulelor canceroase.
Citokinele. De la descoperirea interferonului in 1957, au fost izolate in jur de alte 20 de citokine. Ele sunt folosite in imunoterapie. Rolul lor este de a controla activitatea unor leucocite si de a participa astfel la apararea imunitara impotriva celulelor canceroase. In prezent, citokinele folosite sunt interleukina 2 si interferonii.
Incadrul tratamentului a numeroase cancere sunt in curs de desfasurare, cu rezultate incurajatoare, cercetari cu privire la administrarea simultana a mai multor citokine si la asocierea acestora la chimioterapie. Citokina responsabila de formarea hematiilor poate fi folosita pentru a corecta diminuarea numarului de hematii (anemie) care apare dupa unele cure chimioterapice, evitand astfel recurgerea la transfuzii.
Citokinele responsabile de formarea leucocitelor sunt in aceeasi masura utilizate dupa unele cure chimioterapice pentru a activa maduva osoasa. In unele cancere citokinele asociate sau nu transplantului medular permit administrarea de doze foarte mari de medicamente folosite in chimioterapie.
Alte cercetari se ocupa de asocierea citokinelor la terapia genetica. Prin introducerea genelor ce comanda secretia unor citokine in celulele canceroase, sunt realizabile chiar la nivelul tesuturilor canceroase multiplicarea celulelor imunitare si activarea lor in celulele killer. Aceasta metoda de terapie genetica ofera perspective noi in tratamentul cancerelor.