Mulţi comentatori s-au grăbit să afirme că, pentru prima oară în ultimii ‘50 de ani, este posibil ca după aceste alegeri prezidenţiale să avem un preşedinte al cărui nume să nu se termine în “escu”. E adevărat; am avut Ceauş-escu, Ili-escu, Constantin-escu şi Băs-escu. Dar dincolo de această simbolistică onomastică există o altă semnificaţie a nefericitei moşteniri pe care ne-au lăsat-o liderii politici ai ultimei jumătăţi de secol. Din păcate, schimbarea numelui unui politician nu va schimba năravul politicii dâmboviţene, puternic impregnată de logica lui “escu”.
Pentru că epoca lui “escu” nu este doar o perioadă dominată de tarele unor politicieni mai mult sau mai puţin conectaţi la serviciile secrete. Epoca “escu” este marcată de faptul că România a fost condusă de interesele unor grupuri politico-militar-economice girate de agenţii (sau agenturi, cum îi plăcea Răposatului să spună) secrete, care au creat un climat social caracterizat prin duplicitate, minciună şi chiar şantaj. Această cloacă morală în care ne-am scufundat a fost coordonată de o clică lipsită de scrupule, care a utilizat practici lipsite de etică şi orice fel de conştiinţă ori onestitate şi care a transformat România într-un câmp de luptă al corupţiei, fără principii morale şi fără integritate personală.
Ştim, conform organigramelor Securităţii comuniste, că sute de mii de românia au fost angrenaţi, în diverse ipostaze, ca parte a mecanismului poliţiei politice. De la simplii turnători, la membri unor reţele informative şi până la angajaţii sub acoperire, Securitatea comunistă a controlat o mare parte din populaţia ţării prin şantaj, corupţie şi ameninţare. Marius Oprea estima, în excelent documentatul volum Moştenitorii Securităţii, că efectivele totale ale Securităţii erau de aproape 15 mii de angajaţi, cu peste 400 de mii de informatori. La fiecare al cincilea român era câte un om al serviciilor. Această dependenţă faţă de structurile secrete a condus, pe termen lung, la crearea unei societăţi bazată pe delaţiune, minciună, şantaj, în care înşelarea încrederii private şi înrolarea în slujba unor interese oculte erau la ordinea zilei. Cetăţenii români erau angajaţi să îşi spioneze şi să îşi supravegheze rudele, prietenii, colegii, apropiaţii.
În cloaca morală astfel creată s-au şters nu numai graniţele dintre civil şi militar, dintre privat şi public sau dintre ierarhie şi individualitate, ci şi fundamentul moral al societăţii, încrederea, buna-credinţă şi sinceritatea relaţiilor între membrii aceluiaşi grup social.
Cum a fost perpetuat acest sistem; fiecare dintre preşedinţii României din epoca “escu” a fost legat, într-un fel sau altul de serviciile secrete. Unul creat noile servicii, altul a fost înfrânt de servicii, iar altul se laudă că a îngenuncheat serviciile. Nicolae Ceauşescu, care a fost mai întâi general-maior de armată şi s-a remarcat prin practicile brutale în perioada colectivizării, a restructurat în 1967 Departamentul Securităţii Statului. Despre conexiunile lui Ion Iliescu cu Securitatea de la Iaşi, în calitate de prim-secretar de judeţ, şi mai ales în contextul creării “serviciilor” postdecembriste s-a scris foarte mult. Traian Băsescu însuşi a fost acuzat în repetate rânduri că ar fi făcut parte din structurile Securităţii. Dincolo de aceste situaţii particulare, după 1989, în loc ca rolul acestor organizaţii să scadă, el a fost diversificat. Avem acum servicii secrete specializate în informaţii (SRI), servicii de informaţii externe (SIE), servicii ale armatei, ale poliţiei, de protecţie şi pază ale demnitarilor, ale anticorupţiei, ale secretelor de stat, ale comunicaţiilor speciale şi cine mai ştie ce alte servicii. Cum servesc interesul public aceste instituţii finanţate din bani publici?
De-a lungul timpului au existat mai multe “scurgeri” de informaţii care sugerau gravitatea situaţiei în care se află România. Un moment relevant, care a fost ulterior trecut sub tăcere, a fost declaraţia şocantă a lui Adrian Severin, pe atunci Ministru de Externe, care afirma că şefi de ziare şi politicieni de la noi sunt agenţi ai unor servicii secrete. Deşi Severin nu a probat aceste acuzaţii, a devenit evident că manevrele de culise şi jocurile din umbră, şantajul bazat pe informaţii şi dosare secrete, manipularea opiniei publice prin intermediul unor agenţi de putere continuă să facă parte din viaţa publică de la noi. Poate cel mai notoriu caz în acest sens a fost eliminarea din viaţa publică a Monei Muscă, pe baza unei “demascări” publice, ce viza acţiunile ei în timpul regimului comunist. Multe personalităţi din spaţiul public de la noi au căzut victime acestor “murdăriri“ publice, de la mitropolitul Banatului până la Alexandru Paleologu sau Nicolae Balotă.
Tăvălirea prin noroiul informaţiilor secrete a fost şi este un loc comun la noi. Recrutarea unor personaje din sfera publică în sfera absconsă a serviciilor secrete, transformarea lor în subalterni ai unor ierarhii militar-informaţionale şi înregimentarea în activităţi care nu sunt sub controlul societăţii civile sau măcar al Parlamentului a devenit endemică.
Acum, dincolo de provocarea agitatorică şi propagandistică lansată de Traian Băsescu privind candidatul fantomă care ar fi ofiţer sub acoperire, cert este că avem printre candidaţii la şefia statului cel puţin un personaj care a ghidat servicii secrete. De aceea consider că prezenţa lui Teodor Meleşcanu în competiţia electorală nu este nici oportună, nici corectă din perspectiva curăţirii morale a sfere publice de la noi. Este la fel de imoral ca şeful statului să acuze un alt candidat la şefia statului de lipsă de onestitate publică, fără ca această demascare să fie făcută la lumina zilei, fără intenţii ascunse şi manipulări de culise. Este inacceptabil ca, după două decenii de democraţie, să mai trăim într-o societate a influenţelor oculte.
Altfel, auto-demascarea lui Robert Turcescu şi criza mistico-religioasă pe care acesta a trăit-o este simptomatică pentru cloaca securistică în care trăim şi astăzi, la mai bine 25 de ani de regim democratic. Pot să înţeleg dezgustul moral pe care l-a simţit Turcescu faţă de propria persoană. Pentru că scăldarea în zoaia imoralităţii şi a ambivalenţei etice, lipsa de scrupule şi mânjirea integrităţii personale pentru interese private sunt factori determinanţi în deformarea vieţii sociale în ansamblul ei.
Faptul că jurnaliştii, liderii de opinie sau orice alte figuri publice, care sunt implicate în stabilirea agendei publice din România, sunt pe ştatele de plată ale unor “servicii” mai mult sau mai puţin ascunse aduce grave prejudicii dinamicii vieţii publice de la noi. Întrebarea la care nu am primit încă răspuns este aceeaşi: care este utilitatea de serviciu public ca un jurnalist să fie angajat de către Ministerul Apărării ca ofiţer acoperit? Suntem cumva în război noi cu noi înşine? Ce ameninţare militară sau ce informaţii cu caracter militar putea să ofere un om care, prin natura meseriei sale, era în centrul schimbului de idei publice pe teritoriul României. Cum putem să trăim vieţi normale în condiţiile în care mecanismele ascultării şi supravegherii continue a cetăţenilor României au devenit instrumente ale luptei politice?
Şi o altă întrebare, care va rămâne mult timp fără răspuns, când se va curăţi sfera publică de la noi de mizeriile morale şi de consecinţele nefaste lăsate în urmă de epoca “escu”?