În fiecare 15 ianuarie devenim “eminescologi” („eminscofili”). Și dă-i cu “Luceafărul” în sus și “Pe lângă plopii fără soț” în jos, până te apucă greața și de “Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”!
Mai bine să ne aducem aminte de jurnalistul Mihai Eminescu și despre cum acest Grup Infracțional Organizat, impropriu numit clasă politică este neschimbat în practici și apucături de măcar (imediat) 150 de ani.
“…scaunele instituţionale existente le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc (…) Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar?
Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieraşi şi fudui (…) Oameni de stat cari nu pot justifica nici săvârşirea şcoalei primare, advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mâni, generali cari nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiuitori recrutaţi dintre stâlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi care înaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iată banda ocultă care guvernează azi România.”
Această analiză pertinentă a moralităţii clasei politice care conduce România a fost scrisă de Mihai Eminescu în anul 1877. De atunci, ciu-ciu schimbare! Am distilat răul absolut votând, ca proștii, “răul mai mic”. Răul e rău, nu are termeni de comparație – de aceea am ajuns să avem toți analfabeții, falsificatorii de CV și pușcăriașii în Parlament și la Guvernare!
Nimic nu s-a schimbat de atunci. Eminescu, poate nu întâmplător, este foarte puţin studiat ca publicist. Normal că niciun regim politic nu-l va iubi pe Eminescu, ziaristul acid, vizionar, patriot şi extrem de critic. (chiar dacă mai sunt și scăpări).
România de acum (imediat) 150 de ani seamănă izbitor de mult cu România contemporană. Caracterul josnic al aşa-zisei elite politice, subordonarea interesului naţional micilor ambiţii personale, promovarea în funcţii pe criterii clientelare au rămas ca un arc peste timp – dovada faptului că cei mai viteji dintre traci își cam vindeau copiii, adică viitorul.
Alte comentarii cred că sunt de prisos. Fiecare dintre noi, mai puţin politicienii, simţim pe propria piele competenţele clasei conducătoare. România este pe ultimul loc din Europa la toate capitolele. Am ieşit din Evul Mediu prost. Am trecut şi mai prost peste perioada comunistă. Şi acum? Îl las tot pe Eminescu să vă explice.
“…la aproape toate posturile din ţară poate aspira oricare cenuşer, de aceea fiecine care a-nvăţat două buchii lasă plugul, cotul şi calupul în stirea lui Dumnezeu şi râvneşte a se face roata la carul satului. S-au făcut ei, nu-i vorba, mii de locuri în care să încapă, dar nu-i încape pe toţi, încât acuma au de gând să mai scoată la maidan alt moft, decentralizarea şi electivizarea funcţionarilor publici, ca cel puţin pe rând, să încapă în pita lui Vodă, adică vor să creeze un guvern de zece ori mai scump, c-un personal de zece ori mai numeros şi mai netrebnic decât cel de azi, care să se schimbe din trei în trei ani şi să se sature toţi, căci numai cu libertatea, egalitatea şi fraternitatea sadea nu se cârpesc toate coatele rupte.”
Nu-mi rămâne decât să vă întreb: dumneavoastră de ce vreți să riscați totul pentru oamenii care nu au nimic de pierdut? Dumneavoastră de ce riscați viitorul copiilor dumneavoastră numai pentru bunăstarea copiilor lor?
Hai, să ne trăiești Coane Mișule, că bine le ziceai, dar n-aveai cui zice!