Sinuciderea reprezinta o altfel de fuga din fata realitatii – o fuga totala, care coincide cu autodistrugerea.
Pentru unii, renuntarea la viata e singura solutie de luat in seama pentru anihilarea angoaselor. Conflictele emotionale din psihicul lor ating limite intolerabile, incompatibile cu realitatea, iar Eul devine absolut neputincios, incapabil sa reziste dublei presiuni exercitate de inconstient si Supraeu.
Sinuciderea adevarata consta in a-ti lua viata (prin aruncare in gol, luand otrava, prin impuscare etc.) pentru a pune capat suferintelor. Dar sinuciderea poate fi si psihica, atunci cand se manifesta prin renuntarea progresiva la tot, la dragoste, la munca, la ambitii, la familie. Aceste persoane, extrem de nefericite, incapabile sa acorde vreun interes lucrurilor pe care le fac, asista inert la ruinarea lor psihica si se transforma intr-un fel de obiecte pe care nimeni si nimic nu le poate clinti din nepasare.
Ele nu traiesc, ci vegeteaza pana la sfarsitul zilelor, intoarcerea lor la viata reala devenind din ce in ce mai improbabila. Aceasta autodistrugere sistematica, ce poate fi foarte lenta si progresiva, se face uneori fara ca subiectul sa-si dea seama de ceea ce i se intampla.
Ea se poate manifesta mai intai prin dezinteresul bolnavului fata de munca proprie sau printr-o dorinta brusca de a se afunda in singuratate: pacientul respinge prietenii si iubirea familiei, se refugiaza intr-o izolare din ce in ce mai accentuata si se transforma intr-o “non-fiinta”, ca si cum si-ar purta epitaful scris pe frunte: "Aici zace X, care a hotarat sa nu mai lupte si sa se retraga pentru totdeauna din aceasta lume”. Fuga aceasta din realitate este generata de cel mai perfid dusman al omului: teama.