Analiza

Radu Chiriță: „Trăiesc unul dintre acele momente în care regret că m-am făcut avocat”

Avocatul Radu Chiriță, expert în penal, l-a reprezentat în instanță pe polițistul Adrian Bota. Despre cazul lui Bota, Ziar de Cluj a publicat o anchetă în urmă cu aproape două luni. La scurt timp după ce au fost expuse abuzurile prin care a trecut Bota, Curtea de Apel Oradea a decis să ignore probele audio și cele testimoniale, care dovedeau că i s-au fabricat mai multe dosare, și l-au condamnat la închisoare cu executare. 

[article:tags]

După ce s-a publicat motivarea sentinței definitive, avocatul lui Bota, Radu Chiriță face dezvăluri despre proces

„Aseară am citit motivarea unei decizii prin care s-a respins apelul declarat de un client pe care l-am asistat în faţa curţii de apel. Omul era acuzat că, în calitate de poliţist, a luat şpagă de la nişte interlopi pentru a “rezolva” o cerere de revizuire pe care o formulase unul dintre ei. A susţinut tot procesul că este victima unei înscenări, fără să aibă prea multe probe în acest sens. Asta până la ceea ce a fost ultimul termen de judecată din apel, când unul dintre martorii acuzării a venit în faţa instanţei să povestească cum a fost forţat de procuror şi poliţişti să declare mincinos. Omul avea şi mai multe convorbiri telefonice cu procurorul pe care le înregistrase, cu alţi martori din dosar cu care vorbea despre ce le-a spus procurorul să declare, precum şi câteva mailurile schimbate tot cu procurorul. Apelul clientului meu a fost respins (adică or mai micşorat pedeapsa, dar asta este irevant).

Nu ştiu dacă omul meu era vinovat sau nu de faptele care i se imputau. Habar nu am. Ştiu însă că procesul lui nu a fost unul corect. E prima oară când mă exprim public cu privire la un proces la care am participat, deşi nu e prima oară când văd soluţii revoltătoare. Am crezut tot timpul că e mai bine să mă abţin să îmi exprim public gustul amar după astfel de soluţii, pentru că nu vreau să arăt cu degetul către toţi judecătorii, iar societatea noastră este prea năvalnică pentru a evita generalizările. Pentru mulţi judecători îmi scot pălăria, pentru că fac o muncă grea, în condiţii dificile şi poartă pe umeri o responsabilitate pe care eu nu aş avea forţa să o duc. Nu e deloc uşor să trebuiască să fii sigur pe tine atunci când arunci un om pentru câţiva ani în iadul puşcăriei. Aşa că bag acum un disclaimer: nu toţi judecătorii de penal şi-au pierdut menirea, nu toţi s-au pus cu curu’ pe unul dintre talerele balanţei, nu toţi se uită pe sub bandana de la ochi la nişte dosare galbene, nu toţi sunt parte a unor complete de execuţie, care au schimbat puştile cu robele şi gloanţele cu hotărârile. Aproape toţi tac însă şi îşi bagă capul ca struţul în propriile dosare, dar asta e o altă discuţie, care include şi tăcerea asurzitoare a avocaţilor.

După ce am citit decizia motivată ieri trăiesc unul dintre acele momente în care regret că m-am făcut avocat. Oricât îmi place meseria asta şi cu oricâtă pasiune mi-o fac, sunt momente în care mă întreb dacă mai are rost. E prea târziu să mai renunţ la asta, plus că roata meseriei o să mă plimbe curând într-unul din momentul în care sunt mândru de ceea ce am realizat împreună cu colegii mei, în care simt că pot să ajut un om, în care simt să sistemul funcţionează şi Justiţia este făcută. Dar până atunci senzaţia de greaţă va persista. Cred că din orice se pot învăţa nişte lecţii, aşa că iată lecţiile care se pot învăţa din această decizie definitivă”, a precizat avocatul Radu Chiriță. 

În continuare, avocatul a vorbit despre trei lecții esențiale în profesia de judecător: 

Lecţia 1 (pentru judecători). Legea are caracter facultativ în anumite situaţii. Mai ales atunci când e vorba despre drepturi fundamentale ale celui legat la ochi, cu spatele la zid. În speţa despre care discutăm, sentinţa de condamnare nu a fost pronunţată în şedinţă publică. Era o hârtie la dosar care spunea că judecătorul nu a mai pronunţat-o în şedinţă publică. I-o fi fost lene, probabil. În lege scrie că hotărârile judecătoreşti se pronunţă în şedinţă publică, iar încălcarea regulilor cu privire la publicitatea şedinţei de judecată se sancţionează cu nulitatea absolută. Curtea de apel face o demonstraţie pe două pagini, care începe în forţă spunând că legea nu spune ce înseamnă şedinţă publică, pentru a concluziona că pronunţarea în şedinţă publică de către preşedintele completului împreună cu grefierul înseamnă că soluţia s-a publicat pe portalul instanţei. În consecinţă, lecţie pentru judecători: nu vă mai chinuiţi cu pronunţarea în şedinţă publică, dă-o-n mă-sa de lege, e ok dacă puneţi soluţia pe portal.

Lecţia 2 (pentru avocaţi). Nu faceţi cereri de recuzare. După cum spuneam, clientul meu era acuzat că a primit bani ca să “rezolve” un dosar penal. Nu l-a rezolvat, acea cerere de revizuire a fost respinsă, după un traseu procesual destul de sinuos. Au fost vreo 12 judecători care s-au pronunţat în cursul lui. Unul singur a dat o soluţie favorabilă interlopilor ajutaţi de clientul meu. Presupunând că omul meu era vinovat şi a vrut să rezolve dosarul penal, i-a mers doar la un singur judecător, restul au dat cu flit. Fix acel judecător, repartizat aleatoriu desigur, a fost chemat să îl judece pe al meu în fond. A fost recuzat, fiind destul de evident că în procesul pe care urma să îl judece se va vorbi despre el. Cererea de recuzare a fost respinsă. Curtea de apel îmi spune că, dacă a fost respinsă cererea de recuzare, în apel nu se mai poate stabili dacă acel judecător era incompatibil sau nu, pentru că încheierea privind recuzare nu poate fi atacată cu apel odată cu fondul. Mai mult, îmi şi sugerează că am dreptate cu lipsa de imparţialitate a judecătorului din fond, dar nu au săracii ce să facă dacă legea nu le permite să examineze acest lucru. Deşi nu le-a cerut nimeni, judecătorii din apel scriu şi că o contestaţie în anulare pe motiv de lipsă de imparţialitate pentru motivele pentru care au fost recuzaţi este inadmisibilă, ca nu cumva să ne vină idei. De reţinut pentru avocaţi: nu mai faceţi cereri de recuzare, că după aia nu mai puteţi face apel sau contestaţie în anulare pe motiv de incompatibilitate.

Lecţia 3 (pentru procurori). Faceţi, tată, ce vreţi. După cum spuneam, unul dintre martori a prezentat probe despre cum a fost forţat de-a lungul a câţiva ani să dea declaraţii nereale despre clientul meu. Discutase ore la telefon cu procurorul, de zici că erau prieteni. Avea mailuri în care i se spunea ce să scrie într-un denunţ împotriva clientului meu. Avea discuţii cu alţi martori din dosar, mai apropiaţi de procuror, de la care primea “sfaturi”. Normal că am cerut excluderea acestor declaraţii pe motiv că sunt obţinute prin promisiuni şi ameninţări. Este şi un articol din cod, facultativ aparent şi ăla, care spune că trebuie excluse aceste declaraţii. Zice Curtea de apel că probabil ce o făcut procurorul este delict disciplinar sau infracţiune, dar că asta e problema lui. Zice onor instanţa că dacă l-o forţat pe martor să declare nu înseamnă că declaraţia este mincinoasă, de parcă ar fi avut vreun rost pentru procuror să se complice dacă martorul ar fi spus adevărul oricum. Aşa că cererea de excludere s-a respins. Deci, lecţie pentru procurori: nu contează ce mijloace folosiţi pentru a obţine o declaraţie “corectă”. Torturaţi-i dacă vreţi, nu contează. S-ar putea să v-o muşcaţi voi după aia, deşi corb la corb…, dar obţineţi execu.., pardon condamnarea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *