România mea este Voivodeni, satul părinților și bunicilor mei. Un sat aflat undeva în Sălaj, așezat pe o vale străjuită de dealuri și păduri. Acolo mă trimitea tata, de mic, în fiecare vacanță. Imi amintesc cum mă ducea la Autogară și mă dădea în grija bunicului. Ne urcam în „Cursă” și începeam călătoria spre satul meu drag. Călătoria cu „Cursa”, o carcasă de metal și sticlă care puțea a benzină, a ulei de motor ars și a trascău ieftin, cu care se cinsteau navetiștii, era pentru mine o sărbătoare. Pe drumul spre Voivodeni, neasfaltat și plin de gropi, „Cursa” oprea în fiecare sat. Stațiile erau în centrul satului. Iar centrul satului era unde erau biserica, „cooparativa” și bufetul. Șoferul trăgea în dreptul bufetului și, cu toții, în frunte cu șoferul, năvăleau în bufet. Se cinsteau cu o bere și… înapoi la drum. Era numai voie bună, era sărbătoare.
Acolo, în Voivodeni, am crescut printre oameni pentru care vorba era vorbă. Acolo am crescut fără cheie la gât, căci singura cheie, universală, era mătura în ușă. Porțile erau deschise și fiecare ocol o scurtătură către deal și pădure. Nu se supăra nimeni dac-i intrai în ocol, treceai prin grădină și, de acolo, pe deal în sus, la joacă. Îmi amintesc cum mergem cu măgarul, după lapte la oi. Mă țineam după măgar, că știa singur drumul. Treaba mea era să duc mâncarea la ciobani și să dau oile în strungă. Îmi amintesc cum mergeam după lemne, la pădure. Cum mergeam, vara, la fân. Încă am mai prins nunțile cu carul cu boi frumos împodobit, cu mireasa stând la loc de cinste, în car, pe pernele de zestre. Îmi amintesc de jocurile la care „ziceau” primașul, contrașul și ăla cu gorduna. Iar mai târziu de balurile cu formație de la Cluj, de la Căminul cultural. Veneau și femeile mai în vârstă să vadă ce face tineretul, dar mai ales nepoatele. Se minunau de dansurile moderne și ziceau că-i dracu în lume. Îmi amintesc de iernile în care zăpada îmi trecea peste cizmele de gumă și-mi ajungea la obiele. Veneam de la săniuș ud leoarcă. Îmi dădeam cizmele jos, îmi puneam obielele la uscat și-mi încălzeam picioarele la gura sobei. Doamne ce frumos mai mirosea în casă a foc cu lemne. Crăciunul era cu adevărat o sărbătoare. Colindul îl începeam, cu mic cu mare, de la preotul satului. De-acolo ne răspândeam care încotro. Copiii mai mici erau duși de părinți sau bunici la colindat pe la neamuri. Cei mai răsăriți, copiii de școală, în grupuri de 4-5-6, o luau, cum se spunea atunci, în rândul satului. O casă nu „scăpa” necolindată. Feciorii se grupau și ei, și se colindau unul pe altul. Era plin de cete de colindători, răsuna satul de colinde. Nu era casă să nu fie lumină.
Doamne ce vremuri. Dar mai ales ce oameni frumoși. Oameni vechi și de demult. Oameni care, cum spunea bunica mea, „nu dau cinstea pe rușine”. Au mai rămas puțini dintre ei. O mână. Unul după altul s-au dus, cuminți, să se odihnească în cimitirul din Dealul Bisericii. Și cu fiecare dintre ei s-a dus câte o bucățică din copilăria mea, din România mea.
