Adevarul publica un amplu material despre aventurile din exil ale fostului Mitropolit al Clujului, Bartolomeu Anania, demne de un roman.
În vara lui 1944, pe când avea doar 23 de ani, Bartolomeu Anania, „un ins cu fişă de legionar de abia eliberat din lagăr”, s-a văzut nevoit să ia calea exilului. Abia călugărit, Anania fuge într-o noapte de la Mânăstirea Polovragi, locul unde avea domiciliul forţat, şi se îndreaptă spre graniţa de vest a României.
Intenţiile tânărului au fost deturnate, însă, de soţia unui locotenent de grăniceri din localitatea Stamora-Moraviţa. Întâlnindu-l întâmplător pe stradă şi dându-şi seama că are în faţă un fugar, aceasta l-a dat pe Bartolomeu Anania pe mâna autorităţilor. Călugărul a fost arestat şi trimis, sub escortă, la regimentul de Grăniceri din Timişoara. La scurt timp, din lipsă de probe, procurorii Tribunalului Militar au fost nevoiţi să-l elibereze din arest.
După eliberare, Bartolomeu Anania a hotărât că cel mai sigur loc rămâne totuşi Mânăstirea Polovragi şi ia decizia să se întoarcă în Gorj. Pentru că trupele ruseşti puseseră stăpânire pe cele mai importante drumuri, inclusiv pe Valea Oltului, călugărul apucă calea munţilor, pe Transalpina.
În drumul spre Polovragi, Bartolomeu Anania a încercat să treacă neobservat pe lângă trupele ruseşti care traversau Transalpina. După câteva zile şi nopţi petrecute pe munte, călugărul bătea la porţile mânăstirii din judeţul Gorj, unde îl aştepta ocrotitorul său, stareţul Bica.
Povestea de iubire platonică cu măicuţa Artemia
Şederea la Polovragi a fost de scurtă durată, căci, în septembrie 1944, Bartolomeu Anania face alte câteva popasuri în Râmnicu Vâlcea, Bucureşti, Braşov şi Sibiu. Pentru că toţi cunoscuţii fugiseră din calea trupelor sovietice, călugărul se retrage la Mânăstirea Bistriţa, din Vâlcea, unde zace trei săptămâni la pat din cauza unei pneumonii, timp în care este îngrijit de măicuţe. Acesta e momentul când Anania, care prinde drag de una din călugăriţe, începe să trăiască un adevărat zbucium sufletesc.
„Sănătatea mi se făcea tot mai bună pe zi ce trecea. Dar, vai!, la un moment dat am început să-mi dau seama că mă vindecam dintr-o boală şi mă împătimeam cu alta. Chipul maicii Artemia se amesteca tot mai des cu gândurile mele şi când auzeam cum se deschide uşa de la intrare îmi plăcea să cred că e ea. Nu era frumoasă, dar avea ochi migdalaţi şi făptură de trestie neagră. Era orfană, copil găsit, nu-şi cunoştea părinţii, crescuse şi învăţase carte în mânăstire, devenise călugăriţă prin inerţie (…) Artemia îmi aducea nu numai lemne la sobă, ci şi flori de tufănică în glastra de pe masă, pe care le potrivea îndelung, cu mâinile ei delicate. Îi citeam câte o pagină-două, ea se interesa dacă am hârtie destulă şi scuţitoare de creioane, şedea rezemată de sobă şi îşi deschidea tot mai mult sufletul”
Povestea de iubire s-a sfârşit brusc, când oamenii securităţii au început să se intereseze cine este tânărul găzduit de maici. În plus, un eveniment din viaţa Artemiei a lăsat loc unei bariere imaginare între cei doi tineri.
„Avea 20 de ani când devenise studentă la medicină, învăţa bine, dar nu fusese lipsită chiar de unele ispite. Se afla odată, cu oarecare treabă, în biroul unui magistrat din Sibiu, când acesta a curpins-o în braţe şi a sărutat-o pe gură (…) Eu mă simţeam rănit la suflet şi nu făceam niciun efort să mă vindec, dimpotrivă, simţeam plăcere să mă las învăluit în mâhniri. Îmi era greu să ştiu ce simte trestia aceea grăitoare, căreia îi pândeam paşii pe coridor. Într-o noapte am slujit la Utrenie; a doua zi s-a apropiat de mine Galiani, puţin îngrijorată, şi mi-a confirmat că nu ştie ce se întâmplă cu Artemia, că în timp ce eu ziceam ectenia în mijlocul bisericii, ea plângea în strană”
Schitul Pătrunsa, refugiul călugărului Bartolomeu Anania
Curiozitatea agenţilor de siguranţă din Horezu l-a obligat pe Bartolomeu Anania să plece la Arnota, schitul aflat la circa trei kilometri distanta de Mânăstirea Bistriţa. La scurt timp, călugărul îşi găseşte un alt refugiu în munţi, la Schitul Pătrunsa, unde tovarăş i-a fost doar părintele Veniamin, „un bătrân cu barbă albă şi mare”, care-şi împărţea mămăliga cu doi câini. Dorul de Artemia l-a făcut, după cum a recunoscut câţiva zeci de ani mai târziu, când şi-a scris memoriile, să se reîntoarcă la Mânăstirea Bistriţa după doar câteva zile de şedere la Pătrunsa. După alte câteva zile, din cauza pericolului care-l pândea la uşa mânăstirii, Valeriu Anania s-a întors la schitul din munţi, unde şi-a petrecut inclusiv Crăciunul şi Anul Nou.
Câteva luni mai târziu, calugarul Anania a mers şi s-a predat jandarmilor din Târgu Jiu. Se săturase să fie fugar şi vroia să scape de stigmatul de legionar.
Sursa: Adevarul